De la o margine a Europei, literatura portugheză a răzbit până în cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Prin fabuloasele periple ale Lusiadei, care a cartografiat nu doar întinderile oceanice, ci și gândirea mitică a unui popor, prin strălucirea caleidoscopică a lui Fernando Pessoa sau prin sublimele scrieri ale unor titani ca José Saramago sau António Lobo Antunes, literatura portugheză pare să fi navigat dintotdeauna pe o linie trasată între intim și infinit. Este o literatură conturată de mare, de saudade, de vestigiile unui imperiu, dar și de încrederea că cuvântul scris poate așterne punți între oameni împrăștiați prin imensitatea acestei lumi. Pentru această anchetă, am invitat trei voci distincte – David Machado, José Luís Peixoto și Gonçalo M. Tavares – spre a discuta despre ce înseamnă să scrii de la țărmul Atlanticului pentru lumea largă.
George Cornilă: Moștenirea vastă a literaturii portugheze cuprinde atât grandoarea Epocii marilor descoperiri, cât și povara traumelor colonialismului, a dictaturii, a emigrației. Cum tratezi aceste ecouri în opera ta? Te bântuie sau te inspiră? Există astăzi un schimb cultural între literatura portugheză și, să zicem, literatura braziliană, angoleză sau capverdiană?
David Machado: În cărțile mele mă interesează întotdeauna mai mult să privesc spre lumea contemporană și, printre altele, să înțeleg cum ne-a adus trecutul în punctul în care suntem sau în ce măsură acest trecut ne apasă pe umeri. Istoria portugheză, cu toate izbânzile ei, dar și cu traumele ei, are o marcă profundă în țara pe care o avem acum, în oameni, în modul prin care ne raportăm la restul lumii. Cred că în ultimii ani felul în care privim acest trecut a început să se schimbe, ceea ce provoacă disensiuni, diferențe de opinie, polemici etc. Teritoriul acesta al spațiului public unde nu există consens este, după părerea mea, locul în care Literatura se poate dezvolta, căutând noi straturi de reflecție prin limbaj și povești.
José Luís Peixoto: În opera mea, caut să abordez aceste dimensiuni cu conștiința că ele fac parte din cine suntem, atât paginile glorioase, cât și cele mai sumbre. Dictatura, colonialismul, migrațiile străbat istoria colectivă portugheză, modelându-ne identitatea. Prin în urmare, apar în mod natural și în cărțile mele. În cele mai recente romane ale mele publicate în România, Autobiografia și Câinii din Galveias, există mai multe personaje provenite din țări africane de limbă portugheză sau cu povești personale legate de acele teritorii. Personajele acestea, de fapt, sunt pretexte pentru a reflecta asupra mai multor situații legate de astfel de subiecte. În cazul romanului Câinii din Galveias, se regăsesc ecouri ale războiului colonial sau ale emigrației braziliene, ceea ce invită la o examinare mai amănunțită a acestor teme. Cred că în prezent există un contact inedit între diferite literaturi naționale și lucrări în limba portugheză. Circulă cărți, circulă autori, există dezbateri și influențe în ambele direcții. În ziua de azi, literatura în limba portugheză este marcată de o enormă diversitate, voci care se intersectează, se provoacă unele pe altele și care lărgesc perspectiva asupra a ce înseamnă a scrie și a gândi în această limbă.
Gonçalo M. Tavares: În cazul meu, cărți ca Ierusalim și Să înveți să te rogi în era tehnologiei au de-a face în mare proporție cu războiul în general. Îmi place să plasez întâmplările în locuri nespecificate, fără nume concrete, ca să reiasă clar că răul nu ține de geografie. De aceea cred că experiența colonială, de exemplu cea pe care a avut-o tatăl meu, care a lucrat în Angola la construcția unui pod, mă influențează într-o oarecare măsură, dar nu apare în mod direct în cărțile mele. Legat de întrebarea despre literaturile din țările de limbă portugheză: sigur, citesc multă literatură angoleză, mozambicană, braziliană, ele îmbogățesc limba. E extraordinar să observ diferitele abordări ale limbii portugheze.
G.C.: Cuvântul „saudade“ e intraductibil, deși oamenii de pretutindeni sunt familiari cu ceea ce acesta exprimă. În limba română, avem un cuvânt asemănător – „dor“. Cum apare acesta în scrisul tău? E ceva ce evoci conștient sau mai degrabă ceva care se furișează pe neașteptate printre simțirile personajelor tale?
