Din start, nu îmi voi ascunde sincera admirație pentru George Saunders. Într-o epocă în care literatura pare să fi încercat stilistic aproape tot ce se putea încerca, Saunders reușește încă să pară inovator. El reușește să combine mijloace vechi cu o libertate, o precizie și o energie rar întâlnite: satiră, absurd, tandrețe, limbaj deformat, stâlcit, schimbat, inventat, polifonie, moralitate, grotesc. Pune în mișcare toate rotițele astea fără ca mecanismul să devină previzibil. Ne urcăm la fiecare pasaj alături de el în acest vehicul literar și îl/ne întrebăm: George, unde ne duci azi?
În Vigil regăsim destule elemente deja prezente în romanul său de debut, Lincoln in the Bardo: vocile morților, spațiul liminal, instabilitatea ontologică, amestecul de comic și metafizic, conștiințe puse sub presiune. Diferența este că în Lincoln in the Bardo miza părea mai bine pitită printre salturile de măiestrie literară. În Vigil, ea sare în ochi ca un ciob de sticlă pe asfaltul negru.
Pe un filon evident dickensian, Saunders construiește aici o versiune postecologică a lui A Christmas Carol, cu un Scrooge transformat în magnat petrolier. Robert H. Boone, îmbătrânit, muribund, dar încă înconjurat de consecințele puterii sale, devine obiectul unei veghe stranii, în care participanții încearcă să decidă ce înseamnă, de fapt, să consolezi un om care a produs rău. Corul vocilor este destul de amplu: morții, viii, plus vocile halucinate de muribund se adună în jurul lui într-un cerc care apasă din ce în ce mai strâns. Cadrul s-a mutat de la zgârcenia domestică a capitalismului victorian la vinovăția sistemică a capitalismului fosil. Întrebarea nu este doar dacă un om se mai poate schimba înainte de moarte, ci dacă schimbarea lui mai contează atunci când dezastrul pe care l-a alimentat îl depășește cu mult.
Aici se află și una dintre rezervele formulate față de roman: caracterul său uneori prea tezist. Dimensiunea ecologică funcționează pe alocuri ca interpelare morală adresată puterii economice, ca și cum întrebarea centrală ar fi dacă un magnat petrolier mai poate fi recuperat pentru conștiință. Dezastrul produs de această putere rămâne însă relativ abstract, schițat prin imagini laterale – păsări care mor, râuri care se poluează, foamete undeva departe de locul în care ne aflăm. Mi s-a părut prea puțin explorat în consecințele sale umane, materiale și ireversibile, edulcorat și puțin capabil să afecteze emoțional cititorul. Critica a sesizat această tensiune: The Guardian vede romanul ca pe o lecție morală prea vizibil regizată, iar Los Angeles Review of Books îl citește ca pe o polemică neliniștită, în care vocea autorului riscă să apese prea mult peste vocea personajelor. Într-adevăr, atunci când Boone este judecat, polifonia romanului pare uneori să se strângă într-un cor moral dirijat de Saunders însuși.
Și totuși, esența poveștii se desfășoară acolo unde cititorul intelectual tinde adesea să nu se uite cu destulă atenție: în conștiința unei fete simple, Jill „Doll“ Blaine, o fostă ospătăriță, moartă la douăzeci și doi de ani, în 1976, într-o explozie. Jill nu este un spirit înalt în sens solemn, nici o instanță teologică, nici un mare creier moral. Ea a primit însă o sarcină: aceea de a-i însoți pe oameni la trecerea dintre viață și moarte. Filosofia ei vine dintr-o poruncă simplă, aproape suspect de simplă: „Confortează! Orice altceva e deșertăciune.“ De aici, romanul își mută centrul de greutate. Dacă la suprafață Vigil poate părea un roman despre vinovăția ecologică a celor puternici, în profunzime el devine o meditație despre ce înseamnă să consolezi fără să absolvi, să înțelegi fără să justifici, să privești o viață întreagă fără să o reduci la verdict.
