Întunericul era străbătut de zeci de fascicule de lumină care descărcau deasupra construcției de oțel, în forma unui ozn gigant, un halou lăptos și intens, vizibil până pe dealurile de deasupra orașului, până în pădurile din jurul sanatoriului, era acolo, jos, în vale, și se încorda ca o inimă invadată de emoție într-o contracție dureroasă.
Erau aproape 30 000 de oameni pe scaunele de plastic, dar cei mai mulți stăteau în picioare, s-ar fi pus și în genunchi dacă ar fi avut loc pe intervalul dintre rânduri. Pentru că nu aveau decât două mâini și astea stăteau împreunate și se rugau, suporterilor nu le rămânea decât să-și țină stegulețele alb și albastre între dinți.
Mingea era așezată pe punctul cu var, un pic într-o parte, nu ocupa cu totul cercul de la 11 metri, deși nimeni nu părea să fie preocupat de acest aspect, toată lumea privea spre mingea lucioasă, dar, de fapt, cu toții priveau prin ea către cer, către providență. Bărbați cu părul argintiu sau cu totul alb, care diminețile umpleau șoselele cu remorci cu dovlecel, praz și roșii răsfățate cu îngrășăminte turcești, în serele din jurul orașului, umblau pe la primării pentru semnături de construcție de noi hale pe avize date de locțiitori de arhitecți, femei care la bază erau secretare, dar primiseră delegație de urbaniste, posturile erau blocate, nu se făceau angajări până după alegeri, coafeze cu țâțe care plezneau în tricourile de supraelastic, firește, cu dungi albe și albastre, și femei care lăsaseră deoparte saloanele de hair stylist pentru că deveniseră consiliere pe probleme de comunicare în administrație sau absorbție de subvenții de la stat, aveau copii în brațe sau pe genunchi, bărbați tineri, ajunși în vârful puterii locale, care construiau hoteluri, câștigau licitații ca să extindă aeroportul internațional, spărgători de semințe și de bancomate în străinătate, mardeiași, foști lideri de galerie, care trecuseră de la o peluză la alta, maseuze și videochatiste, oameni simpli și oameni cinstiți care încă mai țineau cu echipa legendară a orașului, puști și golănași umpluseră până la refuz stadionul construit din fonduri europene și structurale, de la guvern.
Gustavo era singurul care nu se uita la minge, se uita în față, la portar, sau nici măcar la el, își proiectase punctul de focalizare undeva în ochiurile plasei, într-un loc doar de el știut, unde bâzâiau musculițe care în lumina nocturnei păreau de-a dreptul fosforescente. Și-a umflat obrajii și tot n-a clipit. Și-a luat un elan foarte mare. În tribune crucile largi, înnodate peste piept, se învârteau ca niște moriști. Mai ratase penaltiuri, a ratat și în meciul cu CFR, când puteau să scoată trei puncte chiar la ultima fază. Și de data aceea portarul a ghicit colțul, dar forța pe care brazilianul a imprimat-o balonului, cu latul, era superioară oricărei parade.
Pur și simplu, la 2 metri și 43 de centimetri, cu tot cu brațele întinse, sărind de pe loc, din mijlocul unei porți cu lățimea de 7m și 32 de centimetri, portarul nu putea să ajungă în colțul din dreapta înaintea mingii care i-a trecut prin dreptul mânușilor și s-a înfipt sfârâind în plasa din spate. Mulțimea a urlat la unison și a agitat stegulețele.
Și cei mai mulți au fost atât de bucuroși că au uitat să-i mai mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutor.
Deasupra ierbii de un verde crud s-a înălțat o boltă de lumină, vedea reflexia ecranului în oglindă, iar golul lui Gustavo, difuzat în reluare, precum orice mișcare de la televizor, erau întoarse pe dos.