D.M.: Îmi place ideea de saudade tocmai fiindcă, într-un fel, e contradictorie: e în același timp durerea resimțită de pe urma unei absențe, a cuiva sau a ceva, dar și o oarecare plăcere provocată de amintirile cu care am rămas. Mă fascinează felul în care oamenii pot exista cu astfel de contradicții, atât de complexe, și felul în care, prin limbaj, reușesc să se definească și să se înțeleagă. Când îmi construiesc personajele, mă gândesc mereu la asta, la contradicțiile noastre, la imperfecțiuni, la absurduri. Saudade se regăsește în cărțile mele, uneori voit, dar, sunt sigur, de multe ori involuntar, căci e un concept cu o uriașă greutate înăuntrul meu încă de când am învățat să vorbesc.
J.L.P.: Saudade e aproape un fel de materie primă invizibilă în literatura portugheză, este adânc înrădăcinată în felul în care ne raportăm la timp, la pierdere și la memorie. Când scriu, de multe ori saudade nu apare ca o temă conștientă, ci ca o atmosferă care se infiltrează în mod natural în cuvinte, în personaje și în firul narativ. Modelează ritmul frazelor, melancolia intrigilor, intensitatea emoțiilor. Mi se întâmplă des ca, abia mai târziu, când revizuiesc și mă gândesc anume, să-mi dau seama de prezența acestui sentiment atât de intim. Nu e atât o alegere, cât un fel de a interpreta lumea și de a o transforma în scris.
G.M.T.: Nu știu dacă saudade e foarte prezent în cărțile mele, aș zice că nu. Ce se regăsește, în schimb, e mai degrabă o melancolie, ideea că personajele sunt în fața unei blazări de care nu sunt în stare să scape, o blazare care le suflă mereu în ceafă sau le stă alături. Așadar, mai mult decât o amintire oarecare, o tristețe, este această neputință de a trăi. Poate că Ierusalim trimite cel mai bine la tipul ăsta de nostalgie, dar acolo e o nostalgie a răului – nostalgia după un ospiciu care a fost o experiență atât de violentă, încât nu poate fi uitată, aceasta e tema cărții. O amintire, dar o amintire malignă.
G.C.: Fernando Pessoa a construit lumi întregi folosindu-se de heteronimi. Cum explorezi identitatea în propriile tale opere?
D.M.: Când scriu, nu simt deloc nevoia să pun pe pagină ceea ce sunt eu. Asta nu înseamnă că n-o fac fără să-mi dau seama, firește. Urmăresc în primul rând, prin ficțiune, să trăiesc vieți care nu sunt ca a mea, să descopăr și să înțeleg alte feluri de a privi lumea și viața. Ceea ce, într-un anumit fel, e o cale de a mă regăsi, definindu-mă prin intermediul celorlalți.
J.L.P.: La fel ca în cazul lui Fernando Pessoa, identitatea e un subiect esențial în munca mea, deși îl abordez altfel. Nu creez heteronimi, dar percep romanul ca pe o construcție de lumi unde fiecare personaj, fiecare voce reprezintă fațetele unei identități în constantă schimbare. În cărțile mele, identitatea e marcată de timp, de memorie, de relații și de locuri. E o căutare necontenită, de multe ori străbătută de o oarecare singurătate și nevoie de a aparține cuiva, undeva. Văd identitatea ca pe ceva fragmentat, care nu ajunge niciodată la o formă fixă: e alcătuită atât din prezențe, cât și din absențe, din afecțiune și din pierderi. Scriind, caut să explorez această multiplicitate internă, această mișcare continuă de construcție și deconstrucție a eului.
G.M.T.: S-a vorbit mult despre asemănarea dintre scrierile mele și heteronimii lui Pessoa. Altfel spus: cred că scriu cărți total diferite unele de altele. Cărțile din seria Cinci plimbări prin cartier și Alte cinci plimbări prin cartier n-au nicio legătură cu cele din seria pe care o numesc Regatul (dintre care, au apărut în română Ierusalim, Să înveți să te rogi în era tehnologiei etc.), care, la rândul lor, n-au nicio legătură cu cele din seria mitologiilor urbane (încă netraduse în română). Din perspectiva asta, consider că am un fel de heteronimi, reprezentați de seriile de cărți pe care le scriu.
G.C.: Te consideri a fi un scriitor portughez sau un scriitor universal? Dacă ar fi să ai o altă naționalitate sau dacă ar fi să trăiești într-o altă țară, pe care ai alege-o?
