Ajunsesem, naiba știe cum, pe o stradă din spatele Spitalului Colțea, al cărei nume mi-a rămas străin până în ziua de azi. Era o după-amiază caldă de sfârșit de aprilie, probabil într-o vineri, altfel nu-mi pot explica cum de umblam aiurea pe străzi la o oră la care trebuia să fiu la birou. Strada se sfârșea într-o piațetă transformată în parcare, străjuită pe o latură de un gard de cărămidă, probabil al spitalului, pe celelalte de o biserică ascunsă în spatele unui pâlc de copaci și de două clădiri moderne, cu mai multe niveluri. Lângă cea din stânga, într-o casă strivită parcă de gravitatea construcțiilor alăturate, funcționa o mică terasă unde se putea bea cafea de origine. Stătea scris pe geamul vitrinei, ca un fel de atracție și asigurare totodată.
Alături de barul improvizat, de fapt un rastel pentru pahare și o etajeră lucioasă doldora de sticle colorate, se înșiruiau mai multe scaune înalte, fără spătar. Am zărit-o așezată pe unul dintre ele, cu spatele la ușă. Purta o jachetă roșie, legată în talie, peste care strălucea părul lung și neted. Îmi amintesc că mi-am spus în gând: „Ah, iat-o pe Laura!” de parcă o văzusem cu puțin timp în urmă și, măcar pentru că știam cu ce este îmbrăcată, nu mă puteam înșela.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de mi-a trecut prin cap așa ceva, n-o mai văzusem pe Laura de douăzeci de ani, am realizat pe loc cât timp trecuse și am făcut chiar o mică socoteală în minte, ca un fel de verificare. Când revezi pe cineva după atâta vreme, te ghidezi în funcție de anumite repere, de cele mai multe ori faciale. Desigur, douăzeci de ani înseamnă ceva, mai ales când reprezintă perioada dintre adolescență și maturitatea deplină. Figurile diferă uneori destul de mult de cele din memorie, rămân însă anumite repere aproape neschimbate, cum ar fi nasul sau buzele. Obișnuim să spunem: „Nu știu ce m-a convins că este X”, dar de obicei știm.
Aș fi putut să o recunosc pe Laura după felul în care își trecea degetele prin păr, după obiceiul de a-și scutura mâinile din senin sau după privirea aparent somnoroasă, cu pleoapele întredeschise, în spatele cărora simțeai cum pândesc ochii de culoarea smaraldului. Dacă ceva din toate astea se păstrase în timp și dacă femeia din dreptul barului ar fi făcut vreunul dintre gesturile respective. În fapt, stătea nemișcată, cu spatele la mine. Am luat-o ca pe o provocare, în fond nu mă puteam alege cu ceva mai rău decât o privire dezaprobatoare, în caz că mă înșelam. Scârțâitul ușii i-a atras însă atenția și s-a răsucit cu fața spre intrare, de parcă aștepta pe cineva. Un zâmbet i-a înflorit pe chip, poate mai evident decât și-ar fi dorit, așa că l-a transformat imediat într-un soi de mirare încântată, care i-a luminat și mai bine chipul.
– Remus, nu-mi vine să cred!
– Mie nici atât. Ești ultima persoană pe care mă așteptam să o întâlnesc aici.
A continuat să zâmbească în timp ce privea în jur puțin surprinsă, de parcă abia atunci descoperea unde ne aflam.
– De ce, e un loc rău famat?
A rostit cuvintele coborând glasul, pe un ton voit conspirativ.
– Nu, nici vorbă, am spus. Cel puțin din câte știu eu.
– Deci, nu m-am schimbat prea mult. Văd că m-ai recunoscut imediat.
– Da, de fapt…
Mă pregăteam să-i spun în ce fel straniu realizasem că este ea dinainte să intru, dar mi-am dat seama că putea să sune ciudat și discuția să se împotmolească. Nu știam ce credințe are, dacă lucrurile de genul ăsta nu cumva o sperie sau o pun în încurcătură. Și, peste toate, nu voiam să par un ciudat.
– Douăzeci de ani, nu-i chiar atât de mult, am adăugat repede.
– S-ar putea ca femeile să nu fie de acord, după o vârstă contează fiecare an. Și, din păcate, trec într-un singur sens.