Bineînțeles, și fețele lor erau întoarse pe dos, dreapta în stânga și stânga în dreapta. Mai îmbătrânite decât atunci când se priveau în liceu, dar asta nu îi încurca prea tare, ajunseseră să se obișnuiască cu evidența fiecărei zile și să ia lucrurile ca atare. În schimb, exercițiul de a-l fixa pe celălalt în oglindă și de a-i răspunde privindu-l acolo, pe diagonală, într-un spațiu virtual, se pierduse. Au trebuit să se corecteze de mai multe ori când își dădeau replicile în discuție și a fost tot mai dificil pe măsură ce au golit sticla de whisky.
Noroc că Știința conducea cu 3 la 1 pe Botoșani și era la un pas de finala Cupei după 25 de ani.
În pauza dintre reprize, televizorul a rulat fără sonor reclame la detergent și la medicamente pentru intestin, actrițe celebre sau pe cale să devină celebre, își frecau burta cu palma și se luminau la față când găseau o soluție împotriva balonării, iar actorii dădeau cu trafaletul și vopseau cu Spor. În cameră, prin ferestrele întredeschise, pătrundea aerul proaspăt al pădurii, mireasme de frunze umede, de leurdă și de urzici, de pământ reavăn și de fum, care se insinua printre aromele de chorizo, de parmezan și de rucola de pe resturile de pizza, abandonate în cutiile de carton de pe birou.
Zi, mă, nu mă mai iubești? De ce nu mă mai iubești? i-a zis și l-a bătut pe umăr.
Așa făcea și pe vremuri, beau în fața oglinzii și își spuneau tot ce nu puteau să-și toarne față în față. În cabinet mirosea intens a primăvară târzie și a viață. Parcă nici sistemul nu-i mai producea același scrâșnet de măsele, senzația că mesteca pietre și nisip, era mai digerabil, aluneca împreună cu saliva pe gâtlejul amorțit de alcoolul dublu distilat, îmbătrânit în butoaie de stejar dintr-un orășel de bărboși din dincolo de ocean, care se remarcaseră prin priceperea deosebită de a semna contracte de distribuție în țări pe care nu le știau căuta pe hartă.
Nu te-am învățat eu tot ce trebuie despre femei?
Mai bine nu mă învățai tu atâtea.
Hai, nu te plânge. Să vezi ce-am pățit eu cu una, de curând. Era așa de drăguță, păpușa cu poză cu gentuța de la Prada, contur la buze, dar fără chestii nasoale, silicoane sau nenorociri, un Tissot discret la mână, nu arogantă. Mă fac frumos, curăț mașina, o las la băieți să o dea cu ceară, interior de muzeu. În suportul de cafea, o monedă, habar n-am de unde era, poate de la Lidl, o văd după ce închid motorul, o bag în buzunar. Mă văd cu femeia, ajungem la ea, mergea frumos ca ghepardul. În pat, începe să-mi zdrăngăne buzunarul, băga-mi-aș, m-am pus pe spate și nu m-am mai mișcat până nu s-a dus la baie. Și aia a fost, s-a dus faza.
Păi de ce?
Păi cum să îți zornăiască pocneții în buzunar? Ce sărac ești să iei bănuțul de la casă?
Hai, măi.
Uite, scrie despre asta în reportaj. De ce nu-și iau românii bănuții de la casă?
Te apucă jalea. Și eu încerc să pun lucrurile cap la cap. Să înțeleg de ce sunt unde sunt.
Și unde ești?
Acolo unde ziceai tu. La Lidl. Cu bătrânii care stau în fața vitrinelor și mă gândesc cum se minunează ei că sunt douăzeci de feluri de icre, zacuscă de pește, cârnați de somon, chiftele de păstrugă, că nici nu le știu pe toate. Și cum stau ei prostiți într-o lume care a explodat, ei care o viață au ținut coada la lapte.
Nu mă prind: ești nostalgic sau nu?
Tu știai că România e cea mai bună la videochat? Din lume?
Nu, dar aveam o bănuială. Nu m-am gândit de ce sunt tipele pe care le caut eu așa de ocupate. Despre asta faci reportaj?
Nu, habar n-am, sau nu doar despre asta.
Eu n-am nimic cu tipele astea. Tu te-ai gândit că n-au avut șansa unei educații tradiționale? Că poate compromisul cu tine e mai mare dacă îți fuți viața pe salariul minim într-o fabrică de confecții?
