Paul are 6 ani și este fratele meu. Până săptămâna trecută, n-am știut că am un frate. Nici mama nu știa. Tata l-a adus acasă după ce mama copilului a murit de cancer de sân. Sunt șase zile de când mama umblă prin casă cu părul în dezordine și cu cearcăne adânci, accentuate de rimelul pe care nu și l-a mai curățat și pe care lacrimile i l-au întins sub ochi. Atitudinea ei ușor rigidă, elegantă și distantă a dispărut. A rămas în urmă o femeie neîngrijită și rănită în care cu greu o recunosc. Din camera mea, îi aud cum se ceartă. „Ia-ți bitangul și cară-te!!!” Mama urlă și plânge, tata nu spune nimic. Dar nici nu pleacă. Bitang, bitang, bitang. Nu cunoșteam cuvântul până săptămâna trecută. Acum îl aud rostit de zeci de ori pe zi.
Pe Paul tata l-a instalat în camera mică de la parter. Când nu încearcă să o îmbuneze pe mama, se închide acolo cu fiul lui. Copilul e slăbuț și palid. Abia am apucat să-l văd de câteva ori. Tata îl ferește din calea mamei și a mea.
E tare dimineață și încă mi-e somn, dar cearta alor mei sau, mai bine zis, strigătele mamei îmi taie cheful să stau în pat. Cobor în bucătărie ca să nu-i mai aud. De pe trepte, îl văd pe copil cum se strecoară pe hol. Când îmi aude pașii, o ia la fugă și intră în camera lui. Mă hotărăsc să mă duc după el. Stă ghemuit pe pat, în mână ține strâns un coltuc de pâine, și pentru că n-a apucat să-și înghită îmbucătura, are falca umflată și arată ca un hamster speriat. Aerul lui dezorientat mă înduioșează și îmi vine să râd.
― Hai cu mine să pregătim micul dejun, vrei? Ți-e foame?
Are părul blond și țepos și ochii albaștri, exact ca tata și ca mine. Acum că îl privesc cu atenție, mă șochează cât de tare seamănă cu mine când eram mică.
― Ce-ți place să mănânci? Vrei să facem clătite?
Mă apropii de pat și îi întind mâna. Întinde și el un braț cu vene albastre și piele străvezie.
― Șuncă și pâine cu unt.
E prima oară când îi aud vocea, subțire, ezitantă și puțin răgușită. Și atingerea lui e la fel, parcă ar avea oasele goale de măduvă, ca aripile unui porumbel. Dar mă apucă de două degete și mă urmează cu pași mici în bucătărie. Scot din frigider șuncă, unt, lapte, ouă. O să-i pregătesc lui un sendviș, dar o să fac și clătite. Din vara trecută, de când am picat la stoma, mi-am petrecut mult timp în bucătărie. Am descoperit că îmi place să gătesc și am devenit maestră în aluaturi. Mama e ușurată că i-am luat pacostea asta de pe cap. Niciodată n-a fost o gospodină pricepută și e mult prea preocupată de carieră ca să aibă vreme să se îngrijească și de casă. E profesoară de franceză și directoarea liceului cu cel mai bun renume din oraș. Tata e arheolog și directorul muzeului. Cu eșecul meu la admitere i-am făcut de râs. Mama a reacționat foarte prost la toată situația, iar relația dintre noi două s-a răcit. Nu pierde nicio ocazie să-mi reproșeze că ei mi-au oferit totul pe tavă, iar eu le-am stârnit cea mai cumplită dezamăgire. Nu prea pot riposta, așa că stau acasă și mă pregătesc să dau din nou examen la vară. Tot la Cluj și tot la stoma. Aș fi putut intra pe primele locuri, dacă din neatenție și grabă n-aș fi făcut tâmpenia să decalez grila de la chimie. Am trecut rezolvarea de la întrebarea 14 la întrebarea 15 și deși toate răspunsurile următoare au fost corecte, s-au aflat pe rândul nepotrivit. Iar calculatorul care evaluează foile de examen nu știe să citească printre rânduri. Am fost printre ultimii pe lista de picați. Coada cozilor și rușinea rușinilor. Majoritatea foștilor mei colegi sunt deja studenți. Eu stau acasă, tocesc manualul de biologie, frământ pâine și coc cozonaci.