– Nu cred că tu te numeri printre cele care ar trebui să-și facă griji.
A făcut o scurtă pauză înainte de a continua, de parcă nu-mi auzise complimentul.
– Știi, m-am gândit de multe ori la tine. Mă întrebam ce faci, pe unde mai ești.
– În general, chestii obișnuite. Am terminat Arhitectura, acum sunt într-o firmă de profil.
– Și, în rest? Ești însurat, ai copii?
– Eh, ca toată lumea. Încerc să nu devin un caz.
M-a privit puțin surprinsă. Mă străduiam să nu sune fals, dar am realizat că exact asta reușisem. Discuția, așa banală cum se dovedise până atunci, începea să mă indispună. Fără să vreau, luasem atitudinea bărbatului realizat, nu foarte atașat însă de prezent, ca și cum ar fi fost numai o etapă spre ceva mai înalt, mai performant. De ce mă purtam astfel? Încercam oare să-i arăt că încă mă simțeam jignit? Până la urmă, era vorba de o întâmplare veche, cum sunt multe altele petrecute în vremea adolescenței. În mod normal, genul de lucruri care se uită după numai câteva zile. Eu chiar nu fusesem în stare să uit? Și dacă nu, de ce nu-mi venise în minte mai devreme, de-a lungul celor douăzeci de ani?
– Iartă-mă, am spus. Nu mă descurc prea bine când trebuie să vorbesc despre mine.
– Înțeleg. Cei drept, mi s-a părut că simt un strop de agresivitate și mă gândeam că am intrat pe un teren minat. Sau poate că sunt prea ușor de destabilizat acum, după divorț.
– Oh, îmi pare rău, n-am știut!
– Evident, nici nu aveai cum. Am semnat actele acum o jumătate de oră, la notariatul de alături. Se poate spune că am încheiat o pagină din viață. Și, când mă pregăteam să încep una nouă, ai apărut tu. Într-un fel, mă simt norocoasă. Primul om întâlnit după ce mi-am recăpătat numele de fată este cineva care m-a cunoscut atunci, când încă nu-mi pierdusem inocența.
– Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că avem o grămadă de amintiri comune. Din câte îmi amintesc, n-au fost decât scurte dialoguri între doi elevi de liceu, purtate când și când. Nu cred că le-ai dat mare importanță.
– De mic erai țâfnos! În felul în care mi-o spui, sună a reproș. Nu-mi amintesc să mă fi purtat urât cu tine. Cel puțin, nu în mod deliberat.
O vedeam limpede. Purta o fustă scurtă în carouri și jambiere albe. Părea mai degrabă o ținută inspirată de benzile desenate japoneze, decât o uniformă. Noi, puștii, ne suceam gâtul după ea, avea niște picioare fantastice. Se pregătea de bacalaureat, pe când eu eram abia într-a zecea. Vara venise mai devreme și nimeni nu avea chef de ore, ne adunam în curtea din spatele școlii și ne omoram timpul cu prostii, până se făcea vremea de mers acasă. Dintr-odată, s-a făcut liniște în jur. I-am observat pe ceilalți privind țintă în spatele meu. Când m-am întors, am văzut-o pe Laura la numai doi pași, cu pieptul în față și o privire sfidătoare, care îi redusese la tăcere pe colegii mei. Îi plăcea să intimideze. Încercase și cu mine, dar eu o știam din cartier, iar ea înțelesese probabil că nu funcționa la fel, era nevoie de mai mult.
– Diseară sunt invitată la un party de sfârșit de an, lume multă, piscină, chestii de-astea. Vrei să vii cu mine?
Pe moment, am rămas fără grai. Acasă mă priveam în oglindă și îmi spuneam că arăt mai mare de a zecea. Înotul mă ajutase foarte mult și, oricum, depășeam lejer media de înălțime. Manifestam însă, încă de pe atunci, ghinionul unei lucidități exagerate, de multe ori prohibitivă cu genul de provocări care implică latura emoțională. Puteam să mă port de-a dreptul paranoic și să mă feresc de angajamente, doar de teamă să nu mă fac de râs.
– Cred că am alte treburi, am răspuns pe nerăsuflate. Și, sincer să fiu, petrecerile astea mă plictisesc îngrozitor.
– Și eu te plictisesc?
