Oare de ce e atât de nașpa să fii hipster? Și chiar dacă pentru unii nu e ceva bun, sunt multe chestii mult, mult mai nașpa. Cum a ajuns cuvântul ăsta în bătaia pistolului cu vitriol al veșnicilor nemulțumiți, parte din ei vrednici păstrători de cutume? Din atâtea cuvinte care, după ce sunt folosite suficient de mult ca să descrie ceva, ajung să nu mai descrie aproape nimic, „hipster“ are traseul semantic cel mai ciudat. Îl auzi și astăzi, deși ceva mai rar decât acum zece sau cincisprezece ani și aproape întotdeauna vine însoțit de o grimasă. Nu mai contează prea mult ce înseamnă. Contează că știm cu toții cum arată și că e un exemplu de „așa nu“.
Problema e că mulți dintre cei care sunt numiți hipsteri nu sunt, de fapt, hipsteri, ei sunt reflectarea repulsiilor într-un cuvânt mai nou, prins cu urechea parțial înfundată de cei care își proiectează propriile antipatii asupra unui tip imaginar. E normal să nu fii de acord cu niște alegeri, dar de ce atâta dispreț, atâta scârbă? Nu mi-am propus să apăr „hipsterul“ ca individ, ci încerc să recuperez sensul unui cuvânt care a fost transformat în insultă.
Iată stereotipul: are barbă, dar nu știm dacă din convingere. Sau n-are barbă, dar bea cafea care are un nume mai lung decât lista de ingrediente. Poartă haine care par vechi, dar costă mai mult decât unele noi. Ascultă formații despre care nu ai auzit niciodată și, dacă îi spui că sunt bune, se bucură, dar dacă îi spui că sunt cunoscute, își pierde puțin interesul. Are bicicletă, aparat foto pe film, viniluri și o părere foarte precisă despre pâine. Eventual face pâinea chiar el. Acesta este portretul unui hipster în spațiul carpato-danubiano-pontic. Sau, mai exact, caricatura lui. Iar caricaturile au nevoie de foarte puțin adevăr ca să funcționeze. Iei câteva trăsături recognoscibile, le îngroși, le pui una lângă alta și obții un personaj pe care îl poate recunoaște oricine, pentru a-l disprețui. Personajul începe să trăiască independent de omul real. Nu mai contează dacă există. Important este că știm despre cine vorbim.
Cuvântul este adesea pus în aceeași categorie cu alte unelte folosite cu sârg de încruntații de serviciu, lozinci precum neomarxist, sexomarxist, trotinetist, rezist și toată pleiada de dușmani la fel de închipuiți. A mai existat în comunism un termen zeflemitor la adresa celor mai nonconformiști, care adulmecau occidentul și încercau să-i respire aerul prin gusturi, tendințe și vestimentație: malagambist! Sergiu Malagamba, baterist și lider de orchestră nu era doar un muzician fantezist, ci un dandy de capitală, dichisit, cu pantaloni pensați și freză aranjată la fir, elegant, dezinvolt, care a atras admirația celor mai deschiși la minte și automat mustrările brutelor regimului. A fost și arestat pe seama conduitei, fiind chiar acuzat că ar conduce o sectă. O fi el primul hipster român? După mustață nu încape nicio îndoială.
Și cum nu aveam un context local suficient de articulat pentru a-l decoda, l-am adoptat exact în forma în care a venit: ca insultă gata fabricată, cu toate conotațiile ei, minus contextul care le explica. Am importat gluma fără să fi auzit niciodată de ce se râde. Există și o dimensiune specific post-comunistă în această suspiciune. O societate care a trăit patruzeci de ani sub un egalitarism forțat, în care a ieși în evidență era periculos, a dezvoltat reflexe adânci față de oricine pare că se crede special. Gusturile rafinate sunt suspecte. Pasiunile elaborate sunt afectate. Omul care bea cafea de specialitate și ascultă muzică obscură nu poate fi pur și simplu un om căruia îi place cafeaua bună și muzica mai puțin obișnuită, trebuie să fie cineva în neregulă. Distincția dintre pasiune autentică și performanță a gustului, care în Occident e cel puțin subiect de dezbatere, la noi este rezolvată dinainte, invariabil în defavoarea celui judecat.
