Ovidiu Șelaru este un visător. Fotografia de stradă este teritoriul în care se regăsește cel mai bine, cu o ușoară obsesie pentru clipa oprită în loc. Caută mereu perspective noi, se joacă cu unghiurile și își construiește cadrul din geometria arhitecturală a spațiului. Se lasă condus de instinct. Ține masterclassuri de fotografie de stradă și documentară în orașe din Europa și din afara ei, de la Napoli, Lisabona, Paris, Veneția și Praga la Tirana, București, Tokyo, Hong Kong sau New York și un program de mentorat care se întinde pe un an întreg. În fiecare dintre ele împărtășește tehnici, sfaturi și modul lui de a privi, cu accent atât pe partea practică, cât și pe cea care ține de imaginație. Insistă asupra unui lucru: mai întâi îți înțelegi viziunea, apoi îți construiești stilul. Ghidat de el, vei intra ușor în secretele și filozofia acestui tip de fotografie. Ovidiu împărtășește tehnici, sfaturi și modul lui de a privi, cu accent atât pe partea practică, cât și pe cea care ține de imaginație. Insistă asupra unui lucru: mai întâi îți înțelegi viziunea, apoi îți construiești stilul. Ghidat de el, vei intra ușor în secretele și filozofia acestui tip de fotografie.
Ce reprezintă fotografia pentru tine în contextul actual?
Pentru mine, fotografia reprezintă, înainte de toate, libertatea de a mă exprima. Dar cred că a însemnat și mult mai mult decât atât. Prin fotografie m-am redescoperit pe mine. Am descoperit un alt Ovidiu, un alt mod de a gândi, un alt mindset și, într-un fel, o altă viață. Fotografia a fost pentru mine un fel de restart. Mi-a schimbat modul în care văd lumea, oamenii și chiar viața mea. De aici a venit și ideea că fotografia poate să te facă, uneori, să o iei de la capăt. Să descoperi lucruri despre tine pe care poate nu le știai înainte. Astăzi, fotografia este pentru mine mai mult decât o meserie. A devenit un lifestyle. Îmi oferă libertatea de a călători, de a cunoaște oameni, de a le asculta poveștile și de a încerca să surprind, prin imagini, fragmente din viețile lor. În contextul actual, în care suntem înconjurați permanent de imagini, eu cred că fotografia trebuie să rămână o formă sinceră de exprimare. Pentru mine, fotografia înseamnă să observ ce se întâmplă în fața mea și să încerc să spun ceva despre acel moment, despre acel om sau despre acel loc. Dacă ar fi să spun foarte simplu ce mai este fotografia pentru mine, aș vedea-o ca pe cea mai sinceră formă prin care mă pot exprima. Prin fotografie putem arăta o perspectivă asupra adevărului, asupra a ceea ce vedem și trăim în fața noastră. Și sper ca fotografia să nu-și piardă niciodată această putere.
Recent, ai vernisat la Cărturești Verona expoziția dedicată proiectului „Europe, In between“. Ne poți povesti cum a luat naștere acest demers?