Îl aud pe Paul că plescăie. Aproape că a dat gata felia de pâine cu unt și șuncă pe care i-am pregătit-o.
― Nu mai mânca cu gura deschisă, e urât. Mai vrei o felie?
Dă energic din cap. Îi torn și un pahar mare de lapte. Bea cu înghițituri lacome, se îneacă și tușește zgomotos. Îl lovesc ușurel peste spate. E așa de slăbuț, că mi-e teamă că o să-l vatăm dacă îl zgudui mai tare. Ocupată cu acest omuleț speriat și înfometat, nu-l aud pe tata intrând în bucătărie. Când mă întorc, îl văd în cadrul ușii, cu ochii în lacrimi.
― O să mă poți ierta vreodată?
― Habar n-am dacă de iertarea mea ai tu nevoie.
De când l-a adus acasă pe Paul, tata n-a vorbit cu mine deloc. Îmi evită privirile și iese din încăpere atunci când intru eu. Atitudinea asta de câine bătut îmi provoacă și milă, dar și un soi de dispreț. La început am fost furioasă. Simțeam că toată viața noastră de până atunci fusese o imensă înșelătorie, anulând tot ce știam despre părinții mei și despre mine. Familia ca o minciună gogonată. Părinții ca niște prefăcuți în care nu poți avea încredere. Cum să îți mai închipui că știu ce spun sau ce fac, când vezi că, de fapt, sunt varză? Tata cu umerii aduși în față și capul plecat, mama cu părul ciufulit, plângând și înjurând ca un birjar. Niciunuia nu pare să-i mai pese de mine. Consider că e insuportabil și nedrept să fiu singura persoană rațională din casă. În septembrie o să împlinesc 20 de ani, dar asta nu înseamnă că sunt pregătită să mă comport ca un adult. De parcă ar fi nu știu ce de capul adulților. Niște hăbăuci și niște lași.
În copilărie îmi doream din toată inima un frățior. Scriam scrisori fierbinți către Moș Crăciun și către Iepuraș, într-un an m-am adresat din disperare și Zânei Măseluță. De la colega mea de bancă am aflat că trebuie să pui zahăr pe pervaz, pentru că așa momești barza să-ți aducă un frate sau o soră. Am presărat o pungă întreagă pe la toate ferestrele, de am umplut toată casa de furnici. Greu am scăpat de ele. Mama a fost atunci foarte furioasă, puțin a lipsit să mă bată. Tata a fost mai înțelegător și m-a ajutat să aspir mizeria. Multă vreme după aceea, ne tot scrâșneau cristale de zahăr sub papuci. Probabil cererea mea a nimerit la o barză chioară sau bătrână, din moment ce mi s-a aprobat cu așa mare întârziere și în niște condiții care-mi distrug familia. În primele momente mi-a și trecut prin cap gândul că eu am provocat catastrofa cu dorința mea insistentă și absurdă. Dar am gonit cât am putut de repede ideea asta copilărească. Măcar eu ar trebui să mă comport ca un adult, acum că ai mei au abdicat de la rol.
Mama intră în bucătărie peste noi. A coborât fără zgomot, probabil ca să tragă cu urechea la ce vorbim.
― Să nu cumva să te prind că te ocupi cu bitangu’, că zbori și tu din casă cu el cu tot, îmi strigă furioasă din tocul ușii.
― O, mai lasă-mă în pace! Sper că n-o să descopăr și despre tine ceva secret îngrozitor. Dacă ai un amant, ar fi bine să recunoști acum deschis! Să se ducă dracului toată familia asta de căcat!
