Am luat pentru Ana pastile, două lămâi întregi și un cuțit, pe care l-am pus repede în poșetă, neîmpachetat. Copila avea rău de transport, dar Cotoiul n-a vrut să mi-o țină în față. Am stat pe ultimul rând de scaune din microbuz. Lângă noi a urcat, ultimul din grup, și preotul. Eram trei pe patru scaune și asta era totuși bine. Se putea și mai rău.
Ne-a trimis în spate fiindcă pe noi trei ne-a luat gratis.
Cotoiul e sora mea și e mai mare cu doi ani. Toată viața a avut ghearele lungi, când eram mici și ne băteam mă zgâria până la sânge.
Eu sunt Lala.
De fapt ne cheamă pe amândouă altfel.
Nu contează.
Cotoiul a avut o patiserie în oraș, pe care a vândut-o în urmă cu câteva luni. A ținut afacerea vreo patru ani și părea că-i merge. Avea plăcintă de mere cu gust din copilăria noastră și covrigi cu sana tot din copilăria noastră, nu lucra cu aluat congelat, voia să facă acolo tot. Avea vad și avea clienți, dar lucrurile au început s-o ia razna când o echipă nouă de la Protecția Consumatorului a început să vină un pic prea des să-i ceară bani ca să n-o verifice la sânge. Că ceva sigur o să găsim, să nu credeți că nu găsim, spusese zâmbind aproape prietenește singurul bărbat din echipa de trei. Mai dăduse șpagă la OPC, știa că se dă și nu se poate altfel, dar ăștia întreceau măsura. Cu legătură sau fără, cam tot pe-atunci i s-a cășunat că angajații o fură, contabila o fură, proprietarul spațiului o jupoaie, toți o jupoaie ca hienele, pentru că e femeie și e singură. Și-a dat seama că-și consumă prea multă energie și prea mulți nervi pentru un magazin de plăcinte. Și-a dat seama că nu mai poate.
Înainte de patiserie a avut un butic cu haine, un fel de chioșc mai mare, în care se putea intra. Am probat și eu odată acolo un pantalon de pijama. Îmi amintesc că vânzătoarea mi-a ținut un paravan dintr-o cutie de carton dezmembrată. Cu brațele țepene, întinse în față, și-a întors privirea de la paravanul de carton, de parcă acolo cineva își tasta un cod secret.
Înainte de buticul cu haine a avut o tarabă cu cărți în Piața Săracă, nu departe de cartierul copilăriei noastre.
După ce a vândut patiseria, câteva luni n-a mai făcut nimic. A început să meargă la biserică. Mergea foarte des. Avea o hartă a bisericilor și știa când e deschisă fiecare în cursul săptămânii, așa că ajunsese să meargă aproape zilnic, la tot felul de acatiste și slujbe către tot felul de sfinți, care ajutau pentru fel de fel de necazuri, dintre care avea și ea vreo câteva. Își dorea ca Dumnezeu și sfinții s-o izbăvească de pagubă. Și să-i arate calea ușoară.
Sau cel puțin asta ne-a zis odată, într-o după-amiază de sâmbătă, când am mers amândouă la părinți, să-l serbăm pe tăticul.
Dar Cotoiul nu e genul de om care să stea degeaba. Are o energie debordantă, care de multe ori mă obosește, dar pe care întotdeauna i-am invidiat-o. Parcă ea a luat tot și mie nu mi-a mai lăsat nimic acolo în burtă la mama, eu m-am născut vlăguită, abia capabilă să fac lucruri din inerție. Nici când venim la părinți nu-i capabilă să stea locului, se apucă și mătură, sapă prin curte, pune semințe de flori (are prin buzunare tot felul de semințe de flori de la mănăstire, de la măicuțe cu care s-a împrietenit), care flori ți-ar îmbelșuga și binecuvânta casa dacă ar crește, doar că la părinți nu crește nimic fiindcă minuscula grădină e mereu în umbră din cauza bolții de vie.
Lasă, măcar să fie acolo în pământ, zice ea și mămica o aprobă. Se bucură c-a luat-o pe calea bisericii.
Tăticul se uită la noi ca la niște femei.
Nici nu-și bate capul să scoată pe gură ce gândește.
Cotoiul și-a făcut relații în biserică. Are prietene cărora le încredințează bani înfășurați în pomelnice, spre a fi duși la mânăstire, cunoaște cantine de pe lângă biserici, firme de pompe funebre, cotele preoților (care e cu har e mai scump), biserici care adăpostesc părticele de sfinți, cum ar fi câte un deget uscat într-o raclă somptuoasă, și s-a apucat să învețe sfinții și sfintele din calendar, în ordinea în care apar acolo, fiindcă, spune ea, orice bun creștin ar trebui să-și cunoască tradiția.
De multe ori îmi vorbește despre lucrurile astea cu un zâmbet în colțul gurii și mă gândesc că poate nu e totul pierdut.
Acum câteva luni a găsit un tip cu microbuz și cu licență de transport și s-au asociat să organizeze pelerinaje pe la mânăstiri. Cred că au fost de vreo cinci sau șase ori, nu mai mult, și deja Cotoiul are o idee de afacere pentru mine – să scriu o carte despre viața unui preot îmbunătățit, de la o mânăstire din Mureș, recent decedat, și apoi să vindem cartea pe la gheretele de mărfuri bisericești. Când aud de preoți îmbunătățiți mă gândesc la femei împuternicite, sună a calități care se decid printr-un act notarial.
Sfântul Cristofor, de exemplu, din câte zice Cotoiul, era înalt și osos și ca să se mântuiască lua oameni în brațe și-i trecea peste o apă unde nu era pod. Asta era îmbunătățirea lui.
