Zeița lucrurilor mărunte

Start

Lui Ami Kell

Zeiță lucrurilor mărunte. Cu părul prins într-un coc spațial.
Vreau setul de farfurii! Nu! Cel negru! Da!
Băiatul de la tejghea, construit din salivă.
Sânii bombați înveliți într-o pânză subțire.
Buzele arcuite de consoane dezlipite de limbajul comun.
Nehotărâtă și apetisantă. Mâna ei desena un arc de cerc.
Indecisă și clipind des. Ca un procesor depășit de situație.
Ai fi vrut să fii în fiecare sinapsă, să legi și să dezlegi circuitele interioare.
A învelit în hârtie creponată vasele de ceramică, magazinul a devenit un înveliș.
Degetele au atins și au satisfăcut până și obiectele din casă.
Zeița lucrurilor mărunte ne-a topit ca un acid anorganic.


Mama nu mă cunoaște așa cum mă cunoaște zeița lucrurilor mărunte.
E întuneric, dar zeița lucrurilor mărunte îmi ridică pleoapele cu degetele ei ascuțite și-mi fixează irisul cu o pensetă, așa cum își aranjează genele înainte să plece în oraș. În oraș se-ntâlnește cu tipi mai înalți decât mine. Cu tipi cu Mercedesuri clasa E, care miros a Joop. Când se-ntoarce târziu, deschide ușa încet, crezând că eu dorm, dar eu nu dorm, o aștept în întuneric, imaginându-mi tot felul de chestii ciudate. Se dezbracă în fața ferestrei dinspre geamlâc și aud cum gândurile din căpșorul ei bat ca niște clopote mici într-o biserică de la sat. Aud cum gândește, se-ntâmplă des. Inima ei e un gând-motor. Se zbate ca o rândunică prinsă-n hambar. Sânii muți nu scot un cuvânt, dezbrăcată se așază lângă mine, sub pătura scămoșată și mă strânge în brațe.

Simt cum trec trenuri prin stomac. Sângele revoluționar. Un băiat excitat și zeița lucrurilor mărunte, cu mâna ei carnivoră. Totul devine o prăpastie voluptoasă, mefistofelică. Păienjeniș. Labirint rigid pe unde merg călugărițe-n bikini, cu cruci la gât și cu L’Absolu Rouge în buzunar. Iisus rujat, așa-l visez, deși mie mi se pare că lumea exagerează. E vina ei, sunt imaginile ei. Îi simt respirația cum simte căprioara respirația lupului. Și nu rezist. Sunt slab. Mă descompun. Echilibrul, zero. Trec mașinile prin fața porții din ce în ce mai rar, iar mâna ei carnivoră. E prea mult. Scheletul de paie. Deși am avut pregătite mii de întrebări, ele nu mai există. Lumea, un palat de carne. Fereastra a devenit un ochi violent. Mâna ei carnivoră. Sunt amețit, iar ea se joacă, aud cum pieptul se umflă și dezumflă ca un burduf de acordeon. Cantitativ devin lichid. Tablourile cu gurile deschise îmi vorbesc în limbi necunoscute. Icoana se strâmbă. Becurile cu dulii rudimentare sunt sfârcuri gigantice. Camera e un torace al unei femeii. Lumini intermitente. Gustul acru al satisfacției.

Nu poți măsura cantitatea de serotonină. Ecuații tisulare. Inima, un zgomot de fundal. Picioarele se-ncolăcesc ca niște șerpi. Televizorul bârâie. Iar dincolo, în cealaltă cameră, mama sforăie, asigurându-ne puțină intimitate. Omul nu are nevoie de mai mult. Deși, la sat, toate trăirile sunt accentuate prin prisma geamlâcului sau a cizmelor de cauciuc unde trăiesc păianjenii.

Dimineața, când soarele zbârnâie perdelele încărcate, zeița lucrurilor mărunte cu părul ei negru-răvășit, cu genele perfecte, cu pulpele cărnoase, naturale nu mai este acolo. A dispărut. În locul ei a rămas o concavitate în saltea. Cu miros pregnant de săpun de casă, de femeie curată. Mama face focul în sobă și așteaptă să mă trezesc.

‒ Mișcă, mă, leneșule! E ziua-n amiază mare și tu zaci-n pat!

Imagine reprezentativă: Edward Poynter, 1907

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×