„Europe, In Between“ a luat naștere după ce am încheiat un capitol foarte important pentru mine, cel legat de Londra. Am trăit acolo aproape două decenii și, în tot acest timp, am fotografiat orașul și oamenii lui. La un moment dat, am simțit că acel capitol trebuie încheiat și l-am transformat într-o carte, London in Faces. În paralel, de câțiva ani, călătoream foarte mult prin Europa. Eram tot timpul între aeroporturi, între orașe și între țări. Erau zile în care ajungeam în două sau chiar trei țări, stăteam câteva ore într-un loc, apoi plecam mai departe. Și peste tot fotografiam. Dar nu exista încă ideea unui proiect. Pur și simplu făceam ceea ce făceam mereu: fotografiam oamenii, momentele și situațiile care îmi atrăgeau atenția. La un moment dat, într-o discuție cu editorii unei publicații importante din Europa, a apărut o întrebare simplă: „Tu de câți ani fotografiezi Europa?“ Le-am spus că de aproximativ șapte ani. Și au continuat cu întrebări care, practic, au declanșat totul: „Și de ce nu faci un proiect din asta? De ce nu construiești un proiect din ceea ce fotografiezi deja?“
Atunci mi-am dat seama că, de fapt, proiectul exista deja, doar că nu îi dădusem încă un nume. Nu am vrut niciodată să construiesc „Europe, In Between“ în jurul unei teme sociale precise. Nu plec într-un loc ca să caut anumite minorități, evenimente sau probleme sociale. Eu fotografiez ceea ce văd în fața mea și ceea ce mă atrage. Dacă se întâmplă ceva care mă face să mă opresc, atunci fotografiez. Este foarte simplu. Una dintre inspirațiile mele a fost, bineînțeles, Robert Frank și The Americans. Nu în ideea de a copia un model, ci de a construi, în timp, un portret al unei societăți prin propria privire. Asta încerc să fac și eu: să fotografiez Europa contemporană așa cum o văd eu, din interiorul acestor călătorii. De aici a venit și titlul, „Europe, In Between“. Pentru mine, Europa nu este o singură Europă. Există diferențe enorme între Vest, Europa Centrală, Est și Balcani. Sunt lumi diferite, cu ritmuri, mentalități și realități diferite. Proiectul va fi împărțit în două albume, două perspective asupra acestei Europe pe care o traversez permanent și pe care încerc să o înțeleg prin fotografie. Expoziția de la Cărturești Verona a fost primul moment în care am prezentat public o parte din acest proiect. „Europe, In Between“ este un proiect pe termen lung, este încă în desfășurare. Probabil va continua mulți ani pentru că Europa se schimbă permanent, iar eu simt că încă sunt foarte multe povești și imagini pe care nu le-am descoperit.
De ce ai ales Europa ca spațiu de explorare pentru acest proiect și care sunt criteriile pe care le ai în vedere atunci când conturezi un demers artistic pe termen lung?
De fapt, nu cred că am ales Europa ca spațiu de explorare. Europa a venit foarte natural, pentru că eu mă consider, într-un fel, foarte european. Îmi place Europa și îmi place să o descopăr. Iar prin fotografie am ajuns să o descopăr într-un mod în care probabil nu aș fi făcut-o altfel. Europa nu înseamnă doar Paris, Veneția, Londra sau marile capitale pe care le vedem permanent în fotografii. Europa este mult mai mult decât atât. Sunt orașele mai mici, cartierele, oamenii, culturile, diferențele dintre țări, schimbările sociale și toate aceste lucruri care se întâmplă în viața de zi cu zi. Pe mine exact această Europă mă interesează. Oricum, îmi desfășor activitatea în Europa și călătoresc foarte mult pentru fotografie. Am ajuns să fotografiez în foarte multe orașe și țări, iar la un moment dat mi-am spus: de ce să nu transform ceea ce fac deja într-un proiect pe termen lung? De ce să nu petrec cât mai mult timp prin Europa și să încerc să o descopăr prin fotografia mea? Sunt și foarte mulți fotografi care m-au inspirat în direcția asta, fotografi care au construit proiecte importante fotografiind Europa, cum este Josef Koudelka. Îmi place ideea de a călători, de a observa și de a construi în timp o imagine personală a unui continent. În ceea ce privește partea artistică, nici aici nu pornesc cu o rețetă foarte clară. Nu îmi propun să fotografiez doar portrete sau doar layering, doar momentul decisiv sau doar anumite situații. Îmi place să experimentez și să mă las influențat de ceea ce găsesc în fața mea. Uneori fotografiez dimineața, alteori seara, uneori caut un anumit tip de lumină, alteori pur și simplu aștept momentul. Și cred că unul dintre cele mai interesante lucruri la un proiect atât de lung este că devine și o formă de evoluție personală. Dacă mă uit la primele fotografii făcute pentru „Europe, In Between“ și la ceea ce fotografiez acum, văd deja schimbări în stilul și în modul meu de a privi. Iar peste câțiva ani, când proiectul va fi terminat, probabil voi putea vedea foarte clar și evoluția mea în calitate de fotograf. În plus, mă inspiră foarte mulți fotografi și am avut șansa să învăț de la oameni pe care îi admir foarte mult, inclusiv Steve McCurry. Toate aceste influențe se adună în timp, dar, în final, încerc să-mi construiesc propria voce. Cred că asta este, de fapt, partea frumoasă a unui proiect pe termen lung – nu doar descoperi un loc, ci te descoperi și pe tine în timp ce îl fotografiezi.
