Traficul se încolăcește în jurul propriei neputințe, strecurându-se ca un șarpe lucios și unsuros, care alunecă parcă în propria lui piele, devenind una cu orașul. Felurite mașini și motoare de care atârnă inevitabil o remorcă, o colivie sau vreo înjghebare neașteptată, se aruncă unele spre altele cu aplomb, părând că știu exact pe unde s-o apuce, dar gata oricând să-și schimbe direcția după nevoile șuvoiului. La o intersecție, mașina face dreapta și, ca de nicăieri, apare o motocicletă care îi țâșnește în față. Un claxon firav și totul revine în matcă – motocicleta se prelinge pe lângă mașină ca și cum așa era firesc, de parcă accidentul ar fi fost o imposibilitate cuantică, a nălucire a unui vis urât.
Un accident care ar fi avut loc aproape sigur într-o altă țară, mai dezvoltată economic, dar infantilă în gândirea condusului unde șansele contactului tind spre probabilitatea certitudinii. Dar în India șoferii au un al șaselea simt, iar dacă nu-l au, atunci conduc ca și cum o motocicletă, o bicicletă, o vacă sau un om ar putea țâșni dintr-o cută a spațiului lor plini de zei, în orice moment, fix in fața mașinii lor. Si cam așa și pare că ar fi când privești terifiat prin parbriz, într-o țară unde lumile astrale par că se întrețes cu cele pământene sub ochii tăi.
În mașina sugrumată de camioanele și autobuzele din jur pari și tu o părticică a acestui șarpe lucios care te-a înghițit ca pe Iona și te poartă unde vrea el, nu unde vrei tu. Stai așezat în interiorul dragonului care se contorsionează ascultând comenzile GPS-ului – esențiale chiar și pentru cei care conduc de o viață în Kolkata. Claxoanele par onomatopeele monstrului, toate pe o voce comună, fără agresivitate, fără nervozitate. Nimeni nu înjură, nu țipă, nu urlă, nu face gesturi obscene sau de frustrare, de parcă acea motoretă, bicicletă sau vacă ce a blocat fluxul de camioane era menită să apară acolo, din voința zeilor care-și țin sfat pe marginea drumului, într-o colibă pe care credincioșii o numesc templu.
Pronia cerească, coborâtă pe pământ, e mereu acolo ascunsă în mormanul de gunoi sau în sufletul cerșetorului care stă în mijlocul traficului, convins că nimeni nu-l va atinge, fiindcă toți zeii sunt în el. Oricum, acolo are cele mai multe șanse să primească câteva rupii ca să-și hrănească trupul emaciat care-i ocrotește sufletul divin. Trebuie doar să-l cauți în mulțime sau mai degrabă să-l aștepți, fiindcă el e acolo, și cu siguranță va apărea ca din neant.
Lângă mine, un camion uriaș. Deschid fereastra să filmez, dar se așază exact în dreptul ei, atât de aproape încât nici nu trebuie să întind mâna să-l ating. În orice altă parte a lumii ne-am fi zgâriat unii de alții, dar aici niciunul dintre șoferi nu se uită la celălalt, ca și cum cei câțiva centimetri care-i despart ar fi kilometri. Traficul pornește, noi și camionul de lângă păstrând aceeași distanță fatală. Dar linia dreaptă e sfântă, iar posibila hârșâială există doar în mintea mea.
Camionul dispare, și din față vin câteva cyclo, biciclete pe trei roți care trec pe stânga. Vin drept și virează brusc tăindu-ne fața, poate pentru că acolo au treabă, așa că șoferul nostru se mută pe contrasens în cel mai natural mod cu putință. Niciun comentariu, nicio grimasă – doar o placiditate, un zen în mișcare, o formă de driving meditation. Din sens opus însă vine o colecție de biciclete, un camion, vreo zece mașini, un autobuz. Suntem prinși ca într-o menghină între ele și cele trei cyclo eratice care merg invers pe culoarul care ar fi trebuit să fie al nostru. Dar este de fapt „al nostru“ sau traficul îl definește organic după legi numai de el știute? Așa că ne strecurăm invizibil ca într-un joc electronic, sub o mantie alunecoasă ce ne protejează de toate, traversând printre cele două șuvoaie metalice și ne reluăm locul pe ceea ce ar trebui să fie banda stângă, și aceasta doar aproximativă, urmând un camion imens, pictat în culori gaudiene, plin de zei și svastici inversate.
Între benzile drumului merge un om. N-are un picior și se sprijină într-o cârjă improvizată. Nu cerșește, ci merge ca orice alt vehicul – o formă umană de bicicletă sau de animal care-și croiește drum. Nu vrea să traverseze, nu se îndreaptă spre margine, ci merge drept, pe mijloc. Traficul se mulează în jurul lui, oprindu-se și pornind ca o respirație. Te gândești că așa și-o fi pierdut piciorul, dar siguranța lui vorbește despre o credință într-un zeu al traficului de care noi nu știm nimic. Ne oprim din nou și o bicicletă se strecoară pe lângă noi, prin inexistentul spațiu dintre mașini, agitând un clopoțel minuscul, inutil în asurzirea generală.