– De unde știi? am întrebat-o.
– Scrie în acatist.
– Așa scrie, „îmbunătățit“?
Știam că acatistele sunt scrise de Sfinții Părinți, care au trăit pe la începutul primului mileniu.
– Uite, vezi? s-a enervat Cotoiul. De asta nu facem niciodată nimic împreună. Că te apuci tu să faci pe deșteapta.
– Credeam că te fac să râzi, am zis.
– Alege-ți alte subiecte pentru râs, eu mă simt bine în lumea asta și nu vreau să-mi pun întrebări.
Deși jur că și ea râde de preoți, dar e foarte ofensată când o fac eu, o ia foarte personal, de parcă i-aș chestiona viața cu totul, ceea ce recunosc că fac, dar numai în gând.
Nu știu de unde i-a venit ideea asta ciudată că după un pelerinaj de trei zile, eu aș fi în stare să scriu viața acelui preot. Sunt profesoară de română la gimnaziu, îmi place la nebunie să citesc compuneri, dar numai de la a cincea, că de la a șasea încolo încep problemele amoroase sau planurile de carieră și deja nu mai e amuzant. De fapt, îmi place să citesc în general, dar de scris n-am scris niciodată ceva serios. Nu sunt bisericoasă, dar știu suficiente despre Dumnezeu cât să mă treacă un fior pe șira spinării gândindu-mă în câte feluri m-ar putea trăsni dacă m-aș apuca să inventez viața unui preot cu cotă mare. Și nu-mi e că pățesc eu ceva, îmi e de fată, că știu că nu prea-i place de taică-su și se bazează mai mult pe mine.
Cotoiul m-a luat la sentiment și a insistat, a zis că măcar să văd cum e, poate face Părintele o minune cât suntem pe acolo și mă convinge. În plus, nu mai petrecuserăm timp împreună de multă vreme și eu aveam ceva delicat de discutat cu ea: voiam să mă despart. Ea stătea singură în apartamentul copilăriei noastre, de trei camere, iau eu n-aveam unde să mă duc cu Ana dacă mă despărțeam, trebuia să găsesc la un moment dat o soluție și-mi tot spuneam asta de vreo câțiva ani, doar că tot așteptam să crească fata, să nu sufere prea tare. Avea deja doișpe ani, iar eu așteptam de vreo patru.
Cum decizi când e pregătit copilul să înfrunte viața?
Pe vremuri, când eram noi mici, era un prag în clasa a treia. Atunci începeau muncile agricole, așa-numitele activități practice, când copiii erau duși cu remorca pe câmp, la cules. În vacanța dintre a treia și a patra, Cotoiul a fost dusă cu clasa în Insula Mare, la cules de cartofi. Au trecut Dunărea cu bacul și apoi au fost deșertați acolo și lăsați pe câmp, camionul urma să vină seara înapoi să-i ia. S-a pornit o ploaie rece și o furtună și ei nu aveau unde să se adăpostească, s-au băgat unii într-alții ca pinguinii și s-au îmbolnăvit, Cotoiul a răcit tare de tot și a rămas tot restul vieții cu o afecțiune la rinichi. Eu trebuia să încep școala în toamna aia, dar după întâmplarea asta, mama s-a dat de ceasul morții să mă amâne un an, să fiu mai zdravănă când voi începe muncile agricole. Mi-au inventat o boală și m-au ținut acasă, îmi amintesc când a venit un domn în inspecție să mă ceară la școală, tata l-a ținut la ușă, iar eu stăteam în pat și tremuram de frică, deci nici n-ar fi trebuit să mă prefac prea mult dacă omul ar fi răzbit până la camera mea. În clipele alea chiar sufeream.
Cotoiul a fost ofticată toată viața că părinții au fost mai grijulii cu mine și m-au alintat mai mult, deși nu e așa. Susține că am fost bolnavă când eram mică și de-asta mama mi-a căutat în coarne tot timpul, dar mama nu-și amintește de nicio boală, nici eu nu-mi amintesc, probabil Cotoiul se referă la această boală inventată ca să amânăm începerea școlii și în capul ei a rămas ca ceva adevărat.
Ea zice că eram rea și-i luam jucăriile și zice asta în continuu de patruzeci și ceva de ani, nu știu cum de nu i-a trecut până acum. Cu toate că și ea scotea ghearele imediat să-și facă dreptate și-mi lăsa zgârieturi pe brațe. Odată chiar m-a mușcat până la sânge. Ne lăsam urme de dinți la încheietură ca să ne prefacem că avem ceas și mi-a zis să-i dau mâna că-mi face ea ceas și m-a mușcat ca o vampiră până am început să urlu.
O iubesc foarte mult, deși e drept că nu i-am zis niciodată. Nici ea nu mi-a zis mie. Și nici prin gesturi nu reușesc să mă exprim față de ea, fiindcă e foarte sălbatică, a fost singură mai mereu, se zbate în continuu, aproape că a devenit o războinică. Nu suportă să pui mâna pe ea sau s-o îmbrățișezi. Ne pupăm foarte rar, numai la sărbători în familie, pupatul ăla formal pe un obraz și apoi pe altul, și nu știu cum se face că mereu ne electrizăm, poate de la hainele sintetice de iarnă sau poate ne-am electrizat doar o dată și mi-a rămas mie asta.
În ultimii ani, într-adevăr, ne-am îndepărtat, n-am mai făcut nimic împreună. Ea e ocupată să târâie câte o afacere, eu vin de la școală cu gura încleștată de la atâta vorbit și strigat pe deasupra elevilor încât nu mai sunt în stare să vorbesc în restul zilei. Și apoi mai e și tema asta cu despărțirea, care mă frământă de multă vreme, sunt așa indecisă că aproape am ajuns în pragul bolii de nervi.
