Cea mai recentă carte semnată de Theodor Paleologu, Ce ne facem cu atîția proști? (editura Trei, 2026), își aruncă asupra cititorilor titlul ca un avertisment: va fi o lectură care îți ridică întrebări incomode și te obligă să te autoevaluezi. Autorul analizează și pune în discuție diversele forme ale prostiei și, inevitabil, te împinge să privești mai atent în interiorul propriei minți. Inevitabil, te întrebi: eu când am fost ultima oară prost? De fapt, este o invitație la curiozitate intelectuală. „Cultura care ne face mai siguri de noi mă interesează puțin. Cultura care ne face mai exacți, mai atenți și mai greu de păcălit, inclusiv de noi înșine, este cu totul altceva“, atrage atenția Theodor Paleologu în interviul de mai jos – o idee care fixează tonul întregii conversații.
Pentru cea mai recentă carte a dumneavoastră ați optat pentru un titlu care se pare că supără: Ce ne facem cu atîția proști?. V-ați așteptat la aceste reacții când l-ați ales?
Sigur că da. Prostia este o temă iritantă pentru că avem o uimitoare ușurință de a o identifica la alții și o remarcabilă dificultate de a o recunoaște la noi înșine. Titlul conține însă un cuvînt peste care mulți trec prea repede. Este pronumele „ne“. Ce ne facem cu atîția proști? Acel „ne“ mă include pe mine și îl include pe cititor. Proști sîntem cu toții în anumite momente. Eu am avut crizele mele și vorbesc despre unele dintre ele în carte. De aceea nici nu am încercat să alcătuiesc un insectar în care să înfig cu acul diferite specimene.Mă interesează mecanismele prostiei, felul în care ea se instalează la oameni inteligenți, în mulțimi, în instituții și în noi înșine. La urma urmei, titlul este și o invitație la autoexaminare. Dacă primul reflex este să ne întrebăm cine sînt proștii despre care vorbesc, am început deja lectura pe o pistă greșită.
Ce este un prost? Se poate cineva auto-exclude liniștit din această categorie?
Prostia este un fenomen proteic și tocmai de aceea mă feresc de o definiție unică. Ignoranța poate fi o formă de prostie. La fel, credulitatea, lenea minții, incapacitatea de a stabili raporturi de cauzalitate, conformismul intelectual, rigiditatea, graba de a trage concluzii. Rădăcina este întreită. Există o dimensiune intelectuală, una psihologică și una morală. Uneori gîndim prost pentru că știm prea puțin. Alteori emoțiile ne tulbură judecata. Frica, invidia, resentimentul, gelozia, orgoliul sau dorința de validare pot produce adevărate scurtcircuite ale inteligenței. Iar uneori intră în joc reaua-credință, lenea, iresponsabilitatea. De aceea, un om foarte inteligent poate face prostii monumentale. Inteligența oferă chiar resurse suplimentare pentru justificarea lor. Criteriul important este persistența. Tuturor ni se întîmplă să spunem sau să facem prostii. Prostia devine gravă atunci cînd se transformă în a doua natură și omul își pierde capacitatea de a spune două cuvinte foarte simple: m-am înșelat.
Să vorbim despre prostia oamenilor inteligenți: cu ce este ea mai aparte?
Este cea mai interesantă. Și uneori cea mai primejdioasă. Un om cu puține resurse intelectuale produce de regulă prostii destul de rudimentare. Un om foarte inteligent poate construi în jurul unei aberații un edificiu impresionant. Poate găsi argumente ingenioase, distincții subtile, justificări savante și referințe prestigioase. Montaigne spune admirabil că nimeni nu este scutit să spună nerozii. Nenorocirea este să le spui curieusement, cu o grijă specială de a părea interesant și profund. De aceea vorbesc în carte despre Sartre, Foucault și Carl Schmitt. Sînt trei minți excepționale. Tocmai din acest motiv crizele lor de prostie sînt atît de instructive. Foucault a știut să iasă din unele dintre erorile sale. Schmitt a avut o dificultate mult mai mare în a-și recunoaște compromisul. Sartre a perseverat foarte mult în rolul pe care și-l construise. Inteligența adevărată se vede și în capacitatea de a ieși din propria eroare. Altfel, inteligența devine avocatul prostiei.
Există și o „prostie seducătoare“? Adică forme de prostie care au farmec, carismă, succes la public?