Nu pe ea ar trebui să fiu furioasă, nu ea e vinovată de grozăvia în care ne aflăm, dar nu mă pot abține, iar agresivitatea mea o lasă fără replică. Îl iau pe Paul de o mână și îl trag după mine în grădină. Casa în care locuim a fost moștenită de tata de la bunici. Când eram mică mai trăiau și ei, iar bunicul îmi construise un leagăn din care a mai rămas doar cadrul metalic pe care acum îl folosim ca bătător de covoare. Dimineața de aprilie e caldă și senină și simt nevoia să trag mult aer în piept, după tensiunea din casă. Ne așezăm pe balansoar, locul în care îmi place cel mai mult să stau, să învăț sau să citesc. Paul se lipește de mine și-i simt oasele micuțe și mirosul de copil speriat. Miroase a grâu copt și a semințe de măr. Felul în care se abandonează la mine în brațe mă emoționează până la lacrimi. Din bucătărie o aud pe mama plângând în hohote.
― Lasă, puiuț, o să am eu grijă de tine. Mama nu e femeie rea, doar că acum e foarte supărată.
― Mămica mea a plecat la îngeri și nu mai vine înapoi, spune Paul cu mirare în glas și e limpede că nu înțelege prea bine ce se întâmplă cu el.
Îmi vine să-l rog să-mi povestească despre mama lui, iubita tatălui meu, dar mi-e teamă și mi-e jenă. De la mama am învățat că indiscreția este atributul oamenilor mărunți. Întotdeauna i-am dat dreptate, mai ales că în orășelul nostru lumea se hrănește cu bârfe și indiscreții. Mă întreb ce o doare pe mama mai tare: faptul că tata a mințit-o atâta vreme sau felul în care tot acest scandal va păta iremediabil bunul renume al familiei noastre.
― Paul, știi ceva? Ce-ai spune dacă am merge la cofetărie? Îți plac prăjiturile?
Fețișoara prelungă i se însuflețește rapid.
― Daaa. Savarinele și eclerele cel mai mult.
Ce ușor e să împaci și să înseninezi un copil! Ce simplu ar fi dacă și mamei i-ar trece supărarea cu o savarină sau cu un ecler. I-aș aduce o tavă de savarine dacă aș ști că așa s-ar întoarce pacea la noi în casă. În ciuda furiei pe care o simt față de ea, aș face orice ca să o consolez. Și pe ea și pe tata. Să aduc înapoi aerul pașnic din casa noastră așa cum era el săptămâna trecută.
Înconjurăm clădirea, intrăm pe ușa din față, mă îmbrac rapid și îl ajut pe Paul să se încalțe. De când a venit el, am ieșit din casă doar eu, seara, și am cumpărat câte ceva de mâncare de la magazinul din colț. Pentru că e vacanță, mama n-a trebuit să meargă la școală. Și aproape că n-a mâncat. A băut doar cafele și a înghițit pastile de valeriană.
Ai mei s-au cunoscut la sfârșitul anilor ’80 pe când erau studenți la București. Tata a terminat ca șef de promoție, la repartițiile care se făceau atunci și-ar fi putut alege orice post ar fi dorit, dar a preferat să se întoarcă acasă, la părinți, în acest orășel transilvan prăfuit și pustiu în care m-am născut și eu. Mama e născută la Ploiești și s-a adaptat greu la viața molcomă de aici. Este principalul motiv de ceartă dintre ea și tata: îi reproșează mereu că dacă ar fi încercat să rămână mai aproape de București, viața lor ar fi fost cu totul alta. Tata este specialist în epoca romană și a petrecut foarte mult timp pe șantierele arheologice din Estul Transilvaniei. Când eram mică, verile îl însoțeam și eu, dar după câteva zile mama apărea grijulie să mă ia acasă, spunând că acolo nu sunt condiții potrivite pentru un copil. Adevărul e că mă bucuram când venea după mine. Prefer viața comodă de la oraș și, în loc să umblu creaga pe dealuri, îmi place să stau și să citesc. La stomatologie mă duc mai degrabă pentru că mama m-a convins. Ca să am o meserie și să fiu ferită de griji materiale. Am fost un copil docil și muncitor, dar de câteva zile mă tot întreb dacă meseria de dentist mi s-ar potrivi cu adevărat. Parcă de când a venit Paul la noi a stârnit o furtună și în mine.