Un alt motiv pentru care am acceptat călătoria a fost și acesta – poate găsesc un răspuns la problema mea, poate mă luminează cineva. Nu vreun sfânt, ci un om. În tot puhoiul de pelerini de pe la mânăstirile astea, s-o găsi vreun înțelept.
Dimineața devreme, când ne-am adunat la microbuz, m-am dus la preotul Nicolae să mă prezint. El a întins mâna cu dosul palmei ridicat, așteptând să i-o pup, iar eu l-am apucat să dau noroc, ca bărbații. A fost un reflex, nici nu mi-am dat seama ce fac și a ieșit un moment aiurea. Preotul a fost confuz o secundă și apoi a izbucnit în râs, mi-a ținut mâna într-a lui și m-a strâns tare și atunci am prins imediat drag de el. Arăta ca Dumnezeu din icoanele cu Sfânta Treime în cer, părul lung și alb, barba la fel, ochii blânzi care-i dădeau un aer detașat. L-am și văzut plutind în văzduh în a doua zi a Facerii, despărțind apa de uscat. Era îmbrăcat în straie preoțești și mirosea puternic a detergent, așa cum alți preoți miros necontenit a mir, iar mirosul a rămas la fel de intens pe toată durata călătoriei, de parcă murdăria n-ar fi avut cum să se lipească de el.
Soră-mea l-a luat gratis fiindcă dă bine să ai un preot în mașină la pelerinaj, iar el își dorea de multă vreme să ajungă la moaștele Ierarhului Leontie de la Bogdana și nu avusese până acum ocazia. Eu nu văzusem în program această mănăstire, dar m-am gândit că e în drum și o să facem o oprire. Preotul a acceptat cu resemnare de la bun început să plătească prețul acestei călătorii gratuite. Nu numai că a stat pe locurile proaste din fundul microbuzului, dar a și primit acatistele tuturor, le aveau pregătite de acasă, i le-au îndesat în mână împăturite strâns, iar el le-a acceptat pe toate, le-a desfăcut și le-a netezit și le-a așezat frumos unul peste altul.
Nici nu se mijise bine de ziuă când am pornit. Ne-am luat locurile în spate, am pus-o pe Ana la mijloc, că e copil, n-am vrut să stau lângă preot, să vin peste el la vreo curbă sau la vreo groapă în șosea. Singurul lui bagaj era o geantă neagă de umăr, și-a pus-o în poală și apoi peste geantă acatistele, pe care a început să le citească lipit de geam, pe unde intra puțină lumină albăstrie.
Aveam în program trei mănăstiri, două în Neamț și una în Mureș, la aceasta din urmă fiind și mormântul preotului despre care voia Cotoiul să facem cartea. Prima zi am petrecut-o aproape în întregime pe drum și toată lumea a ajuns să știe necazurile tuturor din mașină. În afară de preotul Nicolae și de șoferul microbuzului (care era de fapt fiul șoferului de dățile trecute), în grup mai era un singur bărbat, venit cu soția. Scopul lor principal era s-o despartă pe fiica lor de un băiat cu care se vedea, pentru că el era cu cinci ani mai tânăr și li se părea că asta e o mare rușine. Al doilea motiv era boala de plămâni a soțului. Dar poveștile astea nu se pot asculta dacă nu dai și tu la schimb, așa că de la un popas la altul cumva m-am pomenit că zic și eu de soțul meu, ceea ce m-a făcut să mă simt vinovată, mi-am profanat suferința împărtășindu-le-o tuturor la coada de la toaletă, în benzinărie. A devenit o suferință stupidă și meschină.
Una dintre femei – încet, fără să audă soră-mea, probabil pentru a nu-i jigni credința – mi-a propus să mă ducă la o babă să-mi toarne cositor și să-mi spună dacă bărbatul o să mă bată sau nu. Și apoi să iau decizia în funcție de asta, mi-a zis. Am tresărit. De unde știa că nu s-a întâmplat încă, dar că era posibil să se întâmple? Soțul nu mă lovise niciodată, dar ridicase mâna o dată și se oprise foarte aproape de fața mea. E drept că l-am provocat, cu nervii mei și nevoile mele, și el s-a controlat foarte bine, dar odată sădită sămânța fricii, ea a crescut în mine zi după zi. Aveam dreptate să-mi fie frică? De la atâta lucru?
Mi-am călcat pe suflet, am dat fata la o parte, pe scaunul de la fereastra din stânga, și m-am așezat eu lângă părintele Nicolae. Când copila și-a pus căștile, am intrat în vorbă cu părintele și i-am vorbit despre frica mea.
Preotul mi-a spus să suport. Că și lui Hristos i-a fost frică pe Muntele Măslinilor.
Părea că a răspuns automat la un cuvânt cheie. Nu mă ascultase cu adevărat.
– Dar eu nu sunt din Biblie, părinte, i-am zis. La mine e altceva. El avea dreptate să-i fie frică. La mine e ceva mult mai… cum să spun… mult mai mic.
– Lasă-mă să mă mai gândesc, a zis el și a întors capul către cealaltă fereastră, cea din dreapta.
– Îl cunoașteți pe Sfântul Vasile de la Ostrog, izbăvitorul de frică? l-am întrebat.
Îmi dăduse Cotoiul o carte despre viața și minunile lui, să-mi servească de model pentru cartea pe care aveam s-o scriu eu.
– Nu-i cunosc pe toți, a zis preotul.