A făcut o pauză, în timp ce și-a trecut degetele prin păr.
– În fine, când nu o să-ți mai tremure picioarele, poate te răzgândești, a continuat. Aștept să mă suni.
S-a întors pe călcâie și a dispărut. Cei din jur au pufnit în râs. Abia atunci mi-am dat seama că remarca ei era justificată, genunchii îmi tremurau vizibil, de parcă trecusem printr-o spaimă teribilă.
Cât de mult mă înșelasem? Dacă avusese într-adevăr de gând să mă ia la petrecere, iar eu, speriat și de oportunitate, dar și de gândul că ar putea fi o glumă proastă, mă retrăsesem ca un melc în cochilie?
– Facem câțiva pași? m-a întrebat. Cafeaua asta parcă n-are niciun gust. O fi din cauza mea, am simțurile amorțite.
– Ăă, da, de ce nu?
Mă luase din nou prin surprindere. Voit sau nu, păstra avantajul din tinerețe, de a fi de la bun început cu un pas înaintea mea, ca într-o cursă cu handicap. Poate că era momentul să recuperez.
– Nu te-am mai văzut prin cartier după absolvire, am spus. De fapt, și eu m-am mutat împreună cu ai mei, când eram în ultimul an. O întreagă tevatură, trebuia să iau două autobuze ca să ajung la școală.
– M-am grăbit, recunosc. Era un fel de modă. Să plecăm de acasă, să ne descurcăm pe cont propriu. Între timp am aflat că libertatea are un preț, uneori exagerat de mare. Nu regret, să nu crezi că o spun în sensul ăsta. Alegem și, asta e, trăim consecințele.
– Iartă-mă, cred că nu e momentul potrivit pentru bilanțuri, fie ele și parțiale. Îmi închipui că schimbarea asta te afectează în multe feluri și e prea curând să te gândești la ele.
– Te referi la divorț? Nu, nici vorbă. În realitate, sunt despărțită de doi ani, a fost însă nevoie de timp până când l-am convins că e ceva definitiv. Am avut când să mă gândesc pe îndelete la toate aspectele, să-mi repun viața în ordine. De fapt, acum mi-e mult mai bine.
– Văd că ai rămas o fire independentă. Cel puțin, așa te știam.
– Adolescenții sunt foarte vulnerabili. Ca să mă feresc de deziluzii timpurii, aveam propriile arme. Îi înfruntam pe toți cei de care mă temeam. Cum am auzit că spun comentatorii de fotbal, cea mai bună apărare e atacul.
– Se pare că erai foarte pricepută.
S-a uitat la mine surprinsă. Păstrase obiceiul să privească printre genele întredeschise. De data asta părea că-și acordă mai degrabă un timp de reflecție, decât că încearcă să-și mascheze reacția la posibila mea ironie.
– Să știi că eram! Odată te-am invitat la o petrecere și m-ai refuzat. Pe moment m-am simțit ofensată, dar am trecut peste.
– Eram destul de timid pe atunci. Am crezut că este o farsă, de ce ai fi ieșit cu unul mai mic cu doi ani ca tine?
– Vorbești serios? Nu m-am gândit la asta. Mie îmi păreai destul de matur, oricum mai cu capul pe umeri decât derbedeii din clasa mea. Te plăceam, pot să spun că aveam gânduri mari pentru seara aia, dar asta a fost! Lucrurile nu se petrec întotdeauna cum ne dorim.
Soarele coborâse în spatele bisericii, umbra alungită a turlei se întindea de-a lungul străzii, până dincolo de intersecție. Ne apropiam de Hristo Botev și în aer, pe lângă mirosul copacilor în floare, se simțea izul înțepător al gazelor de eșapament. Înaintam umăr la umăr. Deși între timp crescusem în înălțime, Laura rămânea o persoană la fel de impunătoare ca în liceu. Mergea cu capul sus, cu aceeași expresie de mândrie sfidătoare care îi ține pe bărbați la distanță.