Cuvântul nu s-a născut la București, în apropierea vreunei prăjitorii de cafea, nu a apărut scris pe vreo felie de toast sau în latte, nici în mintea vreunui abrutizat ideologic. Are o istorie americană mult mai veche și, ceea ce mi se pare esențial, una legată de muzică. „Hip“ însemna, în argoul american de la începutul și mijlocul secolului XX, să fii la curent, să știi. Să înțelegi ceva înainte ca lucrul respectiv să devină evident pentru toată lumea. Termenul s-a legat de lumea jazzului și de comunitățile care dezvoltau propriile coduri culturale într-o societate în care cultura dominantă era, pentru ei, prea puțin interesantă și prea puțin relevantă. Aici pot recomanda o carte excepțională, scrisă de Donald Fagen – Eminent Hipsters. E un volum din care poți scoate o definiție consistentă a hipsterului, cu exemple relevante. Nu era un termen peiorativ. Era o distincție, mai degrabă o competență decât o poză. Hipsterul original era omul care știa. Știa ce muzică merită ascultată, știa ce se întâmplă în club înainte să apară în ziar, știa că există o altă lume dincolo de cea vizibilă. Această genealogie nu e un detaliu minor. E cheia întregii confuzii.
Jake Kinzey, care a scris probabil cea mai serioasă analiză a fenomenului, o carte numită The Sacred and the Profane: An Investigation of Hipsters, urmărește hipsterul de la boemia pariziană a secolului al XIX-lea până la Williamsburg-ul brooklynez al anilor 1990–2000, și ceea ce descoperă nu seamănă aproape deloc cu individul bălăcărit în societatea românească. Hipsterul lui Kinzey nu este un om care se dă interesant. Nu e un papițoi. Este un om care încearcă, cu mijloacele culturale pe care i le pune la dispoziție capitalismul târziu, să reziste standardizării și monetizării experienței umane. Că reușește sau nu este o altă discuție. Că intențiile lui sunt autentice sau mimetice, e și ăsta subiect pentru o discuție interesantă. Dar că încearcă, și că această încercare are o logică istorică coerentă, este clar.
Genealogia hipsterului modern trece prin boemă, dandism, avangardă, beatnici, hippies, punk și hip-hop, nu pe la Obor sau Mătăsari, și fiecare din aceste subculturi a încercat, în felul ei, același lucru: să găsească un loc în afara mainstreamului, un spațiu în care experiența umană să nu fie redusă la un produs de consum. Beatnicii lui Ginsberg și Kerouac refuzau America suburbană a anilor 1950 cu puritatea ei mortuară. Punk-ul anilor 1970 refuza corporatizarea rock-ului și hedonismul gol al hippies-ilor. Au existat mereu oameni care s-au retras, măcar parțial, din cultura dominantă pentru a căuta altceva, au făcut fanzine, case de discuri independente sau concerte în subsoluri. Nu seamănă între ei și nici nu ar trebui puși în aceeași oală. Dar au ceva în comun: nevoia de a găsi un spațiu în care lucrurile să nu fie deja explicate, ambalate și vândute înainte să apuci să le descoperi. Fiecare mișcare nouă se definea parțial împotriva celei anterioare, parțial împotriva mainstream-ului, și în mod invariabil ajungea să fie absorbită de sistemul pe care îl combătea. Punk-ul devine modă, vezi tricourile cu Ramones. Underground-ul devine festival. Blugii rupți ajung în vitrine. Vinilul revine și devine obiect de design. Muzica obscură este reeditată în ediții de lux. Până și rebeliunea poate fi cumpărată în rate, dar cel mai bine simulată prin filmulețe de cât mai scurtă durată. Asta nu înseamnă că schimbarea inițială a fost falsă. Înseamnă doar că succesul are consecințe.
Hipsterul contemporan apare într-o lume în care aproape orice gest de diferențiere poate fi fotografiat, distribuit, monetizat și transformat în recomandare de cumpărături. Vrei să fii diferit? Foarte bine. Algoritmul îți poate arăta în câteva secunde ce trebuie să cumperi pentru asta. Este greu să fii original într-o lume care produce originalitatea la scară industrială. De aceea mi se pare nedrept să-l privim pe hipster doar ca pe un individ care „se dă interesant“. Poate că uneori chiar se dă. Dar există o întrebare mai interesantă: de ce simțim nevoia să-l pedepsim atât de repede pentru asta?
