– Bine-ați venit! spune recepționerul în engleza ușor alterată de accentul hispanic. Da, v-am găsit. De pe 10 până pe 20 august. O să vă conducă băiatul. Corpul C, camera 845, dincolo de piscină. ¡Miguel, venga!
– ¡Buenas! Yo soy Miguel și, fără alte gesturi, pune bagajele în cărucior. ¡Por favor! Bonom, râzând cu dinții albi și mari, tânărul rostește mecanic salutul.
O ia înaintea noastră. Resortul mi se pare copleșitor. Sunt patru corpuri de clădiri dispuse romboidal, cu câte zece etaje fiecare, ca aproape toate camerele să fie cu vedere la mare. În interior, cinci piscine de diverse dimensiuni, străjuite de palmieri. Trec prin dreptul unui beach-bar din boxele căruia se aud, în surdină, ecouri de mariachi, scurtcircuitate de un insesizabil bâzâit electric. Până la corpul C facem câteva minute. Suntem amândoi sleiți de putere, după un zbor de aproape zece ore, cu o escală în Mexico City. Hainele mi se lipesc de piele, fruntea și ceafa sunt pline de broboane de sudoare. Dacă n-ar fi fost un zbor plătit de companie și un voucher de zece zile căzut din cer, nu ne-am fi urnit de acasă. De la o vreme, nu prea avem chef de nimic.
Marea, în depărtare, cu vuietul ei înăbușit, este ispititoare. Cu totul neașteptat, Miguel se întoarce spre mine și îmi întinde un soi de pălăriuță, de culoare galbenă, nu mai lată de cinci-șase centimetri, făcându-mi semn să mi-o așez pe cap. Nu prea vreau, nu suport pălăriile de niciun fel, dar, în mod surprinzător, bucata asta de pânză mă răcorește aproape imediat. Marea se aude tot mai aproape. Ajungem, în sfârșit, în corpul C. Miguel cheamă liftul. Urcăm rapid – sau, cel puțin, așa mi se pare – până la etajul 8. Două cameriste în uniformă gri metalic adună de pe jos, din cea mai apropiată cameră de lângă lift, cearșafuri și prosoape, grăbindu-se să le pună într-un căruț uriaș. Nu știu de ce, mereu am detestat paturile nefăcute, dezordonate dincolo de ușile deschise care exercită totuși un fel de hipnoză, de parcă aș mai căuta urme ale prezenței celor care au stat o vreme acolo. Miguel ne conduce până în dreptul camerei noastre, nevastă-mea deschide ușa folosind cartela magnetică și, dinspre cameră, mă izbește albastrul turcoaz al mării, valurile se desfac în lumină și mătase. Îi întind un bacșiș lui Miguel.
– ¡Gracias, patrón! și Miguel iese.
Dau fuga spre balcon. Îmi aprind o țigară.
– Vino să vezi ce valuri uriașe. Uite, sunt și surferi! Infinitul Mării Caraibilor este hipnotic. O mai chem o dată, dă din cap a aprobare, apoi intră sub duș.
Acum câteva zile ne-am certat din cauza unui bilet găsit în sacoul maro. Mi-a jurat că nu știe despre ce e vorba.
Nu-mi place că lasă ușa deschisă la baie și că în cameră o să fie aburi. Dar drumul a fost lung, n-am chef de discuții sterile.
Aud clipocitul apei. Îmi trag umerii în față. Înghit în sec. Tac. Vreau să trec mai departe. De parcă nimic nu s-a întâmplat. Nici mesajele din miez de noapte. Nici minciunile. Nici scuzele rostite pe jumătate. Nici regretele. Nici privirile în pământ. Buza de jos ronțăită până la sânge. Nici pauza de o lună de astă-primăvară. Și nici clipocitul ăsta afurisit. Nu se întâmplă nimic. Putem să ne prefacem. Îmi vine să vomit.
– Hai, nu vii?
– Unde?
– Lângă mine, aici.
– În baie?
– Da. Uită-te în oglindă. Ești frumoasă.
Mă uit. Ce l-a apucat să zică asta? Mă vede în fiecare zi.
E atâta lumină în jurul nostru. Un neon bâzâie.
– Știi că temperatura o să fie ridicată toată săptămâna, nu?
– Trec repede zilele de concediu. Și compania vrea să facem multe poze, să documentăm fiecare zi.
– Probabil că da. Putem face o excursie și la Chichén Itzá, tot suntem în peninsulă. Și în fiecare zi să mergem în altă parte la plajă. Playa del Carmen e la îndemână, iar valurile sunt mai mici decât aici. Putem să ne plimbăm în tihnă. Și Tulum e aproape. Și trebuie neapărat să înotăm în cenote, o să iasă poze frumoase.
– Îmi place mirosul tău de călătoare. Și, mai ales, cum te entuziasmezi când vorbești.
Dintr-odată, se aude o detunătură, apoi niște țipete. Se mai aude încă una și mai aproape. Și încă una. Și zgomote de nuci de cocos izbite parcă de pereți.
– Ce-a fost asta?
De pe hol reverberează țipete.
Încă o detunătură. La puțină vreme, bătăi scurte în ușă. Dăm să deschidem, iar vocea lui Miguel ne liniștește.
– ¡Señor, tranquilo! Pe hol, Miguel este alături de cele două cameriste.
Îi face semn uneia dintre ele.
– ¡Venga! Trebuia să fi curățat totul până acum. Apoi se întoarce spre noi cu un zâmbet larg și cu o macetă.
Asta e tot ce îmi amintesc. Sunt la spital, în camera 548 și totul mi se pare întors pe dos.
Imagine reprezentativă: Neon Ascent, Daniel Freaker