D.M.: Ambele. Cred că e imposibil să mă eliberez de realitatea portugheză, de istoria noastră, de oamenii pe care îi cunosc și îi văd în fiecare zi, de modul în care existăm, vorbim și ne purtăm unii cu alții. Pe de altă parte, am crescut expus la lumea largă, absorbind arta și cultura altor țări, călătorind de foarte tânăr, învățând limbi străine, cunoscând oameni de alte naționalități decât cea portugheză și cu altă istorie, cu un alt fel de a pune problema. Dar nu cred că cele două abordări sunt opuse. În ziua de azi, în ciuda războaielor și conflictelor politice și comerciale, lumea e atât de interconectată, încât nu putem fi doar portughezi. Fiecare dintre noi se află într-o relație permanentă cu restul planetei, chiar și fără să-și dea seama sau fără să vrea. Ar fi naiv sau chiar iresponsabil să nu iau în seamă în scrierile mele toată această dimensiune a ce înseamnă în ziua de azi o ființă umană.
J.L.P.: Mă consider fără urmă de îndoială un scriitor portughez, pentru că toate rădăcinile mele, limba în care scriu și memoria colectivă căreia îi aparțin fac parte din această matrice culturală și istorică. În același timp, văd munca mea ca o punte către lumea întreagă. În cărțile mele încerc să apelez la sentimente universale, care depășesc granițele. În acest moment, cred că dacă ar trebui să trăiesc în altă țară, aș alege poate Brazilia, o țară uriașă, cu o bogăție culturală extraordinară și, cu toate astea, cu nenumărate legături cu lucruri care îmi sunt familiare.
G.M.T.: Sunt, firește, un scriitor portughez, sau, spus altfel, limba e cea care caracterizează cel mai mult un scriitor, nu neapărat temele despre care scrie. În orice caz, având cărți atât de diferite, unele sunt foarte marcate de cultura portugheză, de exemplu, O călătorie în India pornește de la Lusiada lui Camões. Am multe texte despre scriitori clasici și contemporani portughezi și am, de exemplu, în Enciclopedia, însemnări despre Maria Gabriela Llansol și Maria Filomena Molder, amândouă scriitoare contemporane mie. Așadar, cultura portugheză este prezentă în cărțile mele de la un cap la altul.
G.C.: Atât limba portugheză, cât și limba română păstrează elemente pe care alte limbi latine le-au pierdut. Ai avut contact până acum cu limba română? Sau ești familiar cu scriitori români ori personaje fictive din România?
D.M.: Din păcate, n-am avut contact foarte mult cu limba română, deși este, la fel ca portugheza, o limbă romanică. Prima dată când am vizitat România a fost în 2023, la lansarea traducerii romanului meu, Indice mediu de fericire, și, chiar dacă româna e indescifrabilă pentru mine, am avut o enormă senzație de familiaritate, fie prin anumiți termeni și cuvinte, fie prin fonetică.
J.L.P.: Da, m-am intersectat puțin cu limba română în vizitele pe care le-am făcut prin țară, în discuții cu prieteni români. E fascinant să observ cum, la fel ca portugheza, limba română păstrează vestigii foarte vechi ale latinei, în același timp în care și-a dezvoltat o muzicalitate proprie. Știu câteva nume, de exemplu inevitabilul Mircea Cărtărescu, a cărui profunzime a imaginației și virtuozitate lingvistică m-au impresionat mult. Literatura română pe care o cunosc are o energie unică, alcătuită din istorie, vis și rezistență, cu o erudiție foarte specială.
G.M.T.: Mă interesează mult filosofia lui Cioran, de exemplu. Încerc să mă țin la curent cu cultura română, cu literatura europeană în general, nu voi menționa nume, pentru că sunt multe și n-aș vrea să uit pe nimeni. Cred că există afinități, sigur, locuri în care ne intersectăm. Iar România este reprezentată de un institut în Lisabona care promovează cultură de mare calitate.
G.C.: Am vorbit despre vasta moștenire a literaturii portugheze – cum privești actuala scenă literară din Portugalia? Se caută un echilibru între tradiționalism și experimentalism? Poate amintita moștenire să devină o povară pentru generația ta?
D.M.: Rareori mă gândesc la Literatură sau la Artă în felul ăsta. Când scriu, sunt (sau vreau să fiu) influențat de tot: filme, cărți, amintiri, călătorii, conversații, știri, rețele sociale etc. Lumea înseamnă toate astea la un loc. Ce au scris cei de dinaintea mea e important. La fel cum noile forme de expresie în limbaj și comunicare dintre oameni sunt importante. Pentru mine, nimic din toate astea nu e o povară, ci sunt forme distincte de a mă apropia de adevăr. Nu știu dacă ceilalți scriitori portughezi simt la fel. E greu să vorbești despre generația actuală de autori portughezi ca despre un grup omogen. Au abordări atât de diferite. Dar poate asta e cel mai interesant în lumea contemporană: multiplicitatea privirilor și vocilor, a stimulilor și a cunoașterii.