Bineînțeles. Există chiar o prostie foarte elegantă, cultivată, solemnă și sigură pe ea. Prostul clasic din imaginarul nostru este cam nătîng și se face repede de rîs. Tipurile mai interesante vorbesc frumos, au aplomb și inspiră admirație. Flaubert era fascinat de asemenea personaje. Monsieur Homais din Madame Bovary vorbește cu autoritate despre progres, știință și societate. Este ascultat și respectat. Prostia lui produce prestigiu. Mai există și prostia profetică. Ea explică lumea întreagă în cîteva fraze, descoperă cauza tuturor relelor și oferă publicului satisfacția unei certitudini totale. Este foarte seducătoare pentru că ne scutește de efortul gîndirii. Iar prostul solemn are un avantaj enorm. Vorbește cu atîta siguranță încît omul mai inteligent, care ezită, distinge și formulează rezerve, poate părea mai puțin convingător. Am putea formula problema în termenii lui Boileau: „Un prost găsește mereu pe unul mai prost care să-l admire“. Uneori găsește milioane.
În carte se simte uneori o tensiune între luciditate și disperare. Cum evitați ca diagnosticul despre prostie să alunece în mizantropie?
Prin mai multe tratamente administrate simultan. Un pic de Epicur, destul Marcus Aurelius, ceva Molière și doze consistente de Caragiale. Mizantropia este o capcană. Dacă ajungi să-ți petreci viața urînd proștii, înseamnă că le-ai acordat deja o putere exorbitantă asupra ta. Epicur recomandă o igienă a relațiilor și limitarea contactului cu oamenii care ne tulbură inutil. Marcus Aurelius merge mai departe și spune că trebuie să ne pregătim în fiecare dimineață pentru întîlnirea cu indiscretul, ingratul, obraznicul, intrigantul și invidiosul. Ei fac parte din condiția umană. Apoi există rîsul. Rîsul creează distanță. Ne permite să vedem ridicolul fără să ne lăsăm otrăviți de el. Molière ne mai învață ceva prin opoziția dintre Alceste și Philinte. Alceste spune adevărul tuturor și sfîrșește prin a nu mai putea trăi printre oameni. Philinte cunoaște slăbiciunile oamenilor și păstrează măsura. Luciditatea fără măsură poate deveni o altă formă de prostie.
Pentru mine a fost fascinant să descopăr în această carte figura tatălui dumneavoastră, un om care aborda prostia pieptiș și, aș îndrăzni să spun, luând-o prin surprindere cu reacțiile sale. Cum ar citi el această carte a dumneavoastră?
Cred că s-ar distra foarte bine și probabil mi-ar reproșa că am sistematizat prea mult o chestiune pe care el o rezolva într-o jumătate de minut cu o anecdotă, o replică sau un citat din Caragiale. Tata avea o sensibilitate extraordinară la prostie și mai ales la ceea ce numea „seriozism“. Îl amuza solemnitatea găunoasă, omul care se ia teribil de în serios și își confundă importanța socială cu importanța cosmică. În carte vorbesc despre „acizii inteligenței“: ironia, umorul și sarcasmul. Tata îi folosea din plin. Avea și o formă de brutalitate cinică pe care eu o admir, fără să fiu întotdeauna capabil să o practic. Mai există ceva mult mai profund. Experiența închisorii îl învățase că rîsul poate deveni un mijloc de supraviețuire. El și prietenii lui rîdeau de stupiditatea gardienilor, a anchetatorilor, apoi de întregul ceremonial ceaușist. Rîsul le permitea să-și păstreze libertatea interioară. Probabil că acesta este lucrul cel mai important pe care l-am învățat de la el în materie.
Există așa de multe vorbe din popor cu proști: „A-ți pune mintea cu prostul“, „Prostul nu e prost destul…“ etc. Care era soluția tradițională în contact cu prostia? Și oare am ratat ceea ce înțelepciunea populară încearcă să ne spună despre prostie?
„Prostul nu e prost destul pînă nu e și fudul“ mi se pare o observație psihologică foarte fină. Identifică exact rolul amorului propriu. Ignoranța simplă poate fi remediată. Fudulia o transformă într-un sistem de apărare. Omul devine imun la argumente pentru că orice corectare îi rănește imaginea despre sine. Cealaltă mare recomandare este să nu-ți pui mintea cu prostul. Aici înțelepciunea populară se întîlnește surprinzător de bine cu Epicur și Schopenhauer. Viața este prea scurtă pentru a o consuma în dispute sterile. Îmi place foarte mult și Prostia omenească a lui Creangă. Personajul descoperă succesiv oameni care cară lumina cu oborocul, încearcă să scoată carul pe ușă sau să urce vaca pe șură. Partea cea mai neverosimilă este alta. Toți acceptă bucuroși ajutorul și mulțumesc pentru sfat. Aici se vede că sîntem într-o poveste. În viața reală, cel care încearcă să-i explice prostului că trage vaca de funie riscă să fie el însuși declarat prost.