Jill internalizează, din acest tărâm incert de dincolo, o perspectivă care întoarce discuția morală pe toate fețele: oamenii, și implicit faptele lor, sunt numiți „evenimente inevitabile“ ale unui univers ale cărui reguli rămân neclare. „Cine altcineva ar fi putut fi decât exact ceea ce era?“, pare să întrebe romanul, prin vocea ei. Ideea este tulburătoare tocmai pentru că nu rezolvă nimic. Dacă Boone a fost „inevitabil“, mai poate fi judecat? Dacă a fost doar expresia unei lumi care l-a produs, unde mai poate fi plasată răspunderea? Saunders nu scapă întotdeauna de tentația de a orienta răspunsul, dar cele mai bune momente ale romanului apar tocmai acolo unde această întrebare rămâne deschisă.
Din punct de vedere stilistic, Vigil folosește unul dintre instrumentele predilecte ale lui Saunders: spațiul liminal. Personajele lui trăiesc adesea în zone greu de definit – între viață și moarte, între uman și non-uman, între real și oniric, între captivitate și libertate, între limbaj comun și idiom privat. În Vigil, acest spațiu este chiar pragul morții: fluid, instabil, în continuă transformare în funcție de mișcările conștiinței personajelor. Scena centrală – veghea de lângă un muribund – ar putea fi statică, dar Saunders o animă eficient prin suprapuneri de voci, amintiri, percepții și intervenții spectrale.
Aceste zone liminale îi permit și să destabilizeze limbajul. Morții par să piardă treptat accesul la limba celor vii și o recuperează fragmentar, impropriu, uneori ca pe o traducere stricată. Cuvintele sunt uitate, stâlcite, reinventate, folosite după o logică proprie. Este o tehnică recognoscibilă la Saunders: și în alte proze, personaje crescute în medii artificiale, izolate sau deformante ajung să vorbească într-un idiom parțial privat, comic și tulburător. Limbajul devine astfel mai mult decât efect stilistic. Devine simptomul unei conștiințe formate la marginea „normalității“. Prin aceasta Saunders face ceva ce puțini alți scriitori în ultima vreme și-au asumat: împinge limita comunicării umane în zone încă neexplorate.
Un alt device literar specific lui Saunders este polifonia. Consider că și în Vigil aceasta aduce un pare plus, deschizând amplu cadrul din care putem observa patul muribundului prin multitudinea de voci. Din acest motiv, aș recomanda și audiția romanului în format audiobook, mai ales în paralel cu Lincoln in the Bardo. În audiție, polifonia nu mai este doar o tehnică narativă, ci devine o experiență acustică. Vocile nu alternează pur și simplu; ele se suprapun, se întrerup, se contrazic, reconfigurează spațiul scenei. Vigil se comportă aproape ca o partitură corală, în care conștiințele celor vii, ale morților și ale celor încă neîmpăcați concurează pentru dreptul de a interpreta o viață. Și poate, astfel, pentru șansa de a se mântui pe sine.
Concluzionez că romanul continuă evident linia din Lincoln in the Bardo, dar o mută spre o moralitate mai apăsată. Întrebarea nu mai este doar cum îi însoțim pe morți, ci dacă orice moarte merită consolare atunci când viața care se încheie a produs distrugere. Vigil nu este, poate, cel mai subtil Saunders. Uneori își arată miza prea direct, iar vocea autorului se aude prea limpede în corul de conștiințe pe care îl pune în scenă. Dar chiar și atunci când devine demonstrativ, Saunders rămâne un prozator de o inventivitate rară: capabil să transforme o veghe funerară într-o cameră de rezonanță morală, lingvistică și metafizică.
Surse critice utile:
[1] The Guardian, „Vigil by George Saunders review – will a world-wrecking oil tycoon repent?“
https://www.theguardian.com/books/2026/jan/21/vigil-by-george-saunders-review-will-a-world-wrecking-oil-tycoon-repent
[2] Los Angeles Review of Books, Kazuo Robinson, „George Saunders’s Vigil: An Uneasy Polemic“
https://lareviewofbooks.org/article/george-saunders-vigil-novel-review-kazuo-robinson/