În Piața Rosetti, cu un pas înaintea verii, câteva chioșcuri își etalau oferta pestriță de flori. Am surprins-o pe Laura privindu-le cu drag, în timp ce fața i s-a luminat din nou, ca atunci când mă văzuse intrând în cafenea. Imediat, am ales un buchet de narcise și i l-am oferit. Abia după câțiva pași s-a oprit și m-a sărutat ușor, pe colțul gurii. Ceva între un sărut prietenesc pe obraz și unul intim, pe buze. În spatele ei, sub copertina în stil Art Nouveau, o ușă se închidea lent, parcă împinsă de o mână nevăzută. A fost ca un îndemn.
– Vrei să intrăm? am spus. Bem un pahar, mai stăm de vorbă.
Și-a îndreptat privirea către firma așezată discret în dreapta intrării – Hotel Banat.
– Nu te mai înspăimânt?
*
Când m-am trezit, se lăsase seara. Lumina portocalie a felinarelor se strecura pe sub transperantele pe trei sferturi lăsate. În cameră era foarte cald și cearceafurile miroseau a apret. Laura se așezase lângă mine, pe pat, și îmi ținea palma între ale ei. Se îmbrăcase la loc, lipsea doar haina roșie, atârnată în cuierul de pe hol.
– Ar cam fi timpul să mergem, a șoptit. E trecut de nouă. Nu te așteaptă nimeni acasă?
– N-are importanță, mă descurc.
Din câteva mișcări m-am îmbrăcat și, după ce mi-am dat cu puțină apă rece pe față, i-am adus haina din cuier. Încercam să par sigur pe mine, dar simțeam o ușoară stinghereală. Reușisem să o înlătur mai devreme, când dorința mă ajutase să depășesc orice reținere. Acum, în liniștea camerei, părea să se reașeze între noi. Laura se oprise în dreptul ferestrei și privea tăcută agitația de afară. Luminile proiectoarelor străluceau pe soclul statuii din centrul pieței. I-am cuprins întâi umerii, apoi am strâns-o tare în brațe. Simțeam că un oftat gigantic avea să-mi spargă pieptul, dacă nu îl eliberam chiar atunci. Brațele mi s-au destins pentru câteva clipe, destul ca ea să se răsucească cu fața către mine. Mi-a luat capul în mâini și m-a privit în ochi. Nu-i vedeam bine chipul, privirea îi rămânea în umbră, dar cumva am simțit că urma să-mi spună ceva important. Pentru mine, poate și pentru ea, pentru amândoi.
– Ai ratat ocazia să fii primul bărbat din viața mea, dar soarta a reparat într-un fel lucrurile. Vreau să știi însă că vei rămâne ultimul.
Cu toată căldura din cameră, am simțit un fior rece pe șira spinării. Suna ca o sentință. Genul de afirmații definitive de care, în majoritatea cazurilor, ești nevoit să te dezici mai devreme sau mai târziu. Și care, de obicei, îi sperie pe cei nepregătiți. Eu, fără discuție, eram printre ei. Am încercat să mă strecor din încercuire cu o glumă.
– Sper că nu ai de gând să te sinucizi!
A izbucnit într-un hohot de râs. Arăta destul de relaxată pentru o persoană care tocmai făcuse o declarație de o asemenea gravitate.
– Nu, nici vorbă! O să înțelegi la ce mă refer. Dar nu acum, nu mai avem timp pentru asta.
Ne-am despărțit cinci minute mai târziu, când a urcat într-un taxi. Eu trebuia să mă întorc la birou, să iau mașina din parcare. Am ajuns acasă după zece. Despina citea în living, sub lampadar. Am mormăit un salut înainte de a intra la duș. Nu prea ne mai vorbeam de când dusese copiii la soacră-mea. Teoretic, trebuia să hotărâm cum pot fi îndreptate lucrurile. În realitate, știam amândoi că nu mai era nimic de îndreptat, dar niciunul nu era în stare să preia inițiativa. Așteptam ca doi motani pe culmea îngustă a acoperișului, de unde cel mai slab avea să alunece curând. Mai potrivit ar fi fost să renunțăm la pânda aceea absurdă. Nu scria nicăieri că numai unul dintre noi trebuia să supraviețuiască despărțirii, să ducă mai departe stindardul familiei împlinite.
Laura nu-mi dăduse niciun amănunt suplimentar despre ea. Își notase în agendă numărul meu de telefon. Verificase de două ori, să fie sigură că l-a scris corect. „Te caut eu, e mai bine așa”, mi-a spus la despărțire. Nu m-a căutat niciodată.