Am înnoptat la cea de-a doua mănăstire din Neamț. Aveau un spațiu de cazare pe care-l numeau „hotel“, care era de fapt o casă masivă cu un singur nivel și, din câte am putut vedea, numai două încăperi enorme de o parte și de alta a unui hol, una pentru bărbați și una pentru femei. Erau paturi unul lângă altul, fără spațiu între ele, și era foarte aglomerat, veniseră mai multe microbuze cu pelerini.
Cotoiul s-a ocupat de tot felul de administrative și nu a fost pe fază să-și aleagă pat când a intrat tot grupul în cameră, după noi au mai venit și alte persoane și prin urmare a rămas fără loc.
Era final de mai, dar vremea era, ca de obicei, razna – era destul de rece, plouase mult în zonă. Aerul din încăpere erau greu cu un miros de picioare, care mi-a adus aminte de vestiarele sălilor de sport din copilărie. M-am temut pentru Ana să nu i se facă rău de la miros.
După ce s-a stins lumina, multe dintre colegele de dormitor au rămas cu ecranele aprinse, ascultau predici care circulau pe Whatsapp sau filmulețe bisericești pe YouTube, nimic nelalocul lui. Când în sfârșit s-au stins și ultimele ecrane și lumea a început deja să sforăie, a apărut și Cotoiul să-și caute loc cu lanterna telefonului. Totul era ocupat, așa că s-a înghesuit la spatele meu.
În timpul nopții am simțit cum mă învelește sau am vrut eu să mă învelească și am visat că face asta, nu-mi dau seama, fiindcă am dormit prost, din cauza înghesuielii și a zgomotului. Am visat intens, mă trezeam dintr-un vis, adormeam la loc și intram într-altul, a fost un somn obositor, ca atunci când îți cade capul într-o parte într-o călătorie lungă cu trenul. Am avut senzația că l-am visat chiar și pe Sfântul Vasile de la Ostrog, care era printre niște stânci prăvălite și eu nu puteam să ajung la el și, când în sfârșit am ajuns, am văzut că era preotul Nicolae, care mi-a zis: dă-mi mie fata.
La un moment dat, m-am trezit din nou. Cotoiul mă trăgea de păr.
– Au, de ce mă tragi de păr? am mormăit și, după cum îmi mirosea gura, mi-am dat seama că trebuie să fie aproape dimineață.
– Nu mai sforăi, a zis ea.
– Dar nu eu sforăi.
– Dar cine?
– Restul. Celelalte.
M-am întors cu fața spre ea. Părea trezită de mult.
– Nu ți se pare că suntem prea obsedați de viață? m-a întrebat.
Poate că se gândise la asta toată noaptea, în mirosul ăla de picioare.
– Și, de asemenea, de viața veșnică? Ce-i cu obsesia asta pentru viață, de ce se agață toți cu ghearele?
– Trebuie să mă spăl pe dinți, i-am zis.
Dacă n-am gura proaspătă nu pot nici să gândesc, darămite să mai zic ceva cât de cât serios. Cum să vorbești despre viața veșnică atunci când îți miroase gura?
Eu voiam să trăiesc, s-o văd pe Anușca la casa ei, și mă agățam de chestia asta.
Cotoiul a venit după mine la baie. Mi-a cerut pastă și s-a spălat cu arătătorul pe dinți și pe gingii.
– N-ai periuță? am întrebat-o.
– Ba da, dar trebuie să răscolesc în geantă după ea, că nu mai știu unde am pus-o.
– Nu mă mai trage de păr, te rog. Mai bine îmi dai un șut.
Știam că e ofticată pe părul meu, care este exact ca al mamei, ondulat și bogat și foarte viguros, îl port mereu lung. Ea a moștenit părul lui tata, lins și rar, îl poartă în general într-un bob scurt și are periodic momente când îi cade masiv, dar nu de stres sau oboseală, din câte zice ea, ci la întâmplare. Părul are o logică a lui, neînțeleasă. Odată, când m-am dus la părinți, le-am găsit pe ea și pe mama la baie, mama o freca pe păr cu un gălbenuș de ou, îi ajungea unul singur pentru tot capul. Mie nu mi-a făcut niciodată niciun tratament cosmetic.
– E prea tristă afacerea asta, a zis Cotoiul dintr-odată. De ce am tras lozul ăsta așa de prost în viață? Să n-am parte decât de afaceri triste?
– Abia ai început, am răspuns. Poate o să fie altfel în timp, o să te obișnuiești.
– Nu-l mai suport pe Vali, cu taică-su mă înțelegeam mai bine. Aseară m-am dus de nebună prin sat să caut friptură. Că el nu se satură cu supa de la mănăstire și i-am zis că mâncarea e inclusă, dar dacă n-are carne îl ia cu leșin, așa mi-a zis. Un alintat. Taică-su era mai cu bun-simț, avea un element creștin în el.
– Poate dai de categorie, să conduci tu.
– Numai asta nu făceam, a zis.
M-am uitat lung la ea. Îmi venea s-o mângâi pe păr, îl avea foarte mătăsos.
– Și ai găsit carne? am întrebat.
– Da, i-am găsit o ciozvârtă, i-au făcut grătar în curte, nici nu mai zic cât am dat. Azi nu mai avem masă până la Mureș.
În dormitorul comun, lumea își strângea lucrurile. Era sărbătoare în ziua aia, A treia aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul, și urma să stăm la slujbă. Femeia care-mi sugerase să-mi torn cositor mi-a zis să iau un maiou sau un tricou de-ale fetei și să-l pun sub liturghier și după aia fata să-l poarte direct pe piele și mi-a mai zis de capul Sfântului Ioan că ar fi izvorâtor de mir și atunci m-a trecut un fior sinistru și mi-am dat seama că habar n-am ce simte Ana despre povestea asta. Ce și-o fi imaginat despre excursie și de ce o fi acceptat? O scutisem de la școală vineri, dar nu cred că de-asta, cred că a vrut să-mi facă pe plac și mai cred că nici n-ar fi încântat-o să stea acasă cu taică-su.
