Ținându-și respirația, Luca stă nemișcat sub apa rece a unui lac, pentru ca în clipa următoare să iasă la suprafață și să inspire adânc – două stări, două spații, două moduri de a exist, separate de o limită care este traversată și reluată constant. Proiectul multimedia You, The Living, realizat în colaborare cu Luca L., reunește fotomontaje și fragmente de jurnal, scrisori medicale, materiale documentare și înregistrări sonore. Pe suprafața fotografiilor apar notițe dintr-un jurnal despre corp – despre menstruație, pilozitate, mirosul corpului, sau dozajul de testosteron. Aceste înregistrări intime se întâlnesc cu fragmente notate de Luca direct pe printuri (majoritatea sunt citate din cartea Testo Junkie. Sex, droguri și biopolitică în epoca farmacopornografică,scrisă de filosoful Paul B. Preciado, și publicată la editura frACTalia, în 2021) și creează un dialog între experiența trăită și limbajul politic.
Înregistrările sonore urmăresc modificarea lentă a vocii în timpul tratamentului hormonal: vocea devine simultan arhivă și dovadă – vulnerabilă, instabilă și vie. Împreună, ele alcătuiesc nu o poveste lineară a tranziției, ci o succesiune de momente fragile care urmăresc transformarea corporală și emoțională în timpAstfel, lucrarea se concentrează asupra duratei, repetiției, incertitudinii și asupra modului în care corpul devine un spațiu de negociere între experiență trăită, limbaj, reprezentare și norme sociale.
Luca apare când în alb-negru, când în culoare, din profil sau frontal, uneori pe gânduri, alteori privind direct către aparat. Diversitatea imaginilor contrazice ideea unei identități fixe – portretele nu descriu o formă stabilă, ci o stare de devenire. Limbajul vizual devine la fel de schimbător ca experiența care îl însoțește.
Reflexii în geamuri și oglinzi multiplică privirea și o întorc spre privitor, care devine la rândul său parte din imagine. Întrebările, speranța și incertitudinea însoțesc acest proces: „Will my body still be my body?“
În acest sens, corpul nu apare ca un rezultat final, ci ca un prag, un spațiu de trecere, așa cum apare într-unul dintre colaje, în care Luca citează din Gilles Deleuze: „The self is only a threshold, a door, a becoming between two multiplicities“.
Început în 2018 și dezvoltat pe parcursul mai multor ani, proiectul a fost prezentat pentru prima dată în 2019, în cadrul expoziției You Have Never Seen the Unseen la Muzeul Național de Artă Contemporană din București (MNAC), iar ulterior a apărut în diferite contexte expoziționale și instituționale, inclusiv la Berlin si Londra,, apoi nominalizată la Wellcome Photography Prize (Londra, 2020) și premiată de Forumul Münzenberg Berlin (2023). Dialogul care urmează nu este un interviu care explică tranziția de gen, ci o conversație care continuă proiectul în planul limbajului și care reflectă asupra privirii, vulnerabilității, intimității și asupra limitelor documentării unui corp aflat în schimbare. Abordez această conversație dintr-o poziție cisgen, conștientă că felul meu de a privi, de a întreba și de a înțelege a fost modelat de norme pe care acest proiect le destabilizează constant.
5 februarie 2026, interviu tradus din engleză de Patricia Moroșan
Înainte să vorbim despre lucrare, vreau să spun ceva despre modul în care există această conversație. Din prietenie. Mi se pare important să numesc asta pentru a sublinia că You, the Living nu a început pentru mine ca un proiect. A început din timpul petrecut împreună, din faptul că am observat că erai în căutarea a ceva și că atunci corpul tău începea să se schimbe. Poate începem de la început – nu cu proiectul așa cum există acum, ci cu momentul în care încă nu era clar ce va deveni. Îți amintești ce te-a făcut să spui „da“?
Cred că a avut mult de-a face cu prietenia. Am încredere în tine – în omul și artista care ești. Îmi place felul în care lucrezi cu fotografia, așa că acordul nu a fost atât pentru proiect, cât pentru a avea încredere că cineva va fi martor la ceva care deja se întâmpla. Pentru mine, a fost important să existe cineva care să însoțească acest proces.
Felul meu de a privi ți-a provocat vreodată disconfort? Sau prezența aparatului de fotografiat?
M-am simțit foarte confortabil cu modul în care ai făcut fotografiile, dar în ansamblu a fost un exercițiu de vulnerabilitate – a fi privit printr-o cameră, prin ochii altcuiva înseamnă expunere. Chiar dacă suntem prieteni, momentul în care imaginile ajung în spațiul public aduce o formă de vizibilitate care mă face vulnerabil, mai ales ca persoană trans.
Mai ales într-un moment în care corpul tău trece prin schimbări pe care nu le-ai mai trăit.
Exact. Tranziția este deja vulnerabilă, iar faptul că e observată și documentată te obligă să o confrunți, nu să o eviți.
Cum a fost pentru tine să te vezi în fotografii? Ți-a schimbat asta felul în care te vedeai?
Da, mult. Mai ales când ai început să modifici elementele estetice , culorile, atmosfera – mă gândesc la fotografia roz din parc.