Îți descrii practica fotografică prin propoziția: „I’m not looking for perfect frames. I’m looking for the moment people forget the camera and reveal who they are“. Cum reușești să descifrezi esența celor din fața obiectivului? Consideri că fotografia generează o identitate comună sau, dimpotrivă, fotograful este cel care proiectează noi conținuturi asupra subiectului?
Pentru mine, în primul rând, fotografia înseamnă foarte multă răbdare. Nu forțez cadrul. Dacă ajung într-o piață, într-un market sau pe o stradă foarte aglomerată, nu încerc să fotografiez imediat. Mă opresc, observ ce se întâmplă, mă uit în jur și încerc să înțeleg locul. Văd unde există potențial și apoi aștept. De multe ori vorbim despre „momentul decisiv“. Momentul acela nu îl poți inventa. El se va întâmpla oricum, dar tu trebuie să fii suficient de pregătit încât să-l vezi, să-l compui și să-l fotografiezi exact atunci când apare. Cred că există o diferență între a fotografia ca turist și a fotografia ca fotograf. Ca turist, vezi un loc frumos și faci o fotografie. Ca fotograf, începi să observi ce se întâmplă în acel loc, cum se mișcă oamenii, cum cade lumina, ce elemente se pot lega într-un cadru și aștepți ca toate să se întâlnească într-un anumit moment. Atunci fotografia devine mai mult decât o simplă apăsare pe declanșator. În timp, am învățat și să citesc oamenii. Practic, când intru într-un spațiu, încep să îl „scanez“. Observ oamenii, gesturile lor, felul în care se mișcă, relațiile dintre ei. Asta nu vine dintr-o rețetă, ci din foarte multă practică. Le spun mereu și cursanților mei că trebuie să fotografieze, să observe și să fotografieze din nou. Cu timpul, începi să vezi lucrurile aproape instinctiv.
Cred că fotografia ajunge, în cele din urmă, să devină o extensie a ta. A viziunii tale, a experiențelor, a emoțiilor și a felului în care privești lumea. De aceea, fiecare fotograf este diferit. Poți să pui zece fotografi în același loc, în fața aceluiași moment, și vei avea zece fotografii diferite. Eu nu încerc să proiectez asupra oamenilor ceva ce nu există. Încerc să văd ceea ce este deja acolo și să găsesc momentul în care acel lucru poate fi spus cel mai bine printr-o imagine. Iar pentru asta trebuie să fii prezent, atent și, mai ales, să înveți să simți momentul.
În acest context, în ce măsură intervenția fotografului alterează caracterul documentar al imaginii? Poate o fotografie „compusă“ de privirea artistului să rămână un document al realității?
Nu cred că intervenția fotografului alterează neapărat caracterul documentar al unei imagini. Din contră, cred că dacă fotograful este suficient de bine pregătit și știe să observe, să perceapă și să construiască un cadru, intervenția lui poate chiar să îmbunătățească fotografia.