În România, lucrurile au devenit și mai interesante pentru că termenul a ajuns într-un moment în care aveam deja un cuvânt foarte bun pentru acest tip de dispreț: „fițos“. Sau chiar „snob“, termen purtat prin multe perioade, cu semnificație schimbată în timp, parțial înțeles la rândul lui. Fițosul este omul care se crede mai important decât este. Hipsterul a devenit omul care se crede mai interesant decât este. Snobul vrea să urce pe scara socială prin gust și asociere. Și nu e lipsit de noblețe să consumi calitate, să cumperi, să fii acolo, chiar dacă de suprafață. E mai bine decât să distrugi orice îți amenință zona de confort. Hipsterul pretinde că nu-i pasă de scară și caută tocmai lucrurile care nu se află pe ea. Diferența pare mică, dar spune ceva despre felul în care privim gustul. Nu deranjează neapărat că cineva are alte preferințe. Deranjează că preferințele sunt sub valorile inflexibile ale celor care sunt nemulțumiți și cu care oricum nu prea te poți înțelege. Ei au nevoie de termeni-țintă, pe care să-și verse frustrările malformate în principii. Este un mecanism vechi. Îl găsim în orice societate, dar la noi are o savoare aparte. „Ce, bă, ești mai deștept?“ / „Uite la ăsta“, metode eficiente de a trage pe cineva în rând. Nu contează foarte mult ce spune. Contează că pare să iasă puțin prea mult în evidență.
Poate să-ți placă Miles Davis fără să fii hipster sau poate să nu-ți placă. Poți să asculți discurile lui pe vinil, pe CD, în streaming sau de pe o casetă înregistrată de cineva în 1987. Poți să ai o părere despre sunetul unui pick-up și să nu ai niciun pick-up. Poți să bei cafea făcută la ibric și să preferi cafeaua filtrată. Dacă ai vârsta, poți să-ți freci și un ness. Poți să porți o geacă veche pentru că îți place și nu pentru că ai citit că geaca veche este din nou la modă. Nu obiectul produce hipsterul. Nici măcar gustul nu-l produce. Îl produce, dacă vrem neapărat să folosim termenul, felul în care gustul devine identitate publică.
Să luăm un disc cu Miles Davis. Sau cu Sufjan Stevens. Sau Geese. Cineva îl poate cumpăra pentru că a auzit de „Kind of Blue“, a rămas impresionat pe bună dreptate, apoi a început să caute mai departe. A găsit alte albume, alte formații, alte perioade, alte înregistrări. A ajuns, poate, la o ediție japoneză pe care nu o poate explica nimănui și pe care nici nu are nevoie să o explice. Discul îl interesează. Altul poate cumpăra același disc pentru că știe că Miles Davis este o referință culturală bună de un secol. Pune discul pe raft, îl fotografiază și se bucură că în fotografie se vede și planta care maschează un bust al lui Dali. Din exterior, amândoi au viniluri. Diferența nu este în obiect. Este în relația cu obiectul. Și aici începe să mi se pară nedreaptă folosirea peiorativă a cuvântului „hipster“. Pentru că el pune în aceeași categorie pasiunea și poza. Îl confundă pe cel care chiar ascultă cu cel care doar vrea să fie văzut ascultând. Dintre cei doi, primul e hipster, al doilea nu e. Iar dacă primul ascultă acasă, fără să-l vadă nimeni, e doar meloman.
Am devenit foarte buni la recunoașterea semnelor sociale și destul de slabi la diferențierea motivelor. Vedem cafeaua, barba, vinilul și ochelarii și tragem concluzia. Nu mai este nevoie să știm ce ascultă omul, de ce ascultă, ce citește, ce face, ce știe sau dacă îi pasă măcar de toate lucrurile pe care tocmai i le-am atribuit. Am găsit eticheta. Altă viață! Omul care își pregătește cafeaua cu atenție este suspect. Omul care cumpără pâine de la o brutărie mică este suspect. Cel care ascultă muzică pe care nu o difuzează radioul este suspect. Cel care citește autori despre care nu ai auzit este suspect. Cel care preferă un obiect vechi unuia nou este suspect. Cel care își ia bicicleta și merge cu ea prin oraș este suspect. Suspect de „diferitită“, iar asta nu se acceptă într-o societate cu principii. Violența domestică, mai treacă-meargă, pasivitatea la infracțiune e marotă mioritică. Dar să nu cumva să te văd pe trotinetă!
Există, bineînțeles, şi hipsterul cu ghilimele, care chiar trăiește suprafața fără ca măcar să o zgârie. Se înconjoară doar de oameni frumoși, face zacuscă cu drag, dulceață cu dor și bacănii ale speranței, are aspirații pășuniste și adaptează flasc, lipsit de imaginație, diverse noțiuni prinse din zbor. E un produs al logicii postmoderne a consumului, cineva care a înlocuit conținutul cu semnul conținutului, autenticitatea cu simulacrul autenticității. Dar nici el nu mi se pare pasibil de a fi țintă morală. Este doar o formă de comportament pe care o produce societatea în care trăim. Dar de ce hipster și nu papițoi, yuppie, panglicar, șpuțer, poser, filfizon, marțafoi sau orice cuvânt intrat în malaxorul disprețului?