Am stat puțin în biserică, am ascultat din acatist. Capul, ziceau, a izbucnit din sânurile pământului ca aurul din baie. Când a fost din nou aflat.
Afară, pe o bancă din curtea bisericii, Cotoiul stătea de vorbă cu Ana.
Când m-am dus lângă ele, s-au oprit amândouă.
– Vorbeați despre mine? am întrebat.
– Nu, nu, a zâmbit Cotoiul. Ziceam că la Mureș poate apucăm să ne spovedim în după-amiaza asta, ca să ne împărtășim mâine. Poate vrea și Ana.
– Ana e copil, am zis, ce, se spovedesc și copiii? Nici n-are încă buletin.
– Sigur că se spovedesc!
– Dar Anușca n-are păcate! am zis și m-am uitat la fată, cerându-i din privire să mă aprobe.
– E mare, las-o pe ea să decidă, a spus Cotoiul.
– Dacă are păcate?
– Dacă vrea să se spovedească.
Mai târziu, i-am zis separat soră-mii să nu se mai bage în viața Anei. Am zis-o ca și când „viața Anei“ era ceva de sine stătător, o planetă cu propria ei orbită, capabilă să facă față la tot felul de accidente cosmice.
Am prins-o odată pe soră-mea explicându-i ce e ciclul, când eu deja îi explicasem ce e ciclul, iar ea știa deja când eu i-am explicat pentru că vorbise la școală cu fetele în pauză, încă din clasa întâi. Pe la opt-nouă ani, aproape toate colegele ei aveau sâni, dar ea era încă micuță și slabă și pe piept avea doar doi nasturi tari. Ciclul îi venise cu vreo trei luni înainte de excursie, avusese o singură menstruație, lungă de vreo zece zile, care a șocat-o de-a dreptul, mi-a plâns aproape zilnic de durere și scârbă. Am simțit-o amândouă ca pe o boală și am fost alături de ea cât am putut, a fost un moment atât de intim între noi două, cum nu mai avusesem de când era ea cocuță.
Nu voiam s-o împart cu Cotoiul. Și mă-ntrista gândul că ea va fi probabil singura persoană pe care și eu și soră-mea o să ne bazăm la bătrânețe. Mă temeam că nu vom avea puterea să nu ne bazăm pe ea, că nu vom putea s-o dezlegăm de sfârșitul nostru umil și mirositor. Îmi era teamă de povara pe care o avea de dus, dar nu acum, ci mai încolo, și aveam s-o compar pe Ana mea cu copilul acela pe care l-a trecut Sfântul Cristofor prin apă și el era greu de la toată povara lumii, iar copilul era Iisus, iar Sfântul Cristofor a devenit protectorul șoferilor.
În drum spre Mureș, Vali a fost irascibil, îi sărea țandăra din orice, probabil că petrecuse prea multe ore la volan deja. Lumea vorbea în microbuz că e rău de foame și ar trebui să-l hrănim, ca să se calmeze și să nu facă accident. La prima benzinărie la care a oprit, am pus mână de la mână și i-am luat covrigei și chipsuri și alte gunoaie din astea, din care am luat și pentru noi.
Ana era apatică și galbenă la față. Rezistase bine până atunci, dar cu puțin înainte de Cheile Bicazului i s-a făcut rău și a trebuit să oprim ca să vomite și să ia aer.
M-am rugat de soră-mea s-o lase în față, iar ea mi-a zis să mă rog eu de cineva să facă schimb și Doamne ferește să se afle că ne-a luat pe gratis. Până la urmă, Ana a făcut schimb cu domnul Titi, care a venit în spate, în dreapta mea, împuns de nevastă-sa. M-am simțit prost că a picat pe el, că era singurul bărbat și mai era și bolnav de plămâni, dar cine nu era bolnav în mașina aia, boala îi unea pe toți în spirit.
Preotul Nicolae a făcut o rugăciune cu voce tare pentru toți cei cu rău de transport, după care m-a întrebat, peste domnul Titi, de ce suntem în Cheile Bicazului și nu mergem la Bogdana, care era la nord de Neamț. Eu nu cunoșteam traseul și nici numele acestei mănăstiri nu-mi suna cunoscut, așa că l-am trimis la soră-mea. Nu știu ce au vorbit, dar părintele s-a întors încleștat.
– M-am mai gândit la problema dumitale, a zis el, din nou peste domnul Titi, care își adusese la picioare sacoșa cu sticlele de ulei pe care urma să le doneze mânăstirii din Mureș. Stătea țeapăn, protejând sacoșa cu gambele și încercând să nu se atingă de noi, mai ales la curbe – nici de mine în stânga lui și nici de părinte, în dreapta.
M-am aplecat către preot, așteptând continuarea.
– Nu am nicio idee nouă, a zis el.
Am interpretat asta în favoarea mea: dacă nu s-a repezit să mă certe că vreau să mă despart, era semn bun, era o confirmare că frământarea mea era legitimă.
Domnul Titi a devenit brusc interesat de căsnicia mea și m-a întrebat care e problema cu soțul, iar eu, după ce am trecut rapid prin toate listele pe care le făcusem în ultimii patru ani și în care i-am indexat cu minuțiozitate neajunsurile, sperând că o să fie totul mai limpede dacă e trecut pe hârtie, am zis:
– Nu prea se înțelege cu fata.
