Zborul vinovat al fluturelui

Start

De când mă știu am fost îngrozită de fluturi. Am în minte o imagine cu mine copil într-o poiană la munte. E vară, în jurul meu bâzâie cicadele, iar pajiștea e acoperită cu flori. Tata se distrează prinzând fluturi și arătându-mi-i, dar eu sunt împietrită de frică. Nu mă interesează onduleurile în roșu și negru ale amiralilor și nici liniile elegante de pe spatele fluturelui coada-rândunicii. Nici măcar violaceul care face ape în soare al ochiului de păun nu lasă loc uimirii. Mă uit paralizată la locul unde degetul lui face contact cu corpul acoperit de peri fini și simt cum ceva în mine e atât de întins încât urmează să se rupă. Nu am nicio reacție, iar tăcerea mea îngrozită e ușor de confundat cu fascinația.

Când spui lepidopterofobie parcă auzi un fluturat de aripi ieșindu-ți pe buze. Din câte am citit, e o fobie relativ comună și poate fi explicată prin teama evoluționară a oamenilor față de creaturile înaripate. Pentru alții e legată de posibilitatea ca fluturele să se atingă de pielea lor. Însă în ce mă privește, nu mi-e teamă de păsări și nu am vreo problemă cu gărgărițe, furnici, păianjeni sau râme. Problema mea cu fluturii e alta, una pe care am înțeles-o mai târziu, dar pe care cred că o intuiam încă de când priveam fluturii ținuți de tata între degetul mare și arătător.

Un fluture este perfect atunci când iese din crisalidă, dar perfecțiunea lui nu durează. Din momentul în care a ieșit din pupă a început degradarea lui. Își va izbi aripile de frunze, crenguțe și pereți. Cu fiecare atingere, solzii săi microscopici se vor rupe, iar zborul îi va deveni din ce în ce mai haotic. Nu pot fi în aceeași cameră cu un fluture, deoarece știu că, de fiecare dată când se lovește de bec, moare un pic. Nu suport ideea de a atinge sau de a fi atinsă de un fluture fiindcă știu că atingerea înseamnă degradarea lui. Iar fixația mea pentru corpul lunguieţ, ținut între două degete de tata, era groaza că oricând acele două degete s-ar putea strânge. Nu se întâmpla asta niciodată, mereu le dădea drumul. Dar acum știu că, din momentul ăla, zborul lor nu avea să mai fie perfect niciodată.

Și am mai înțeles că frica mea de fluturi vine, de fapt, dintr-o vinovăție difuză, ancestrală. Vinovăția care se instalează și nu mai pleacă niciodată atunci când îți dai seama că ești capabil să faci rău. Chiar dacă nu îl faci sau încerci să nu îl faci, simplul fapt că ai toate dotările necesare pentru a produce răul, că ești proiectat astfel încât să îți fie ușor să spargi, să rupi și să muști e suficient pentru ca, pus față în față cu fragilitatea, să simți pulsațiile vinovăției.

Filosoful american John Rawls înaintează ideea că, pentru a simți vinovăție, cineva trebuie să fi fost rănit. Că sentimentul de vinovăție este despre transgresiunile noastre, în timp ce acela de rușine este legat de cine credem că suntem. Rușine mi-a fost de foarte puține ori în viață. În schimb, sentimentul că am produs un rău ireparabil, sentimentul irevocabilului ca urmare a acțiunilor mele m-a însoțit în permanență, chiar și atunci când răul produs era doar la stadiul de ipoteză.

Iar aici am să disting între două tipuri de vinovăție – e cea localizată, pe care o poți decupa și analiza din toate părțile, și cea difuză, cea care e asemenea urmelor de frână de pe șosea. Când vezi acele urme știi că s-a întâmplat ceva. Nu știi niciodată dacă urmele de cauciuc sunt mărturia unui accident sau, din contră, a evitării lui. Nu știi epilogul, dar, urmele în sine, creează deopotrivă fascinație și repulsie, teamă și, de asemenea, un sentiment al siguranței pentru că, iată, treci prin același loc unde s-a întâmplat ceva, iar în fața ta nu este niciun obstacol și nu trebuie să frânezi brusc, ești bine.