*
Trecuseră doisprezece ani de atunci, când i-am văzut chipul pe Facebook, încadrat de o ramă neagră. Viviana Tudor îi anunța decesul. N-o cunoșteam pe Viviana, cu toate că figura în lista mea de prieteni, unul dintre miile de așa-ziși prieteni adunați de-a lungul anilor, ca urmare a curiozității reciproce. Anunțul nu oferea prea multe detalii, specifica însă ziua și locul unde urma să aibă loc ceremonia funerară.
Fotografia părea făcută în anii din urmă. Deși trăsăturile nu i se schimbaseră prea mult față de cum mi-o aminteam, cearcănele deveniseră mai pronunțate și fălcile se lățiseră puțin, accentuând impresia de seriozitate. Oare ce i se întâmplase? Abia împlinise cincizeci de ani, nu e chiar vârsta la care se moare, în mod obișnuit.
După ultima noastră întâlnire, mă simțisem de câteva ori tentat să o caut. Nu aveam cine știe ce date, nu-mi aminteam nici măcar numele de familie, dar, cu puțină perseverență, cred că aș fi reușit să găsesc o pistă. Reușisem să mă abțin de fiecare dată. Ce drept aveam? Și ce ar fi urmat să-i spun atunci când o găseam? Să o trag la răspundere că nu mă căutase? Așa cum mie nu mi-ar fi plăcut ca cineva să intre neinvitat în viața mea, probabil că nici pentru Laura n-ar fi fost un prilej de bucurie. În fond, aveam o amintire frumoasă, care ștersese după douăzeci de ani o alta mai veche și neplăcută.
Îmi plăcea să cred că închisesem cercul. Destinul ne oferise câteva ocazii, până la urmă una dintre ele se concretizase neașteptat și, mai ales, fără niciun fel de urmări. Și, deodată, ceva redeștepta amintirea, demonstra că, de fapt, cercul fusese deschis în tot acest timp și doar încăpățânarea mea de a crede altceva făcuse ca lucrurile să pară definitiv rezolvate. Laura trăise până de curând, locuisem în același oraș, poate la doar câteva străzi distanță, fără să căutăm, nici unul, nici celălalt, un răspuns la întrebările care planaseră între noi aproape o viață. Iar eu mă gândeam la toate abia acum, când nu mai era nimic de făcut.
În ziua înmormântării mi-am luat liber de la birou. Neliniștea pusese stăpânire pe mine, mă întrebam dacă era din cauza regretelor sau se datora nehotărârii. Îmi spuneam că Laura merita măcar atât, prezența mea la funeralii putea semnifica acel omagiu exilat, după tot ce trăisem împreună, doar în inima sau, chiar mai rău, doar în mintea mea. În acel loc, oricare ar fi fost el, ea va continua să existe, într-un fel atât de aparte, încât amintirea se putea substitui unui omagiu adevărat, păstrând-o mai vie decât o urnă cu cenușă, un loc de veci sau o placă comemorativă. Dar trebuia susținut printr-un mic efort, prezența mea alături de niște necunoscuți, familia și, poate, oamenii dragi ei, participarea la un ceremonial care, abia el, putea închide definitiv cercul. Inevitabila litanie, de unde urma să plec cu certitudinea că, deși ea urma să trăiască mai departe în amintire, de aici, din lumea concretă, dispăruse definitiv. Iar odată cu ea dispăruse și ultima ocazie de a înțelege ce ne legase. Și, de ce nu, ce ne ținuse la distanță, o distanță încălcată o singură dată, aproape inconștient, când fuseserăm amândoi conduși de un impuls confuz, datorat mai degrabă acelei vechi frustrări din liceu, decât unei atracții adevărate, cu puterea de a ne reuni.
Din cauza traficului, am întârziat. Preotul tocmai ieșea din capelă, urmat de un dascăl imberb și de câteva doamne între două vârste, în haine de doliu. Alți câțiva participanți se strânseseră în apropiere, pe una dintre aleile laterale, flancându-i pe groparii care își încheiau treaba. Glasul pițigăiat al preotului s-a făcut imediat auzit, când a început să citească paragrafele pregătite pentru eveniment. După mai puțin de două minute, una dintre femeile îndoliate s-a apropiat de el și i-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a oprit din citit și i-a răspuns la rândul său în șoaptă, dar surpriza de pe chipul său devenise vizibilă. Cu un gest repezit, a închis cartea și s-a strecurat printre cei prezenți, cu o figură pe care se putea citi indignarea.