V-a fost vreodată teamă că această carte va fi citită doar ca un exercițiu de superioritate intelectuală?
M-am așteptat la această obiecție. Oricine scrie despre prostie se expune suspiciunii că se consideră instalat confortabil în tabăra inteligenților. De aceea cartea începe cu avertismentul esențial: On est toujours le con de quelqu’un. Sîntem întotdeauna prostul cuiva. Cultura oferă foarte puține garanții împotriva prostiei. Uneori îi furnizează chiar un arsenal extraordinar. Omul cultivat poate deveni mai vanitos, mai rigid și mai inventiv în justificarea propriilor erori. Am cunoscut destui intelectuali străluciți afectați de ceea ce aș numi hipertrofia amorului propriu. Socrate rămîne marele antidot tocmai prin felul în care își asumă neștiința. Inteligența socratică începe prin întrebări și distincții. Prostia începe foarte des cu certitudinea că am terminat deja de gîndit. Cultura care ne face mai siguri de noi mă interesează puțin. Cultura care ne face mai exacți, mai atenți și mai greu de păcălit, inclusiv de noi înșine, este cu totul altceva.
Ce ați descoperit despre propriile dumneavoastră limite sau forme de prostie scriind această carte?
Că am făcut prostii, știam deja. Scrierea cărții m-a ajutat să le văd mai bine mecanismele. Am avut cîteva crize de prostie amoroasă. Aici La Rochefoucauld și Stendhal sînt terapeuți excelenți. Pasiunea modifică percepția realității și produce acea faimoasă „cristalizare“ descrisă de Stendhal. Vedem ceea ce dorim să vedem. Au existat și alegeri publice pe care astăzi nu le-aș mai face. Cu mintea de acum n-aș mai accepta nici o ambasadă și nu aș mai intra în politică. Cred că soluția epicuriană și prudențială mi se potrivește mai bine. Numai că le vin est tiré et il faut le boire. Am devenit persoană publică și trebuie să suport consecințele propriilor alegeri. Am mai învățat ceva. Nu trebuie răspuns la fiecare provocare. E o tentație pe care o cunosc bine. Uneori e bine să contrazici. Alteori e mai înțelept să-ți vezi de treabă. Să alegi între Socrate, Diogene și Epicur în funcție de împrejurare este deja un exercițiu de judecată.
Ce scrieri filosofice ați vrea să fie citite pe scară largă ca să ne apere de prostie?
În primul rînd dialogurile lui Platon. Apărarea lui Socrate, Protagoras, Hippias Maior, Gorgias. Socrate ne obligă să ne întrebăm ce înseamnă cuvintele pe care le folosim cu atîta siguranță. Este un exercițiu extraordinar împotriva clișeelor și a gîndirii luate de-a gata. Apoi Epictet și Marcus Aurelius pentru disciplina judecății. Montaigne pentru autoexaminare și autoironie. Erasmus, Voltaire și Molière pentru puterea rîsului. Flaubert pentru studiul aproape clinic al prostiei și al ideilor primite de-a gata. Pentru noi Caragiale rămîne indispensabil. Are un dar aproape înspăimîntător de a surprinde mecanisme care continuă să funcționeze sub ochii noștri. Aș evita totuși ideea unei liste de cărți care vaccinează împotriva prostiei. Cititul poate deveni și el mecanic, vanitos sau pur ornamental. Poți citi Platon și să rămîi la fel de prost. Important este felul în care citești. O carte bună trebuie să te facă să gîndești și uneori să-ți strice puțin confortul intelectual.
O întrebare din partea unui bibliofil: cum arată biblioteca dumneavoastră? Din ce este compusă? Care sunt cărțile la care țineți cel mai mult?
Biblioteca mea este în primul rînd o bibliotecă de lucru. Cărțile stau acolo pentru că le folosesc, revin la ele, le mut dintr-o cameră în alta, le caut cînd pregătesc un curs sau scriu. Are mai multe straturi. Sînt cărți moștenite, cărți cumpărate în anii de studiu, cărți legate de cursurile mele și autori la care mă întorc mereu: Platon, Plutarh, Montaigne, Marcus Aurelius, Machiavelli, Shakespeare, Caragiale. Dar relația cu o carte nu ține numai de importanța ei obiectivă. Uneori o ediție modestă valorează enorm pentru că ai citit-o la vîrsta potrivită sau pentru că poartă urmele celui care a avut-o înaintea ta. O bibliotecă este și o formă de memorie. De aceea ideea bibliotecii pur decorative mi se pare foarte tristă. Cărțile trebuie să circule, să fie deschise, adnotate, contrazise, recitite. O bibliotecă vie seamănă mai degrabă cu o conversație care durează de mai multe generații.