Dacă piața ne vinde nu numai lucruri, ci și identități, oamenii nu vor cumpăra și identități? Am ajuns să cumpărăm experiențe. Apoi să le fotografiem. Apoi să le transformăm în recomandări. Apoi să cumpărăm recomandările altora. Cafeaua nu mai este doar cafea. Este locul în care ai băut-o, ceașca, râșnița, povestea boabelor, omul care le-a prăjit, felul în care ai fotografiat toate acestea. Muzica nu mai este doar muzică. Este și ediția, aparatul, coperta, raftul, locul în care ai ascultat-o. Ce-o fi demn de dispreț în asta?
Hipsterul nu crede în autenticitate, dar acționează ca și cum ar crede. Este ideologia în sensul ei cel mai contemporan. Nu ignoranța, ci cinismul confortabil. „Știu foarte bine ce fac, dar o fac oricum.“ Și tocmai de aceea hipsterul nu se recunoaște niciodată ca hipster. Nu pentru că ar fi un mincinos sau un ipocrit, ci pentru că eticheta îi demolează fantasma fundamentală: aceea că el este altceva decât toți ceilalți care fac exact același lucru ca el. Poate că într-un sens mai înalt tocmai asta îl face interesant. Vrea să fie autentic, dar știe că autenticitatea poate fi monetizată. Vrea să fie diferit, dar folosește șabloane și coduri pe care le folosesc și alții. Vrea să descopere ceva înaintea tuturor, dar știe că, imediat ce a descoperit acel lucru, cineva îi va face o reclamă. Este o figură contradictorie, iar contradițiile sunt mai interesante decât oamenii care par să fi rezolvat totul, știu ce e bun pentru ei, dar mai ales pentru tine.
Cu toate astea, hipsterul real crede în chichirez, admiră imaginația și nu comite infracțiuni. Nu-l vei vedea parcând mașina pe plajă, urlând mai tare decât boxa dată la maximum, hrănind urși la munte, făcând grătar oriunde, devastând orice ofertă all-inclusive, amenințând în trafic sau batjocorind străinii, bătrânii sau animalele. Asta mi se pare cu adevărat rău – homofobia, xenofobia și alte urme de traumă ventilate prin dispreț superior. Ce face el rău, în comparație cu cei care storc statul de bani, fură mâncarea juniorilor sportivi sau distrug o societate în interes personal și nu sunt hipsteri? Gusturile sunt una dintre puținele forme de libertate care nu cer neapărat permisiunea cuiva.
Hipsterul nu este un erou al culturii contemporane. Nu este nici dușmanul ei. Este simptomul ei cel mai vizibil, oglinda în care capitalismul postmodern se reflectă cel mai limpede, cu toate contradițiile lui: dorința de autenticitate într-o lume care a monetizat autenticitatea, dorința de unicitate într-o lume în care unicitatea se vinde la pachet, dorința de a rezista unui sistem ale cărui mijloace de rezistență sunt produse tot de sistem. Că în România am redus toată această complexitate la un subiect al asprei admonestări spune mai mult despre noi decât despre el.
Pentru că, dincolo de stereotipuri ușor de parodiat, există ceva foarte simplu: curiozitatea. Să vrei să vorbești pe subiecte despre care nu vorbește nimeni. Să cauți o carte care nu mai este în librării. Să afli de ce un aparat foto vechi face altfel o fotografie. Să stai undeva câteva ore doar pentru că-ți place cum miroase sau locul are un vibe bun. Există o linie foarte subțire, adesea imperceptibilă din exterior, între a descoperi că îți place ceva și a te face că îți place ceva cu gândul că poate vei fi asociat unei anumite categorii sociale. A confunda sistematic prima cu a doua este o greșeală intelectuală cu consecințe practice: îi descurajezi pe oameni să ia lucrurile în serios, să investească atenție și timp în experiențe de calitate, să aibă preferințe care cer ceva din ei.
Nu e nimic periculos în omul care își alege altfel gusturile. Periculos este reflexul prin care, de fiecare dată când nu-l înțelegem, îi găsim un nume cu care să-l putem disprețui.
Elke Reva Sudin, Record Shopping, 2010