Întâmplarea m-a luat pe nepregătite, nu apucasem să mă apropii de grup și priveam scena de la câțiva metri depărtare, când a trebuit să mă feresc din calea preotului furios. Nu aveam de gând să ies în evidență, așa că m-am retras sub un platan, pe partea opusă a aleii principale.
Foșnetul frunzișului reușea să acopere în bună măsură zgomotul traficului, ridicat ca un vuiet deasupra zidului de cărămidă. Atunci am realizat că ne aflam în ultimele zile ale lui aprilie. Din nou aprilie, același aprilie în care o reîntâlnisem pe Laura, pentru a o pierde din nou, de această dată pentru totdeauna. Un val de nostalgie m-a învăluit, mă reîntorceam cu gândul la seara petrecută în camera de hotel, la felul lipsit de echivoc în care ne purtaserăm, de parcă am fi fost dinainte înțeleși, ca doi amanți calculați și meticuloși. Nu spunea oare acest lucru că ne cunoșteam, într-un fel imposibil de explicat, mai bine decât avuseserăm curajul să acceptăm? Și că, dincolo de dorința imediată, tocmai acest sentiment ne ținuse departe unul de altul?
Locul preotului fusese luat de doamna implicată în dialogul de mai devreme. Vălul de dantelă i se răsucise înspre creștet, unde acoperea părul platinat strâns într-un coc lipsit de pretenții. Arăta ca o activistă în misiune, rujul strident nu reușea să îmblânzească expresia de duritate a chipului. Nu înțelegeam ce spune, dar gesturile ei vehemente mi se păreau mai potrivite la o tribună sau în mijlocul unui marș organizat. Mi-am alungat imediat gândurile, nu aveam dreptul să judec pe nimeni, mai ales că văzusem în câteva ocazii cum durerea poate afecta oamenii în feluri complet imprevizibile.
Aveam de gând să aștept plecarea celorlalți și să așez micul buchet de narcise pe movila de pământ proaspăt săpat. Femeia și-a încheiat discursul și s-a întors cu spatele, înainte de a izbucni în plâns. În ciuda protestelor, a mâinilor care încercau cu blândețe să o rețină, a sărit gărdulețul metalic și s-a îndreptat către ieșire. Ceilalți au urmat-o imediat, de parcă o frânghie nevăzută îi lega de ea. Poate moartea cuiva să provoace o durere atât de acută, încât să justifice un asemenea acces de furie? Îmi puneam o întrebare retorică, nu aveam un răspuns și nici nu era momentul să caut unul.
M-am apropiat, pregătit să rostesc în gând o scurtă rugăciune, înainte de a așeza buchetul. Când mai aveam de făcut doi pași, am realizat că nu eram tocmai singur. O tânără ședea ghemuită pe iarba abia încolțită, înfofolită într-un șal care o acoperea aproape cu totul. La început am crezut că plânge, dar privind-o mai atent i-am distins obrazul palid, fără urmă de lacrimi. Icnea doar din când în când, încetișor, niște suspine asemănătoare sughițului, care îi cutremurau trupul ascuns sub hainele de doliu. Am lăsat narcisele alături și i-am atins cu precauție umărul.
Cu toate că eram foarte conștient unde sunt și de ce, am simțit un junghi în piept în clipa în care și-a ridicat privirea către mine. Se întâmplase ceva, ca și cum timpul făcuse o buclă și mă aruncase cu peste treizeci de ani în urmă, în curtea liceului, unde stăteam față în față cu Laura. Aceiași ochii, aceeași privire strecurată printre gene, de data asta pe un chip îndurerat. Aproape că mă așteptam ca femeia ghemuită alături să se ridice și să aud glasul sfidător al Laurei: „Diseară sunt invitată la un party, vrei să vii cu mine?”