Un om stă așezat pe separatorul dintre benzi. Stă acolo ore în șir și nimeni nu-l întreabă de ce. Traficul trece pe lângă el, iar el nici măcar nu-l privește – contemplă ceva nevăzut. Puțin mai departe, altul doarme pe primul culoar al străzii, întins pe o parte, cu mâna sub cap. Cred că e viu. Îl ocolim puțin ca să parcăm, să nu-i stricăm somnul, dar nimic nu pare să-l poată trezi.
Parcarea e feuda unui om diform, așezat pe un scaun de plastic. Păzește două-trei locuri și își face astfel rost de câteva rupii pentru mâncare. Dar nici paznicul improvizat, nici trecătorii nu se sinchisesc de omul care doarme pe banda de trafic. Se va trezi el odată și-odată. Dacă se va mai trezi. Somnul paznicului diform și a multor altora este aranjat, îmi arată șoferul undeva, în niște clădiri vechi, foste magazii coloniale, unde un pat costă 20 de rupii pe lună. Douăzeci de cenți. Poate cel ce doarme pe banda de lângă bordură nu are 20 de cenți pe lună să-și ia un pat.
Șarpele metalic lucitor se târăște in afara șoselei. Pe margini, gunoaie cum numai în India poți vedea. Printre acestea, cei năpăstuiți caută disperați o bucățică de viață. Lângă, casele lor: bucăți de plastic atârnate de drumul suspendat, prinse cu bețe, ca o protecție iluzorie față de agresivitatea lumii. Dar acolo și-au făcut un loc de dormit. Sub plastic este nimicul, tot ce au în viață. Ies din corturi ca niște umbre și intră în trafic. Văd un spațiu cât de mic în șuvoiul metalic și pornesc, întinzând palma spre monstrul lucios, o palmă care pare cea a unui zeu atotputernic. O forță nevăzută care parcă ar inspira frică face ca șarpele să se oprească și să-i facă loc divinității fără adăpost să treacă. Un moment doar, apoi fluxul metalic pornește din nou. Ce forță l-a făcut să se supună, să-l facă să aștepte și să pornească la comandă? Dar aici nimeni nu pare să se grăbească, fiindcă știu că nu au de ce. Ești predestinat să aștepți, când ești înconjurat de un miliard de oameni.
În India, câinii dorm peste tot. Dorm adânc, de parcă asta e singura lor menire. Aici nu am auzit un singur lătrat, de parcă este interzis printr-o lege scrisă numai pentru câini. Nicăieri nu o să vezi câini dormind mai liniștiți ca aici. În mijlocul trotuarului, încolăciți unul în altul, ca un yin-yang canin. Oamenii îi ocolesc, trec pe lângă, peste ei sau chiar trec pe stradă lipiți de trafic, dar nimeni nu le-ar tulbura somnul. Cineva a venit să-și lase bicicleta chiar lângă ei, dar nici unul nu părea să fi observat ceva, blana lor mișcându-se în același ritm al somnului profund. În jur, traficul claxonează, frânează, troncăne, eșapamente care pocnesc, dar cei doi câini nu mișcă nici măcar o ureche. Dorm meditativ, absenți din lumea din jur, fără teamă că cineva i-ar lovi sau goni. Am stat admirând-le somnul pentru o vreme și nu am văzut pe nimeni care să-i tulbure în vreun fel.
Pe șoselele Indiei vezi aproape mereu câini dormind. Își fac somnul în căldura drumului, chiar pe prima bandă de circulație, uneori fix în mijlocul ei. Mașinile trec pe lângă ei cu grijă, îi ocolesc atent, iar câinii nu dau niciun semn că ar ști cât de aproape le trece traficul pe lângă coadă. Dorm adânc, cu ochii închiși, parcă vegheați de o zeitate tăcută a câinilor.
O singură dată am văzut un câine tresărind. Mașina din față, încercând să se strecoare pe lângă alta venită din sens opus, i-a atins coada, fără să o calce. Câinele s-a trezit brusc și s-a uitat uimit în jur, ca sculat dintr-un somn prea adânc, surprins de intimitatea visată cu monstrul de metal. Însă nici atunci nu s-a urnit niciun milimetru din locul pe care îl ocupa, în mijlocul primei benzi a drumului prăfuit.
„Animalele s-au prins că nu le face nimeni nimic și profită“, mi-a spus odată cineva.
Aș vrea să pot avea un somn tot atât de adânc ca al câinilor din India.
Imagine reprezentativă © Iruvan Karunakaran