Acum ești bun să scrii pe Vice. Mai trebuie să îmi zici că în videochat nu vorba de sex, ci de conversație, că tipele care fac bani vorbesc cu clienții despre filme și cărți și așa își fidelizează niște frustrați care în loc să-și înșele nevestele murdăresc tastatura.
Și despre ce e vorba?
O să îmi zici că e vorba de traume din copilărie, că sunt necăjite. Și eu sunt invidios.
Și nu ești invidios? Dacă îți deschid acum un chat, o să vezi pe ecran că 30% din ferestre sunt cu bărbați.
Doctorul și-a aranjat bretonul de pe frunte în timp ce continua să-l fixeze în partea cealaltă a oglinzii, în teritoriul nopții, unde fețele lor pluteau ca niște baloane din tribunele meciului de la televizor, un careu incandescent care nu contamina cu lumină cadrul de întuneric.
Nu-mi permit să fiu invidios, eu sunt un produs al educației tradiționale și al cenzurii internalizate.
Tipul și-a retras mâna de pe umărul lui și s-a strecurat pe lângă ușa deschisă, până la wc, jetul a lovit în vasul de ceramică în timp ce țiuitul unui ciuf de pădure a izbucnit în noapte și a intrat în baie prin fereastra din dreptul revervorului de apă, se auzea la răstimpuri egale ca un scârțâit ascuțit și prelung.
E trist că oamenii vând sex sau ca n-au altceva de vândut decât sex, dar e și mai trist că sunt atâția oameni care n-au bani să cumpere sex sau n-au niciodată destui ca să cumpere cât sex le-ar trebui.
Și, uite, ăstora le cade moneda de 50 de bani din buzunar când ajung și ei cu o tipă mișto în pat.
Tipul n-a râs, a tras de lanțul rezervorului și apa s-a scurs cu un grohăit asurzitor în vas.
Da, sigur, era vorba de puterea de cumpărare, țări cu bogați și țări cu amărâți, care, evident, nu respectau exact granițele fizice. Țara era cam cea mai bună la videochat dintr-o combinație perfectă de factori, câteva stele care se așezaseră ca într-o constelație orbitoare, româncele erau bune la limbi străine, învațau mai repede engleza cu un dildo fluorescent între picioare decât alte nații, era o realitate dovedită prin studii, tocmai pentru că școala nu le oferise șansa asta, ba, din contră, le ejectase și le privase de educația tradițională care, în cel mai bun caz, te ducea în învățământ, unde dădeai meditații în timpul liber, pe masa din sufragerie, sau turnai zeci de articole prost plătite în reviste culturale, lipsa educației era un beneficiu, iar în ochiul constelației stătea molecula de cupru, regele metalelor neprețioase, pe care romanii l-au descoperit în Cipru, iar alte civilizații, mai devreme, în Mesopotamia, acest element folosit de vreo zece mii de ani pentru podoabe și alte fleacuri le-a jucat o festă occidentalilor, care au mers înaintea estului și și-au împânzit țările de rețele de comunicații, fire de telefon și electricitate, pe baza acestui metal deosebit de ductil și de rezistent la intemperii, iar tocmai asta i-a costat față de noi, odată pentru că ei nu aveau zăcăminte și l-au cumpărat cu bani buni, apoi l-au prețuit și mai tare, iar când internetul a apărut, au tras conexiunea pe vechea rețea, pe când țările scăpate din lagărul socialist care nu avea nici măcar curent în sate, darămite telefon, și-au luat direct fibră optică cu putere de conducere a informației infinit mai mare, iar din această conjuctură astrală sute de mii de femei tinere muncesc îndrăcit și transmit particulele apropierii la distanță, pe alte continente ale lumii, și fac țara să strălucească, pe când el nu era decât o pierdere colaterală a istoriei mari, a vortexului selecției naturale, bărbat, alb, heterosexual, beneficiar al educației tradiționale. (…)
Imagine: Flowers, Andy Warhol, 1978