Casa noastră e chiar în centru, iar cofetăria e la capătul străzii. Paul vine în urma mea ca un cățeluș ascultător. Din fericire, e încă devreme, e lume puțină pe străzi și nu întâlnim pe nimeni cunoscut. N-aș ști cum să mă comport și ce să spun despre acest copil care seamănă izbitor cu mine.
Pentru Paul cumpăr o savarină și un ecler cu ciocolată, eu vreau un cremeș și o cafea. Și iar mă mir de lăcomia cu care mănâncă copilul, de parcă ar fi lihnit de o veșnicie. E și îngrozitor de slab. Probabil că din cauza bolii mama lui nu l-a mai putut îngriji cum se cuvine în ultimele luni. Și iar îmi vine să-l descos despre ea și despre tata. Tatăl meu și al lui. Tata, care vine după noi la cofetărie. Îl privesc cum se apropie de masa noastră și-mi dau seama că s-a gârbovit și a îmbătrânit îngrozitor în ultima perioadă. Are pungi sub ochi, a slabit și are buzele uscate și crăpate. Îi împing în față farfuria cu cremeșul din care n-am apucat să gust.
― Mănâncă, arăți ca naiba.
― Nu mi-e foame. Papă tu, să te faci mare, îmi spune cu un zâmbet obosit. Se întoarce spre Paul și îl mângâie pe cap. Mulțumesc că ai grijă de el.
― Să nu crezi că o fac pentru tine! Dacă stau bine și mă gândesc, habar n-am cine ești. Tatăl meu era integru și bun, tu ești un mincinos care a dus o viață dublă cine știe câți ani. Nu-mi dau seama cum ai putut să te prefaci, cum nu ți-a fost frică, cum nu ți-a păsat deloc de noi!
Furia mă îneacă și mă umflă plânsul. Paul hohotește și el, de parcă ne-am lua la întrecere.
― Te rog, Lidia, te rog! Îl sperii și mai tare! Și ne vede lumea! Dacă-mi dai voie, o să-ți explic, o să-ți povestesc tot!
La o masă din colțul celălalt al cofetăriei, două fete cu machiaj strident și unghii lungi se opresc din vorbit și se uită din când în când spre noi. Și vânzătoarele au ciulit urechile. Ne ridicăm să plecăm, dar mi-e îngrozitor de greu să mă întorc acasă. În casa în care am copilărit și care acum îmi pare o peșteră întunecată și rece.
Seara, după ce Paul a adormit în camera mică de la parter, ies cu tata în grădină pe balansoar. Și-mi povestește despre Sorina, arheolog și ea, pe care o cunoștea de mult și cu care s-a încurcat într-o vară pe șantier. I-a spus că e căsătorit, că are o fiică și că nu intenționează să-și părăsească familia. Ea i-a răspuns că îl înțelege perfect și că nici nu are pretenții. S-au despărțit în relații amicale, iar după un timp a aflat întâmplător că ea are un copil și că s-a transferat la muzeul din Constanța. Abia când a primit diagnosticul de cancer de sân în stadiul 3 l-a căutat și i-a vorbit despre Paul. El a făcut un test de paternitate și a aflat că Sorina nu-l minte. A implorat-o să meargă la tratament cu citostatice, dar ea a refuzat. Spunea că orice cancer este rezultatul unui dezechilibru al sistemului imunitar, își punea pe sân frunze de varză zdrobite și tinctură de rostopască. A început să mănânce raw vegan și l-a hrănit și pe Paul doar cu lapte de soia și brânză de caju. Acum înțeleg de ce copilul e așa de hămesit și-ar mânca numai carne și brânză.