La Gheorgheni am făcut din nou un popas, la marginea orașului, dar când ne-am adunat să pornim, părintele Nicolae lipsea. Nu știa nimeni ce s-a întâmplat cu el, nu fusese nimeni atent. Cotoiul l-a sunat, dar telefonul era închis.
A apucat-o disperarea. Ne-a apucat pe toți. Ce-ar fi trebuit să facem?
Am întrebat oamenii din jur, din benzinărie și din parcare, am verificat toaletele.
Era adult în toată firea, dar destul de în vârstă și avea un telefon vechi, cu taste, fără internet și hărți. Soră-mea și-a dat seama că nu știe nimic despre el, slujea la o biserică de la țară, aproape de orașul nostru, dar nu-i cunoștea rudele. O știa pe femeia care-i pusese în legătură, dar poate nu era momentul s-o alerteze.
– Te-ai certat cu el sau cum? am zis. Părea supărat.
Cotoiul și-a înghițit cuvintele, n-a zis nimic.
– Unde e Bogdana?
– Nu i-am promis nimic, am spus „dacă avem timp“, a răspuns ea.
– Ai mințit un preot? am sărit, eu care – fiind atât de puțin dusă la biserică în timpul vieții mele – aveam propria interpretare a straielor preoțești, credeam că e un sacrilegiu să-i minți.
În grup s-a creat rumoare că a dispărut părintele și, spre disperarea șoferului, s-a decis să-l căutăm în împrejurimi, dacă era pe jos, n-ar fi ajuns prea departe. Numai să nu-l fi luat cineva la autostop. Vali i-a spus soră-mii că o va taxa în plus pentru motorină.
Am dat târcoale locului, am mers pe șosea într-o direcție, apoi ne-am întors în direcția opusă, și l-am găsit la un izvor de apă, unde era amenajată o troiță, stătea pe o margine de beton cu o sticluță de plastic în mână, umplută până la jumătate. Când ne-a văzut, pe partea cealaltă a șoselei, ne-a făcut cu mâna ca unor vecini.
Cotoiul s-a grăbit să se dea jos și să traverseze, apoi am coborât și noi pe rând. Chiar când să ies eu din microbuz, am auzit o frână și niște voci agitate. M-am uitat peste drum, soră-mea o urechea pe Ana.
Am țâșnit către ea ca o gheonoaie, cu o falcă în cer și una în pământ.
– Ce-ai cu copilul meu? am urlat.
Îmi venea s-o trag de părul ăla rar și lins al ei.
– N-ai auzit frâna? a zis ea. Era s-o calce mașina. A traversat fără să se uite. Vrei să mori? a țipat ea la Ana.
Fata începuse să tremure.
– Nu-i destul că s-a speriat? am zis. Nu mai e ca pe vremea ta!
Adică pe vremea noastră, când părinții ne urecheau și ne ciupeau, că astea erau pedepsele cele mai discrete, care nu lăsau urme fizice, iar ei erau emancipați.
Părintele voia să meargă musai la Bogdana, voia la ia-mă, nene, numai de-ar fi știut încotro s-o apuce. Nu s-a lăsat înduplecat să vină cu noi. Cineva i-a zis că e mai sigur cu trenul, dar cu trenul era complicat, plus că era scump, a zis el.
– Dar n-aveți cupoane de pensie? a spus Cotoiul, moment în care mai mulți s-au uitat la ea ciudat.
– Le-am consumat deja, a răspuns preotul.
– Sunt numai trei drumuri pe an, a explicat una dintre femei. Șase cupoane în total.
Cumva, în micul nostru grup începuse deja să circule un zvon că preotul Nicolae are un frate călugărit la Bogdana și pe el ar vrea să-l vadă de fapt. Cineva a zis că poate fratele e bolnav. Altcineva a zis că poate părintele e bolnav.
S-a făcut chetă să-i dăm bani de drum, dar lumea n-a fost prea darnică. Soră-mea a scos o bancnotă de 50 de lei, dar am împuns-o că e prea puțin, nu-i ajunge pentru nimic, așa că a mai scos 50.
– Asta nu mai e nicio afacere, a zis ea.
Ana i-a dat părintelui napolitanele ei, iar el le-a primit cum a primit și acatistele, ca pe ceva personal și, prin urmare, prețios, ce el urma să respecte. El s-a uitat la mine lung și a zis:
– Să ții fata la adăpost.
Până la urmă l-am luat cu noi și l-am lăsat la gară, unde se afla și o stație de microbuze interjudețene. Și-a luat rămas-bun senin, aproape bucuros că e liber de noi.
În microbuz, soția domnului Titi s-a instalat imediat în spate, să nu cumva să mă frec eu de bărbat-su, acum că nu mai era preotul. Locul ei din spatele șoferului, de lângă Ana, a rămas liber. Mi-aș fi dorit să stau eu acolo, dar era un loc plătit și nu-l meritam.
Am ajuns în sfârșit la destinația noastră spre sfârșitul după-amiezii.
Oamenii erau obosiți, dar foarte luminoși, voiau neapărat să se spovedească, nu știu de unde mai aveau energie pentru această activitate epuizantă. Nu mai știu când mă spovedisem ultima dată, probabil înainte de nuntă, dar știu că am ieșit de acolo tulburată și agasată, nu cu sufletul mai ușor, ci mult mai vinovată pentru toate acele lucruri pe care cineva pusese degetul, toate păcatele de care nu fusesem până atunci conștientă.
Mi s-a făcut dintr-odată frică de spovedit și m-am întrebat dacă era un sentiment corect. Dacă îl simt și credincioșii, adică, sau doar profanii, ca mine. Și dacă frica asta face momentul mai valoros.