Eu sunt foarte prezent atunci când fotografiez. Nu încerc să fiu invizibil în sensul clasic al cuvântului. Oamenii mă văd, se uită la mine, eu mă uit la ei. Uneori le spun chiar: „Carry on, fă ce faci. Eu nu sunt aici.“ Și, de cele mai multe ori, își continuă viața. Nu știu ce vreau să fotografiez și nici ce moment aștept, așa că, după câteva secunde, prezența mea devine aproape irelevantă. De fapt, îmi place să fiu aproape de acțiune. Aici mă regăsesc foarte mult în ideea lui Robert Capa: „If your pictures aren’t good enough, you’re not close enough.“ Dacă sunt într-un loc în care oamenii joacă table, de exemplu, vreau să fiu acolo, lângă ei, în mijlocul acțiunii. Nu vreau să fotografiez de la distanță doar pentru că fotografia trebuie să fie „candidă“. Pentru mine, ideea de fotografie candidă a devenit puțin un mit. Faptul că omul știe că ești acolo nu înseamnă că fotografia nu mai poate fi documentară. Important este ce se întâmplă în continuare. Eu pot să fiu prezent, pot să intru în contact cu oamenii, pot să devin curios și să le pun întrebarea „Ce faceți aici?“, iar după aceea ei își continuă momentul, iar eu fotografiez. Eu nu regizez realitatea, nu le spun oamenilor ce să facă și nu creez în mod artificial o situație. Realitatea este în fața mea. Eu încerc să o citesc, să o compun și să aștept momentul în care toate elementele se întâlnesc într-un singur cadru fie o privire, o mână care intră în cadru, un gest, o expresie sau lumina potrivită. De aceea, pentru mine, nu există neapărat fotografii „compuse“ și „necompuse“, ci fotografii bune și fotografii care nu spun mare lucru. Rezultatul final este cel care contează. Dacă fotografia spune ceva, dacă transmite o emoție, dacă te face să te oprești și să te întrebi ce se întâmplă acolo, atunci și-a făcut treaba.
Fotografia documentară nu trebuie să fie neapărat invizibilă, candidă sau pur întâmplătoare. Trebuie să fie sinceră în raport cu ceea ce se întâmplă în fața fotografului și, în același timp, să poarte amprenta celui care o face. Asta este, pentru mine, fotografia.
Cât de mult contează titlul unui proiect și prezența textului însoțitor pentru a orienta perspectiva privitorului asupra unei serii fotografice?
Contează foarte mult. De fapt, cred că titlul unui proiect sau al unei cărți este aproape la fel de important ca imaginile din interior. Aspectul ăsta este ceva ce am învățat nu doar din fotografie, ci și din business. Poți să fii un fotograf foarte bun și să ai imagini foarte bune, dar dacă nu știi să-ți prezinți proiectul și să-i găsești un nume potrivit, există riscul ca proiectul să nu ajungă la oameni. Un titlu trebuie să fie memorabil, să te facă să te oprești și să te întrebi ce este în spatele lui. Este prima întâlnire a publicului cu proiectul. Ca și numele unui om, trebuie să aibă personalitate și să fie ușor de reținut. De aceea, cred că un titlu trebuie ales cu foarte mare grijă și nu făcut în grabă. Am învățat asta și din experiența cărții London in Frames. Aveam inițial mai multe idei de titluri, dar când am început să lucrez cu editorii, am decis să nu ne grăbim. Am stat aproape șase luni să căutăm titlul potrivit. Și cred că a fost foarte important, pentru că uneori, fiind prea apropiat de propriul proiect, nu mai vezi lucrurile obiectiv. De aceea, le recomand și fotografilor cu care lucrez să discute cu editori sau cu oameni care au experiență în zona asta. Un titlu bun poate face un proiect memorabil. Un titlu nepotrivit poate face ca un proiect foarte bun să fie trecut cu vederea. Și textul care însoțește o serie de fotografii este important. El oferă context, explică de unde a pornit proiectul, ce ai urmărit și poate ajuta privitorul să intre mai ușor în poveste. Dar nu cred că textul trebuie să explice fotografia. Imaginea trebuie să poată vorbi singură. În cazul proiectului meu actual, numele pe care îl folosesc acum este „Europe, In Between“, dar nu înseamnă neapărat că acesta va fi și titlul cărții. Când voi ajunge la etapa respectivă, voi lucra împreună cu echipa mea pentru a găsi titlul care reprezintă cel mai bine rezultatul final.