Desigur, nu a făcut-o. Degetele ei fine s-au agățat de mâneca hainei mele, în timp ce o ridicam. În cele câteva clipe, am avut răgazul să-i cercetez mai îndeaproape chipul. Aducea destul de bine cu Laura, dar, în afara ochilor, nu existau și alte asemănări izbitoare. Lipsa fardului mi-a fost de ajutor, pielea netedă a obrajilor îmi spunea că ar trebui să aibă în jur de treizeci de ani. O rudă mai tânără, poate o soră dintr-o altă căsătorie a unuia dintre părinți.
S-a retras puțin și, cu gesturi moi, și-a scuturat poalele pardesiului.
– Îmi pare rău, dar nu cred că te cunosc, mi-a spus. Ai venit la mama?
Năucit, am continuat să o privesc, fără să fiu în stare să articulez vreun cuvânt. În cap mi se învălmășeau o mulțime de ipoteze, de-a dreptul imposibil de procesat într-un timp atât de scurt. Dumnezeule, Laura avea o fiică! Și încă una matură. Încercam să fac niște calcule, ceva care să mă ajute să risipesc puțin confuzia. Nu-mi spusese nimic, dar, ca să fiu sincer, nici eu nu-i povestisem despre copiii mei. Înțelegerea noastră tacită funcționase impecabil, nu era cazul să-i reproșez ceva, cu atât mai puțin post-mortem.
– Sunt un fost coleg de liceu, am reușit să îngaim într-un final.
– Ah, înțeleg. Noi nu am anunțat pe nimeni, mamei nu i-ar fi plăcut.
– Știu de la Viviana.
– Ești prieten cu Viviana?
– Prieten, hm, cam mult spus. Ne știm de pe Facebook.
– Ah, înțeleg, a spus din nou.
Părea că acele cuvinte o liniștesc, după ce le spunea ofta încetișor și umerii i se retrăgeau odată cu brațele. În timp ce vorbea, privea în pământ. Lumina amurgului îi contura vag linia prelungă a feței, pomeții înguști, fruntea bombată, de om inteligent. Câteva șuvițe din părul castaniu ieșiseră de sub șalul negru.
– Ca să fiu sincer, nu am recunoscut-o mai devreme, am reluat eu.
– Pe Viviana? Este cea care a ținut acel speech.
– Părea foarte furioasă. E doar o părere, eram destul de departe ca să aud ce spune.
– Ai dreptate, n-a fost frumos din partea ei. Îi înțeleg supărarea, nu știu, cred, cred că pot înțelege, până la urmă și-a pierdut iubita, nu e ceva despre care poți spune că ai idee cât de mult te poate afecta. Și faptul că nu a reușit să o convingă să facă tratamentul. Totuși, furia asta… Să pierzi controlul, poate fi cu adevărat devastator pentru una ca Viviana.
Mă simțeam ca un sac de box. Încasam pumn după pumn în tăcere și, ce să vezi, îmi dădeam seama de o anumită micime, de insolența proprie oamenilor care, iată, nu mă ocolise nici pe mine. Cât de importanți avem impresia că suntem, cât de stabile credem că ne sunt pozițiile, încât să nu ne pese de ceilalți decât în limita propriilor interese? Să nu ne intereseze mai mult, doar ca să nu ne lăsăm tulburați, să nu zdruncinăm echilibrul precar al propriului cuib. Și, într-o bună zi, când paravanul se prăbușește, ne trezim goi și fără apărare în fața fatalității. Pe cine să chemăm? Cui îi pasă? Cine ne cunoaște atât de bine încât să fie mișcat, să simtă nevoia altruistă de a ne fi alături, măcar cu o vorbă bună?
– Cât de bine o știai pe mama? Ați fost colegi de clasă?
– Nu, eu eram cu doi ani mai mic. De fapt, ne știam din cartier, o vreme am locuit la câteva blocuri distanță. În plus, Laura era una dintre frumusețile școlii, șansele de a fi băgat în seamă erau aproape nule.
– Era frumoasă mama, ai dreptate. Am fost foarte bune prietene, într-un fel e de înțeles, abia împlinise nouăsprezece ani când m-a născut. Mi-ar plăcea să mai văd cum arăta în liceu, din păcate nu ne-a rămas nicio fotografie, tata le-a ars pe toate când s-au despărțit. Încerc să îl înțeleg și pe el, însă asta-i altă poveste. Dar, spune-mi, n-a avut niciun prieten? Un iubit, adică.