– Aici trebuie să fii prezentă. Cască ochii, mi-a zis Cotoiul cu ciudă.
Și eu m-am gândit: ce duh este acesta care ne învrăjbește? Îl simțeam cum se insinuează între noi. Începuse pe șosea, lângă izvorul cu troiță.
Femeile au luat-o pe sus pe Ana și au băgat-o în față la spovedit, că e copil, iar eu, într-o încercare disperată de a o salva (în sensul că nu voiam să-i perturbe nimeni echilibrul fragil cu sine și cu lumea, căci era o fată foarte timidă și foarte ușor de rănit) am căutat pe Google sperând să găsesc că spovedania e necesară – sau valabilă sau cum să zic? – de la vârsta buletinului sau pe acolo. Dar se pare că reperul era minciuna, iar vârsta la care copiii încep să mintă conștient ar fi cam de șapte ani. Numai firile alese, explica internetul, sunt conștiente de la șapte ani de faptele rele pe care le fac, restul pot veni la mărturisit pe la nouă-zece. Copiii să nu vină cu lista de păcate scrisă de mama! se spunea pe un site. Spovedania nu e un instrument de disciplinare a copilului, scria pe un altul.
Am băgat repede telefonul la loc în geantă, era neadecvat acolo, în curtea perfectă a mănăstirii, cu toate florile din grădina raiului temperat-continental și în liniștea de necuprins, în ciuda vizitatorilor care animau locul.
Ana a ieșit tulburată din semi-obscuritatea bisericii în crepusculul de afară, căci deja se lăsa înserarea.
– Ce te-a întrebat? am zis.
– E secret! a sărit Cotoiul. Lasă fata în pace.
– Eu n-am secrete cu fiica mea, am spus.
Apoi am luat-o pe Ana și, până să se adune tot grupul să mergem la cină, ne-am dus în spatele mănăstirii, unde era cimitirul. Acolo era înmormântat și părintele Ilie Daniil, am reperat imediat mormântul, fiindcă erau câteva persoane care se rugau și puneau lumânări sau flori. Văzusem fotografii cu el înainte, dar în cea de pe cruce semăna foarte bine cu părintele Nicolae, cel rătăcit acum în drum spre Bogdana, și am simțit foarte clar că vrea să-mi transmită ceva arătându-mi-se acum, la el acasă, cu chipul unei persoane pe care tocmai o văzusem în carne și oase. Am înțeles că am foarte puțin timp la dispoziție să-mi deschid inima, fiindcă acela era un loc unde trebuia să te duci cu inima deschisă, să fii atent la aluzii, să ai mintea alertă la interpretări. Trebuia să fii un receptacul pentru povestea care ți se oferă, iar povestea ți se oferă atunci când ai nevoie de ea. Trebuia să deschid această nevoie.
Însă deocamdată eram crispată și închisă și, obsedată fiind de fata mea, nu mă puteam abandona locului.
Câte dintre cărțile bisericești răsfoite nu-mi păruseră scrise la întâmplare, poate și soră-mii i se păruseră la fel din moment m-a luat cu ea ca să mă îndemne să scriu ceva, orice. Dar dacă nu crezi în asta, oricât de naivă ar fi credința și oricât de necreditabilă povestea, dacă nu crezi, nu ești ca doctorii care le prescriu oamenilor medicamente în care ei nu cred? Medicamente false? Și nu m-ar înfuria la culme să dau de un astfel de medic, să-l deconspir?
Cotoiul m-a avertizat că voi simți ceva când am să vin aici, puterea Părintelui, care lucrează. Ea apucase să-l vadă o singură dată în viață, în urmă cu câteva luni. După ce s-a mărturisit la el și el i-a pus mâna pe cap, a simțit o căldură puternică. Chiar și acum putea să se hrănească din acea căldură, o putea conjura atunci când avea nevoie, zicea ea. Un alt semn, la acea singură întâlnire cu Părintele Daniil, a fost că ea a scăpat reportofonul din mână la predică atunci când el a zis, chiar înainte de a începe: „n-aveți voie să înregistrați“. De unde știa că eu am reportofon? mi-a zis Cotoiul.
M-am hotărât să mă lupt cu mine sau cu vrăjmașul interior, cum se zice, și să mă mărturisesc. Grupul nostru era pe terminate, cel care spovedea era un preot în vârstă, mic de statură și slab, dar extrem de agil. M-am așezat în genunchi și după ce mi-am zis numele, prima lui întrebare a fost:
– I-ai lăsat mâncare lui bărbat-tu?
M-a luat prin surprindere, am crezut întâi că glumește, dar nu puteam să-i văd fața. Am încercat să-mi aduc aminte ce era în frigider când am plecat și mi s-a părut o amintire imposibil de accesat.
Văzând că m-am blocat, preotul a continuat:
– Stă singur de două zile, l-ai lăsat singur și ai plecat!
De unde știe că am făcut două zile până aici, m-am întrebat. Și că soțul a rămas singur.
Am simțit din nou că cel care vorbește e preotul Ilie Daniil, că el se răstește la mine prin vocea acestui duhovnic și fie îmi trimite o încercare, fie vrea să mă alunge de-a dreptul.
De atunci am început să simt credința și s-o simt ca o curiozitate, un atașament, un abandon, un răspuns, o încetare a luptei, o căldură sau o înfrigurare sau toate acestea la un loc, la intensități mai mici sau mai mari, am simțit un progres și o regresie. Am simțit că înțeleg și că nu înțeleg și am simțit cum toate astea oscilează în mine ca un seismograf sau ca un EKG sau ca orice pulsație naturală.