Sentimentul vinovăției este una dintre obsesiile mele. Romanul la care lucrez acum este despre vinovăție, iar multe dintre cărțile mele preferate au această temă centrală. Am să mă opresc asupra a două cărți, una citită acum mulți ani, cealaltă citită recent. Am ales aceste două cărți deoarece fiecare dintre este ilustrativă pentru unul dintre cele două tipuri de vinovăție despre care vorbeam mai devreme.

În Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini, e vorba despre vinovăție în sensul definit de John Rawls, aceea localizată, care pornește în urma unei transgresiuni. Personajul lui Hosseini, Amir, este bântuit de vina pe care o simte față de Hassan, prietenul său copilărie. De la celebra scenă a vânătorii de zmeie care se încheie cu violul lui Hassan, la care Amir asistă fără să intervină, și până la momentul în care Amir îi înscenează lui Hassan un furt pentru ca acesta din urmă să fie alungat, romanul lui Hosseini este o rememorare a eșecurilor morale ale personajului. E lesne de înțeles de ce, ani mai târziu, emigrat în Statele Unite, Amir își reneagă trecutul și încearcă să se disocieze de propriile amintiri pentru ca, într-un final, să accepte că singurul mod de a merge mai departe este acela de a repara răul făcut. 

La polul opus, o avem pe Jas, din romanul Neliniștea serii al lui Marieke Lucas Rijneveld. Crescută într-o comunitate închisă, ultrareligioasă, Jas, o fetiță de 10 ani, se roagă într-o seară la Dumnezeu ca, dacă există o alegere, atunci Dumnezeu să-i salveze iepurele, luându-l, la schimb, pe Matthies, fratele mai mare. Întâmplarea face ca, în ziua următoare, Matthies să aibă un accident și să moară. Romanul urmărește destrămarea familiei lui Jas, acțiunea fiind văzută prin ochii unui copil care e convins de propria vinovăție.

Aici intervine acea vinovăție difuză despre care vorbeam mai devreme, vinovăția care se insinuează în fiecare gest și întâmplare. Jas nu știe cum a cauzat moartea fratelui ei, dar e convinsă că a făcut-o. Ca urmare, e la fel de convinsă că e cauza destrămării relației dintre părinții ei, a cruzimii crescânde a celuilalt frate, precum și a nenorocirilor care se abat asupra comunității. Din momentul morții fratelui, Jas refuză să mai dea jos jacheta roșie care devine, deopotrivă, o protecție în fața vieții și o literă stacojie a vinovăției.

Încăpățânarea fetiței de a renunța la jacheta roșie, în ciuda degradării, poate fi asociată cu o formă de izolare. Ascunzându-și corpul în pliurile materialului impermeabil, Jas pune o barieră între ea și lumea exterioară, iar tot ceea ce se petrece sub jachetă corespunde unei maturizări stagnate, a dorinţei de a rămâne într-un stadiu infantil. Pe de altă parte, jacheta roșie iese în evidență, celelalte personaje o remarcă și, în curând, ajunge să fie un motiv de batjocură și de ceartă. Astfel, jacheta fetiței încetează să mai fie un obiect vestimentar și devine parte a personalității ei. Nu e deloc întâmplător că jas în neerlandeză înseamnă jachetă. Este o metaforă a modului cum vinovăția se insinuează în fiecare fibră a ființei, împletindu-se cu ADN-ul și, de multe ori, preluând frânele dorințelor, temerilor și acțiunilor noastre.

Probabil că cel mai puțin dezbătut aspect al vinovăției îl reprezintă modul în care ea ne individualizează. E o emoție care trasează niște limite foarte clare între individ și ceilalți, e, în același timp, o barieră în calea dezagregării propriei persoane și o formă de izolare. Când te știi vinovat, nu mai ești parte a unui public amorf și, deci, deresponsabilizat. Urci singur, pe o scenă, în fața acestui public și devii conștient de fiecare mișcare pe care o faci. Fiecare gest este încărcat de promisiunea repercusiunii, iar transgresiunile îți aparțin în exclusivitate. Poate de aceea există și tendința umană de a „da vina”, așa cum dai cu suc de roșii, și pe cel de lângă tine ca să nu mai fii singurul pătat. Poate de aceea, de multe ori, ne asumăm parțial vinile (am spus-o pentru că tu ai spus asta, și ăla din fața mea a trecut pe roșu, toți am fost răi cu el/ea, nu doar eu), lăsăm loc în cutiuțele noastre și pentru altcineva, deoarece a fi un exemplar singular e greu de suportat. E, oarecum, ironic faptul că în căutarea individualității încercăm să evităm emoția care individualizează mai mult decât oricare alta.   