Fotografiile inversate în negativ?
Da.
Pentru mine, perechea negativ/pozitiv a venit ca decizie estetică conceptuală. Fotografia funcționează deja prin binarități, iar proiectul este despre a naviga între ele. Alternanța constantă dintre negativ și pozitiv mis-a părut o modalitate fotografică de a rămâne în tranziție.
Nu m-am gândit atunci la asta, dar acum are sens.
M-a surprins cât de durațional a fost procesul: notițele, așteptarea, repetiția. Ți-ai documentat schimbările corpului și ale vocii. Cum te-ai simțit făcând această monitorizare?
M-a ajutat să conștientizez. Să procesez ce se întâmpla. Poate și să simt un fel de control asupra schimbărilor. Cel mai mult m-a entuziasmat să îmi înregistrez vocea și să aud schimbarea în timp. Hormonii au devenit tangibili auditiv.
La un moment dat, Testo Junkie a intrat în lucrare. Am descoperit opera lui Paul B. Preciado prin tine. Pentru mine a fost o descoperire incredibilă textul ăsta care combină autobiografia, teoria queer, critica politică si manifestul revoluționar. Am înțeles imediat că Preciado vine cu suportul teoretic și emoțional pentru mișcarea queer și susține că genul nu este un fapt natural, ci o ficțiune somatică impusă, oferind o viziune în care corpul poate fi reconstruit și eliberat de normele patriarhale și coloniale.
După ce am tipărit fotografiile și ți-am dat printurile cu rugămintea să asociezi ceva cu imaginile, tu ai decis să intervii pe suprafața lor cu fragmente din textul lui Preciado. Acest lucru a influențat considerabil lucrarea și felul în care ea poate fi citită. Mie mi s-a deschis un univers complet nou, al unei deconstrucții de identitate care subminează distincțiile bărbat/femeie într-un feldiferit, iar Preciado reprezintă pentru mine primul pas către politica afinității a lui Donna Haraway, care mi-a deschis perspective neexplorate, ducându-mă astfel în direcția postumanistă.
Cum a funcționat acel text pentru tine?
M-a însoțit permanent. A fost liniștitor. M-a ajutat să accept deschiderea procesului – ideea de a deveni într-un fel fără să știi exact cum anume. Mi-a dat un vocabular pentru a renunța la binarități încă prezente în gândirea mea.
Ai simțit vreodată că imaginile îți aparțin sau că aparțin lucrării?
La început le-am văzut foarte personal. Mai târziu, când au fost expuse, s-a schimbat sentimentul, parcă au devenit și a celor care privesc. Și ăsta a fost un sentiment ciudat – să vezi oameni necunoscuți privind ceva ce pentru tine se află încă în interior.
A fost greu?
Nu neapărat greu, dar cu un potențial mare de vulnerabilitate pentru că realizezi că nu mai controlezi interpretarea, cineva poate vedea curaj, altcineva doar diferență. Și niciuna dintre aceste lecturi nu e completă.
Există multă vulnerabilitate în faptul că vocea și corpul tău sunt arhivate. Sunt conștientă că vulnerabilitatea se atașează unor corpuri mai mult decât altora, iar eu mă pot retrage din expunere în moduri în care tu nu poți. Când ai simțit vulnerabilitatea cel mai puternic?
Depinde de public. În timpul fotografierii si a procesului creativ mi-am imaginat un public simpatic – artiști, oameni queer. Apoi, la expoziția pe care ai avut-o în Berlin anul trecut, în galeria de stat din Reinickendorf, am simțit că lucrarea poate fi privită inclusiv de persoane ostile. Atunci a fost cel mai inconfortabil moment.
Deci vulnerabilitatea nu e doar „a fi văzut“, ci și „cine te vede“.
Exact.
Vrei ca publicul să înțeleagă ceea ce privește și să empatizeze cu tine?
Da, într-un anumit sens. Dar cred că uneori e suficient ca publicul să accepte că nu știe.
Cred că asta am simțit lucrând la proiect, am simțit că documentăm o stare de devenire.
Da. Pentru că lucrurile nu rămân la fel nici după ce sunt văzute. Ele continuă să se schimbe. Și poate că devenirea nu e doar despre mine. Pentru tine cum a fost?
Mă gândesc uneori că proiectul a schimbat felul în care îmi percep propriul corp. Nu însensul că aș trăi o experiență similară, ci că am început să observ cât de mult am consideratcorpul meu ceva stabil, aproape dat. Iar apoi am inceput sa ma gândesc la queer nu caidentitate, ci ca practică. Crezi că cineva care nu trăiește această experiență poate avea un mod queer de a relaționa cu lumea?
Queer poate fi o filosofie, o practică de a pune sub semnul întrebării normele. Oricine poateadopta asta, dar identitatea e diferită. Cineva aflat într-o poziție normativă nu trăiește aceeași formă de marginalizare, de aceea asumarea etichetei queer poate deveni problematică.
Deci nu o etichetă, ci mai degrabă un mod de a pune la îndoială ce pare stabil.
Da.
Foto © Patricia Moroșan