La pangar am văzut că apăruse deja o carte cu mărturii despre preotul Ilie Daniil, cineva ne-o luase înainte, dar Cotoiul nu s-a descurajat. Mi-a zis c-o să ne întoarcem să cercetăm sau o să mă întorc singură, dacă vreau și dacă așa mă conectez mai bine cu locul. Dacă prezența ei mă încurcă.
– Eu am o grămadă de idei despre Părintele, a continuat. Ți le dau ție pe toate.
Dar ce nu știa ea, și nici eu nu știusem până atunci, de altfel, era că nu era de ajuns talentul, prin asta înțelegând răbdarea de a însăila povestea și apoi de a o scrie literă cu literă, ci trebuia să fii convins de adevărul tău, trebuia să ai forța pe care o avusese duhovnicul mai devreme când îmi spusese la mărturisit: cu puterea ce mi-a fost dată, te iert și te dezleg. Trebuia să crezi că ți-a fost dat așa ceva, să crezi că vii de undeva și nu de nicăieri, așa cum simțeam eu. Eu oscilam prea mult, nu eram convinsă și n-aveam cum să fiu convingătoare.
Fata mea era tristă, se întâmplase ceva cu ea și nu-mi dădeam seama ce. Mi-a zis că vrea acasă.
A doua zi, la liturghie, ne-am împărtășit și am plecat imediat după aceea, ca să avem timp pentru lungul drum care ne aștepta. Eu și cu Ana ne-am reluat locurile în spate, doar noi două.
Mă frământa chestiunea spoveditului ei, așa că am încercat încă o dată s-o trag de limbă. Și ea mi-a zis, fără nicio reținere de data asta, că a întrebat-o dacă se masturbează. Că nu era sigură ce înseamnă. Ce înseamnă la fete, adică. Ea știa că e ceva ce fac băieții.
Am încremenit. Mi s-au încins urechile. M-au apucat dracii. I-am simțit.
Preotul îi mai spusese că femeia e veceul bărbatului, cum adică? m-a întrebat fata.
Mi s-a pus un nod în gât.
Cum să-mi adun cuvintele și să-i explic și să repar?
Trebuia să-mi fac un plan, să mă gândesc.
Nu-mi venea niciun gând acolo în spatele mașinii, simțeam mirosul de motorină, suspensiile proaste. I-am zis în șoaptă că vorbim acasă.
La vreo două ore după ce am pornit, s-a stricat microbuzul. Vali a dat niște telefoane, a chemat un service, s-a certat întruna cu soră-mea, care devenise extrem de nervoasă. Din fericire, nu eram departe de Brașov, așa că am reușit să ajungem la gară și să prindem un tren, singurul al zilei, către orașul nostru. Dacă s-ar fi întâmplat un pic mai târziu incidentul, am fi rămas blocați peste noapte acolo.
Biletele de tren le-a luat Cotoiul pentru tot grupul. Majoritatea erau pensionari, dar niciunul nu mai avea cupoane de reducere, fiindcă-și consumaseră deja cele trei drumuri anuale. Am stat lângă ea la casă și am ajutat-o să le verifice, nu mai putea să se concentreze, avea lacrimi în ochi.
O văzusem plângând foarte, foarte rar. Ea era o războinică. Nu se dădea bătută niciodată. Când era rea, era rea din cauza singurătății, pentru care eram și eu parțial vinovată.
Am întrebat-o dacă îi e bine, dacă are nevoie de ceva, o sticlă de apă sau un șervețel sau chiar o lămâie, iar ea a zis că nu, așa plânge ea când are cheltuieli neprevăzute.
Cheltuielile neprevăzute sunt foarte umilitoare pentru cineva care e mereu pe avarii.
În tren, Cotoiul mi-a zis:
– Dumnezeu trimite pedepsele ca să ne ajute să înțelegem că am greșit.
– E o mașină veche, pentru că ai căutat ce-i mai ieftin, de-asta s-a stricat, nu e nicio pedeapsă.
– Mă pedepsește că sunt singură, a zis ea, cu toată sinceritatea unui copil mic.
Vedeam cum îi tremură barba.
– Cum ar putea să fie asta vina ta? Nu te mai alinta!
Poate că acum era momentul să mă invit, în sfârșit, să mă mut la ea. Dar Ana devenise foarte atentă.
Cotoiul stătea pe scaunul din fața mea. M-am întins și am luat-o de mână.
Erau multe lucruri pe care aș fi vrut să le moștenesc eu în locul ei. Sau să mi le dezvolt asemenea ei. Încăpățânarea, rezistența, spiritul independent. Misterul. Felul în care se dezvăluia treptat, cum nu vedeai niciodată totul. Și felul cum din tot ce i se întâmplă părea că înțelege mereu ceva mai profund. Căutările. Neîncetatele căutări.
– Vrei să dormim la tine în seara asta? am întrebat-o.
N-aveam niciun chef să mă reunesc cu soțul.
S-a gândit un pic și a zis:
– Nu, că-i dezastru. N-am apucat să fac ordine. Nici n-am nimic de mâncare. M-a întrebat preotul dacă i-am lăsat mâncare lui bărbatu-meu, m-a făcut să râd.
– Și ce i-ai zis?
– I-am zis că se descurcă.
S-a mai gândit un pic și apoi a zis:
– Veniți mâine. Sau mai bine poimâine, ca să am timp să fac ordine. Chiar e dezastru.
Imagine: Biserica Bucur (vedere dinspre nord-est_ de pe Splai), prelucrare digitală după un clișeu cu gelatino-bromură de argint pe sticlă, format 13 x 18 cm, autor neidentificat, cca. 1905 – 1908, colecția Renascendis, © AdF (CC BY-NC-ND 4.0)