Până la urmă, nu este suficient să ai fotografii bune. Trebuie să știi și cum să construiești identitatea proiectului și cum să-l prezinți oamenilor. Iar titlul este o parte esențială din această identitate.
Cum se armonizează intuiția ta vizuală cu rigorile tehnice ale compoziției?
Sincer, pentru mine nu există „rigorile tehnice ale compoziției“. Nu respect o rețetă și nu plec niciodată la fotografiat cu ideea că trebuie să respect anumite reguli. Cred că am avut norocul să întâlnesc, încă de la începutul parcursului meu, fotografi foarte importanți, inclusiv oameni din zona Magnum, cu care am avut șansa să stau la masă, să discut și să învăț. I-am întrebat de multe ori cum reușesc să construiască anumite imagini și, de fapt, am înțeles că nu există o rețetă. Nu există o formulă care să-ți spună unde trebuie să pui subiectul, cum trebuie să construiești cadrul sau ce regulă trebuie să urmezi. Regulile de compoziție pe care le învățăm sunt, în mare parte, instrumente care vin din pictură și din istoria artei. Sunt utile ca punct de plecare, mai ales când ești la început, dar nu cred că trebuie să devină o limitare. Eu fotografiez foarte mult din instinct. După ce fotografiezi suficient de mult, începi să-ți dezvolți privirea și ajungi să vezi cadrul înainte să ridici aparatul și să simți aproape instantaneu dacă o imagine funcționează. În momentul acela, nu mai stai să te gândești la reguli. Elementele se așază în fața ta și tu construiești cadrul așa cum îl simți. De multe ori pun subiectul chiar în mijloc. De ce? Pentru că vreau să fie acolo, foarte vizibil. Alteori fotografiez dintr-un unghi complet diferit, mă apropii, mă retrag sau folosesc spațiul într-un mod care poate nu respectă nicio regulă clasică de compoziție. Și este perfect. Cred că, dacă devii prea preocupat să respecți reguli stricte, riști să faci fotografii corecte, dar fără personalitate. O fotografie poate să fie perfect construită din punct de vedere teoretic și totuși să nu spună nimic. Pentru mine, fotografia trebuie să fie liberă. Trebuie să-ți dezvolți propriul limbaj vizual și să fotografiezi așa cum vezi și cum simți tu. Dacă mie îmi place imaginea și simt că spune ceva, atunci pentru mine este o fotografie reușită.
Nu cred că există o singură rețetă pentru o fotografie bună. Cred că există doar propria ta privire.
Dacă ar fi să-ți realizezi un autoportret pe o stradă dintr-un oraș european, cum ar arăta acesta și ce elemente ar cuprinde?
Dacă ar fi să-mi fac un autoportret, nu cred că aș face un portret clasic. Mi-aș imagina mai degrabă un personaj care mă reprezintă – un fel de călător vizual, un „time traveller“, pentru că, într-un fel, asta fac prin fotografie. Sunt permanent între locuri, între orașe, între oameni și între momente.
Mi-aș imagina fotografia noaptea, pe o stradă mică dintr-un oraș european, poate undeva în Paris, nu neapărat în centrul turistic, ci într-o suburbie. Aș fi acolo, în mijlocul străzii, poate sub o lumină puternică, cu oameni în jurul meu și, undeva deasupra, cu un avion care traversează cerul. Cred că imaginea asta m-ar reprezenta foarte bine: un om care merge permanent, care observă, fotografiază și trece dintr-un loc în altul. O stradă obișnuită, oameni obișnuiți, un avion care pleacă undeva, lumină, mișcare și sentimentul că lumea continuă în jurul tău. Nu aș încerca să fac fotografia prea simbolică sau să explic prea mult. Aș vrea să fie o imagine care, atunci când o privești, să-ți lase impresia că personajul respectiv tocmai a ajuns acolo sau este pe cale să plece mai departe. Cred că, până la urmă, acesta ar fi autoportretul meu: nu neapărat fotografia unui om, ci fotografia unui călător care nu stă niciodată prea mult într-un singur loc.