Dacă stau să mă gândesc, e drept că în ultimele luni tata a lipsit de acasă mai mult decât de obicei, dar eu eram prea ocupată să-mi plâng de milă și să fac față reproșurilor mamei ca să fiu atentă la ce se petrecea cu el.
― Să știi că nu e cel mai confortabil lucru din lume să fii confidenta părinților tăi. Eu ar trebui să-ți vorbesc ție despre probleme amoroase, nu tu mie. Măcar de-aș avea ce să-ți povestesc.
― Îmi dau seama că vă pun pe mama și pe tine într-o situație imposibilă și aș vrea să pot să o remediez, dar nu știu cum să procedez. Mai e și Paul la mijloc, iar el n-ar nicio vină. Nu-l pot lăsa în drum. N-are pe nimeni altcineva. Știu că nu-ți pot cere să mă ierți, dar încearcă măcar să mă înțelegi. Și să mă sprijini, ca să găsim o soluție acceptabilă pentru toți.
În timp ce noi vorbim, Paul se uită de la unul la altul fără să clipească. Oare cât de bine înțelege situația? Aș vrea să-i spun ceva încurajator, să fiu sora mai mare responsabilă și înțeleaptă, dar nu-mi vine nimic în minte. Îl mângâi pe părul țepos care la mine arată ca o mătură și mă scoate din sărite, în schimb lui îi dă un aer năzdrăvan. Frățiorul meu răsărit de nicăieri.
*
După nici o săptămână, la 53 de ani și 7 luni, tata a făcut un infarct masiv. L-am găsit în grădină, prăbușit peste tufele de narcise, când m-am întors cu Paul din parc. Nu știu dacă apucase să strige sau să ceară ajutor. Mama spune că n-a auzit absolut nimic. Era în dormitorul lor de la etaj și asculta Edith Piaf pe Spotify.
După ce tot orașul a vuit despre trădarea tatei și despre copilul din flori, lumea s-a întors încet-încet la ale ei. A tocat alte bârfe, comploturi și mici situații scandaloase. Pe Paul l-am crescut amândouă, ca doi coechipieri care știu că pe cont propriu nu s-ar descurca. Nu discutăm niciodată despre trecut și despre relația ei cu tata. Aș vrea să-i spun că o admir pentru felul în care a acceptat până la urmă să crească un copil care nu e al ei și care i-a distrus familia. Dar vorbele mi se opresc de fiecare dată în gât și nu pot scoate niciun cuvânt mângâietor. Relația noastră a rămas iremediabil distantă și rece.
Paul a devenit un adolescent înalt, slab și ușor anxios. Se pregătește pentru admiterea la medicină, vrea să devină medic oncolog. Dintre toate lucrurile mamei lui, la noi a ajuns doar o cutie cu poze. Așa i-am dat un chip Sorinei. O fată mărunțică, cu ochi închiși la culoare și cu pomeți proeminenți. Nu știu nimic despre ceilalți oameni care sunt alături de ea în fotografii, dar am inventat câte o poveste pentru fiecare, pentru ca Paul să se simtă mai puțin singur pe lume. Poate că acum că a crescut, ar trebui să-i spun că toate sunt doar bazaconii de-alte mele.
Eu am renunțat la stomatologie, am făcut un curs de brutar-patiser și mi-am deschis o brutărie în oraș. Frământatul aluatului îmi aduce o satisfacție imensă, mă liniștește și mă ajută să nu-mi pun prea multe întrebări. La o familie a mea nu mă pot gândi. După vreo două relații scurte și cam nereușite, îmi accept cu seninătate singurătatea. Am un teckel pe nume Olive, mă ocup de brutărie, de mama și de Paul și de cele mai multe ori simt că asta mi-este de ajuns. Dorințe nu-mi mai formulez nici măcar în gând, iar sosirea berzelor primăvara mai degrabă mă lasă rece.
Imagine reprezentativă: Seymour Joseph Guy, Unconscious of Danger, 1865