În egoismul meu de puștan umilit, așa cum mă simțisem atunci, nu mă gândisem niciodată la asta. De ce nu avea Laura un iubit? Toate colegele ei avuseseră cel puțin unul și tocmai ea, în jurul căreia roiau băieții, nu-și găsise pe nimeni? În ciuda a ceea ce auzisem mai devreme, bănuiam că, măcar în anii adolescenței, fusese atrasă și de băieți. Dovada cea mai bună era invitația la petrecere. Mai târziu născuse, fusese măritată. Chiar nu înțelegeam de ce nu mă întrebasem până atunci.
Deodată, am simțit nevoia să-i spun pe nume și abia atunci am realizat că nu i-l știu.
– Iartă-mă, nu știu cum te cheamă.
– Felicia.
– OK, Felicia, eu sunt Remus. Acum, că m-ai întrebat, mi-am dat seama că Laura nu a avut niciun iubit în liceu.
– Dar tu? Cum de ești aici?
– Hm, pe noi ne leagă o întâmplare banală, dar știi cum sunt adolescenții, fac din țânțar armăsar. Ea mi-a făcut o ofertă, eu am înțeles greșit și de aici bulgărele s-a rostogolit mai departe, până a devenit aproape o avalanșă. Oricum, nu-ți face griji, ea aproape că nu a știut, eu am fost cel afectat.
– Văd că ți-a trecut, altfel nu ai fi venit.
– Evident, suntem adulți, vedem altfel lucrurile.
– Păcat că nu v-ați mai întâlnit, ai fi putut să-i spui, să nu rămână cu impresia că ai fi încă supărat pe ea. Ținea foarte mult la asta.
– Da, din păcate acum e prea târziu.
Primul impuls fusese să-i spun tot. O întâmplare cu mama ei de care nu știa. Laura proaspăt divorțată, Laura în brațele unui bărbat, ale bărbatului cu care avusese de gând să-și înceapă viața sexuală. Cel care devenise, după douăzeci de ani, ultimul din, probabil, scurta ei listă de cuceriri masculine, dacă era să mă iau după ce aflasem între timp. Am tăcut însă, ceva din mine a spus: „Stop!” Nu mă gândeam atunci la destin sau la ceva asemănător, inteligența emoțională își impusese însă punctul de vedere, fusese pentru prima oară mai puternică decât rațiunea.
Între timp, se înserase. Am condus-o acasă, locuia la parterul unui bloc cu fațadă coșcovită, pe una dintre străduțele înfundate care dau în Batiștei. La despărțire, i-am promis că o să caut poze din liceu, poate găseam vreuna în care să apară și Laura.
Nici nu intrasem bine în apartament, când a sunat telefonul.
– Acum știu cine ești, mi-a spus dintr-o suflare. Mama mi-a povestit de tine, despre cât de aproape a fost să o apuce pe un alt drum, dacă înțelegi la ce mă refer. Nu, să nu crezi că te învinovățea de ceva, era mai degrabă o retrospectivă melancolică a ocaziilor avute. Mi-ar plăcea să aflu mai multe. Nu doar despre ea. Bănuiesc că ții undeva ascunse amintirile misterioase, în cazul în care nu au fost arse, ca ale ei. Ce zici, ne putem vedea într-o zi?
– De ce nu?! am spus și în clipa aceea viața mea a reînceput să curgă.
Poate că nici atunci și nici în lunile care au urmat, nu am făcut legătura, dar odată ce timpul a trecut, pe măsură ce relația mea cu Felicia a căpătat contur, am reușit, pas cu pas, să înțeleg, cu ajutorul unei determinări inexistente mai devreme, ce rol jucase Laura în planul superior al evoluției mele. Cum prezența ei puternică, deși aparent întâmplătoare, împinsese lucrurile pe un anume făgaș. Și cum, într-un fel, îi rămăsesem dator atunci când o refuzasem din cauza unui acces de spaimă. Pot recunoștința și orgoliul coexista? Mi-am promis că voi căuta un răspuns și, dacă îl voi găsi, îl voi folosi ca pe un prilej cu care, într-un plan atemporal, să-i cer iertare.
Imaginea reprezentativă: Marius Bercea, “Commitment of Grace,” 2019