Care sunt titlurile esențiale pe care le consideri obligatorii în biblioteca (sau „aparatul“) unui fotograf?
Am foarte multe cărți de fotografie și sunt unul dintre fotografii norocoși care au ajuns să colecționeze astfel de volume. În biblioteca mea sunt, cred, peste 100 de titluri și îmi place foarte mult să le colecționez, să le răsfoiesc și să mă întorc la ele. Cred că pentru un fotograf este foarte important să aibă cărți de fotografie în jurul său, pentru că inspiră și dezvoltă privirea.
Dacă ar fi să aleg câteva titluri esențiale, pentru fotografia documentară și street photography, eu aș începe fără ezitare cu The Decisive Moment de Henri Cartier-Bresson. Am chiar o ediție originală și o consider una dintre cărțile importante din biblioteca mea. Cred că de acolo poți înțelege foarte multe despre fotografie, despre moment, despre observație și despre felul în care un fotograf poate construi o imagine. Apoi, bineînțeles, The Americans de Robert Frank. Este o carte fundamentală pentru mine și pentru felul în care înțeleg fotografia documentară. Îmi plac foarte mult și cărțile lui Elliott Erwitt, în special Found, Not Lost, dar și lucrările lui Joel Meyerowitz. A Question of Color este o carte pe care o recomand în special celor care vor să înțeleagă mai bine culoarea și modul în care poate fi folosită în fotografie. Aș adăuga și Josef Koudelka, precum și mulți alți fotografi pe care îi studiez și de la care mă inspir. Biblioteca mea este într-o continuă creștere. Dar cred că este important să nu colecționezi cărți doar ca obiecte. Trebuie să le deschizi, să le studiezi și să te întrebi de ce funcționează o anumită fotografie. Cum a văzut fotograful acel moment? De ce a ales acel cadru? Ce te face să te oprești asupra imaginii? Pentru mine, o bibliotecă de fotografie este aproape ca un al doilea aparat foto. Te ajută să vezi. Iar dacă ești fotograf documentar sau de stradă și vrei să începi de undeva, cred că The Decisive Moment este unul dintre cele mai bune puncte de plecare.
Ce planuri ai pentru perioada următoare?
Primul meu plan este, poate, cel mai simplu: să rămân sănătos, să am mintea limpede și să-mi păstrez curiozitatea și creativitatea. Pentru mine, acestea sunt cele mai importante lucruri dacă vreau să continui să fotografiez și să creez. După douăzeci de ani petrecuți în Anglia, revenirea în România a fost un nou început. Am venit cu un bagaj de experiență, de cunoștințe și de oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor și încerc să aduc toate aceste lucruri aici, în special în zona fotografiei de stradă și a documentării.
Îmi doresc foarte mult să construiesc comunități de fotografi în România, să creez un spațiu în care fotografii să se întâlnească, să fotografieze împreună, să învețe unii de la alții și, dacă pot, să-i inspir pentru a-și găsi propria voce. În același timp, vreau să continui proiectul meu european. Voi călători în continuare în diferite țări și voi fotografia cât de mult pot. Mai am și câteva proiecte în America pe care vreau să le duc la capăt, iar apoi vor urma, probabil, noi expoziții și o nouă carte. Nu-mi place să-mi fac planuri foarte rigide. Fotografia m-a învățat să fiu atent la ceea ce apare în fața mea și să profit de oportunități. Așa că vreau să călătoresc în continuare, să fotografiez, să întâlnesc oameni și să construiesc proiecte care au sens pentru mine.
Practic, aventura continuă. Și sper să continue cât mai mult.
Fotografii: Ovidiu Șelaru
Portret: Alin Panaite