Dintre toate emoțiile pe care le-am trăit, vinovăția mi se pare a fi de departe cel mai greu de gestionat sau de interpretat. Iubirea, ura, plăcerea, frica au întotdeauna un obiect, sunt întotdeauna în relație cu ceva sau cu cineva. Sentimentul vinovăției, în schimb, poate fi în relație cu sine – e o oglindă întoarsă invers și, de cele mai multe ori, e greu să recunoşti imaginea pe care o privești. Există situații concrete, așa cum am amintit în cazul romanului Vânătorii de zmeie, în care știi de unde izvorăște acest sentiment. Însă, de multe ori, sentimentul vinovăției este un abur a cărui sursă nu o poți găsi.

Se vorbește despre rolul creștinismului în exacerbarea vinovăției – toți suntem păcătoși, indiferent ce facem și scopul nostru este acela de a trăi precum Iisus Hristos –, purtându-ne crucile pe spinare. O răscumpărare totală a păcatelor prin propriile forțe este imposibilă, finalul vieții fiind întotdeauna marcat de un: „Dumnezeu să-l/o ierte”, semn că, indiferent cine ești și ce ai făcut de-a lungul vieții, mereu există ceva de iertat. Însă aici cred că vorbim, mai degrabă, despre un efect și nu o sursă. Dacă ieșim din spațiul religios, vom observa că ideologiile, în general, promovează o cultură a vinovăției. Vinovăția unui trecut atroce la care nu ai luat parte, dar au luat parte strămoșii tăi, vinovăția privilegiului, iar, de cealaltă parte, vinovăția ieșirii din normă, vinovăția de a fi altfel, vinovăția sărăciei și așa mai departe.

Nu am fost crescută într-un spațiu religios sau ideologic și nici acum nu mă situez de partea unei ideologii. Sunt agnostică, politic sunt de centru și sunt, cred eu, imună la a avea (prea multe) certitudini. Cu toate acestea, lucrul la care nu sunt imună e sentimentul vinovăției – fără să fi fost vreodată îndoctrinată religios sau ideologic. Iar asta mă face să intuiesc că religiile și ideologiile nu sunt cauze ale vinovăției, ci efecte ale ei. Sentimentul de vinovăție este profund uman, indisolubil legat de conștiința de sine – exist, deci am o vină (valabilă și viceversa). Poate că purtăm această vină difuză pentru că însuși modul cum se formează existența noastră este o cursă a supraviețuirii – ea presupune o victorie singulară și milioane de înfrânți care nu vor lua naștere niciodată.   

Pe fondul acesta intervin religia și ideologiile politice – ele se folosesc de vinovăția deja existentă în noi. Nu o creează, o aduc la suprafață și îi dau un obiect. Poate de aceea mulți oameni aderă la direcții ideologice – pentru că a ști e infinit mai bine decât a nu ști, dar a simți. Îți oferă un spațiu în care poți să-ți desfăşori vinovăția, asemenea unui covor colorat, pe care poți să pășești pe calea penitenței fără teama că există o groapă dedesubt. Știi prin ce te faci vinovat, drumul e liber de-acum.

Dar, pentru mulți alții, drumul nu e liber, e ca șoseaua încinsă din care ies aburi în nopțile de vară. Încerci să mergi cu grijă, dar nu știi peste ce calci. Nu vrei să faci rău, dar ai sentimentul apăsător că vei face. Și continui să mergi târând după tine un sac plin cu crisalide, uitându-te în permanență în spate, anticipând momentul când una dintre ele se va transforma în fluture și îl vei vedea zburând în noapte în urma ta.

Imagine reprezentativă: Mircea Suciu

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×