J.L.P.: Mă uit cu mare entuziasm la literatura contemporană din Portugalia. Simt că trăim într-o perioadă de o imensă diversitate, cu voci foarte distincte, care se fac auzite tocmai pentru că sfidează frontiere de gen, stil și tematică literară. Tradiția portugheză, cu nume uriașe precum Camões, Pessoa sau Saramago, reprezintă o moștenire puternică, dar e mult mai mult o sursă de inspirație decât o povară. În scrierile mele caut să respect această moștenire, dar și să las loc experimentării unor noi forme de a spune și a simți. Tradiția e o bază solidă de la care putem porni pentru a descoperi lumi noi. Cred că generația mea are ocazia să onoreze această istorie nu prin repetarea a ceea ce a fost înfăptuit, ci prin reinventare, menținând vie flacăra literaturii portugheze și îndreptând-o spre viitor.
G.M.T.: Moștenirea literaturii portugheze, de la Camões și Pessoa la zeci și zeci de scriitori de referință, chiar și contemporani, Vergílio Ferreira, Lobo Antunes, Saramago, Agustina Bessa-Luís, e de o mare frumusețe. E bine să primești moșteniri frumoase, moșteniri care nu sunt valoroase în termeni monetari, ci în termeni lingvistici, literari. Personal, ca scriitor, nu mă simt deloc inhibat de această moștenire vastă, dimpotrivă, sunt fericit să pot citi în portugheză autori care sunt absolut extraordinari. Și ce-mi propun eu să fac – și cred că reușesc – e ceva diferit, însă respectând în continuare clasicii, cum am făcut de exemplu în O călătorie în India, unde am respectat Lusiada și pe Camões ca referințe de bază, dar am încercat să creez o operă contemporană, o epopee care se petrece în secolul XXI. Cred că aceasta e relația pe care un scriitor trebuie să o aibă cu tradiția din care face parte: să o respecte, dar să facă ceva nou pornind de la ea.
G.C.: Trăim într-o lume marcată de fragmentare, în care victime sunt oamenii, culturile, adevărul. Ce rol poate juca literatura în acest context?
D.M.: Literatura, mai ales ficțiunea, înseamnă să ieși întotdeauna în întâmpinarea celuilalt. Prin imaginație și felul în care cuvintele exprimă această imaginație, putem trăi alte vieți pe lângă a noastră, să simțim ce simt ceilalți, să-i putem înțelege mai ușor, și, dacă totul merge bine, să-i acceptăm.
J.L.P.: Literatura are un rol esențial în vremurile acestea de fragmentare. Într-o lume unde totul pare să se miște atât de rapid și unde certitudinile devin din ce în ce mai fragile, literatura oferă un spațiu de întâlnire între culturi, între generații, între feluri diferite de a vedea și a simți. Prin povești, reușim să locuim în alte vieți, să înțelegem alte perspective, să ne regăsim în celălalt. Literatura construiește punți făcute din empatie, memorie și imaginație. De aceea, cred că poate fi un instrument puternic pentru a vindeca, a uni și a ne reaminti de umanitatea pe care o avem în comun. Chiar și în vremuri grele, cărțile rămân locuri pline de speranță.
G.M.T.: Literatura e importantă tocmai pentru că ne arată cum suntem noi, oamenii, și cum ne asemănăm atât de mult unii cu alții, cum avem o logică de a gândi și un mod de a suferi foarte asemănătoare, aproape identice. Literatura pe care încerc eu să o scriu este una care explorează frica, angoasa, dorința, nevoile de bază, utopiile. Toate acestea se regăsesc în orice om de oriunde din lume, și din acest punct de vedere, am încredere că un cititor bun va înțelege că cel care migrează e la fel ca noi, cel care vine în țara noastră e la fel ca noi, și numai pricinoșii și cei obsedați de diferențe separă oamenii unii de alții, când, de fapt, suntem cu toții în aceeași barcă, o barcă tragică, cea a secolului XXI, dar care sper că va acosta într-un port sigur sau măcar unul acceptabil.
Reisefotos Portugal, Lisabon, Straßenbild, Franz Grasser, Deutsche Fotothek
