Acest fotbal care îmi spune că îmbătrânesc

Start

Am învățat cu adevărat să joc fotbal când am ajuns la școală. Din curtea în care un plop și o bancă răsturnată formau porțile, ne mutam după ore sau în vacanțe pe stradă. Porțile erau de la gura de canal până la piatra mai ieșită din caldarâm, nocturna, un felinar. Vecinii, mai toți oameni de vârsta bunicilor mei, au fost la început exasperați. Mai apoi, ne-au învățat să pasăm: stilul nostru dezordonat nu era cel din tinerețea lor, când mingea zbura între oameni destul de statici. În plus, pasa cu șpițul și șutul-bombă („ghiolba“) nu aveau precizie, iar balcoanele încă nu fuseseră de tot închise. Treptat, ne-am format o echipă. În afară de vreo trei oameni, nimeni nu era bun de fundaș. În apărare stăteai doar dacă îți era lene sau erai răcit. Contrar unui text larg circulat azi pe Internet, în poartă erau băieții care făceau polo. Contrar tuturor discursurilor vecinilor și profesorilor, niciunul dintre noi nu a ajuns pierde-vară pe maidan; dimpotrivă.

Primul mare campionat pe care l-am și înțeles, văzându-l la televizor, a fost cel mondial din 1990. Fotbalul la televizor era rar, pe atunci; pentru mulți încă alb-negru. Italia, azi la un avion (destul de) ieftin distanță, apărea ca o altă lume. România însăși intra într-o altă lume, iar fotbalul avea să îi reflecte toate schimbările bune și rele, toate coborâșurile și suișurile. „Zidul galben“, care a cucerit Germania și Europa în 2024, e o urmare frumoasă a acelor vremuri complicate, puțin vrednice de nostalgie.

Pentru mine, fotbalul de stradă a rămas în urmă, înlocuit de cel de la televizor, mereu cu competiții noi sau extinse și cu jucători diferiți. Pasiunea însă s-a transformat în studiu: am scris o teză de doctorat despre educație fizică și sport în România interbelică după ce am observat diferențele între componența echipei naționale din anii 1930 (citeam aproape orice despre fotbal îmi pica în mână) și relațiile politice complicate dintre majoritatea românească și minoritățile etnice din aceeași  perioadă istorică. Am aflat astfel că aproape 70% din cluburi și din sportivi erau fotbaliștii, sufocând toate celelalte discipline. Că fotbalul e un fenomen secundar al industrializării și al luptelor pentru timpi, normați și plătiți, de muncă și de odihnă. Că primele echipe erau multietnice și multiculturale. Totuși, au început tot mai des să se audă vocile și să se facă simțite acțiunile celor care nu credeau decât în „rase“ pure (citește: popoare); reprezentarea internațională în fotbal, în sport –în general–, ar trebui limitată la majoritățile etnice ale unei țări sau ale alteia. Așteptările de la echipa națională au fost mereu mari, dar nu s-au potrivit mereu cu realizările cluburilor din București sau Timișoara. Scriitori, actori sau oameni politici mergeau pe stadioane și nu vedeau în fotbal, în general în sport, decât o altă fațetă a vieții de zi cu zi și nu un fenomen pervertitor și distructiv pentru tineret. Totuși, la fel de adevărat este că, treptat, cluburile altădată formate din prieteni și entuziaști, au început să atragă oamenii politici care au văzut în fotbal o cale sigură spre publicitate. După cel de-al doilea război mondial, fotbalul nostru l-a imitat o vreme pe cel sovietic. Rezultatele nu au venit, așa că ne-am întors, parțial, la tradițiile interbelice. Atenți  la cele mai bune echipe pe care le puteau vedea, antrenorii români au descoperit că „temporizarea“, oricât de neplăcută, ne era mai potrivită.  

Am aflat, de fapt, aplicând istoria socială la cea a sportului, că fotbalul reflectă mereu lumea și societatea în care este practicat, văzut, comentat, iubit sau detestat. La mulți ani după ce am jucat pe stradă și aproape douăzeci de ani de cercetare istorică, pot spune că fotbalul de astăzi mă face să îmi înțeleg vârsta. Abia acum îl înțeleg pe bunicul meu matern. Singurul lui comentariu la meciuri era că „ai noștri“ nu dau „pas“. Individualismul egoist, care costa adesea echipele, îi părea aiurea. Spiritul de echipă, atât de drag anilor 1930 (fotbalul era considerat o metodă de a educa devotamentul față de grup) nu se mai potrivea cu acțiunile individuale ale jucătorilor anilor 1970–1980. La rândul meu, mă întreb azi de ce schemele din care echipa națională a României marca goluri în anii 1990 nu ne mai ies. Nu mai avem jucătorii care să le facă? Oare adversarii le-au învățat? Înclin spre prima variantă, dar poate sunt eu prea critic.

Fotbalul e un joc foarte serios. De fapt, nu îl putem înțelege fără să luăm în seamă teoriile care spun că doar jocul arată caracterul adevărat al unui participant sau altul (Johan Huizinga și Clifford Geertz sunt lecturi obligatorii când cercetezi istoria vieții sportive). În ciuda aparenței de neseriozitate, pe care mulți intelectuali o reproșau în general educației prin exerciții fizice sau întreceri de echipă, schimbările și continuitățile societății se reflectă perfect în fotbal. Campionatul European,din 2024, cu echipa României printre participante, prin discuțiile și întrebările conexe pe care le-a generat, este un studiu de caz asupra lumii în care trăim. Unele interogații similare, aparent retorice, nici măcar nu au fost puse oficial, dar pot fi culese din postările prezente pe rețelele sociale. Revoltătoare sau hazlii, asemenea întrebări merită răspunsuri ce pot fi găsite uneori în corelații cu trecutul.

Încep cu „zidul galben“. Este produsul ultimilor 50 de ani. Fără deciziile politice care au făcut din economia anilor 1980 tragedia socială în anii tranziției, mulți dintre suporteri nu ar fi fost acolo. Reconstrucția frustrantă prin care am trecut, cu toate imperfecțiunile ei, a creat și diaspora, și bunăstarea. Posibilitatea de a cumpăra bilete, în absența dreptului la liberă circulație, cu sau fără pașaport și controale, ar fi micșorat grupul de suporteri (știu, termenul e ori desuet, ori arhaic). Câțiva jucători sunt descendenții celor plecați în căutarea unei „vieți mai bune“, cu toate pericolele și dezavantajele pe care un astfel de gest le presupune.

Ce rol are aici fotbalul? A fost mereu o cale de ascensiune socială. Marii jucători ai anilor 1930 proveneau,  de obicei, din familii modeste, iar profesionismul (mascat sau real) le-a fost calea spre statutul de idol al tribunei, apoi de vedetă. Spre oprobiul criticilor sportului, au fost întrebați uneori ce cărți citesc și au primit invitații la teatru. Unii au învățat însă și o meserie, de multe ori la presiunea părinților. Ridicați din academii de fotbal, recrutați uneori de pe terenurile de ciment construite în cartierele problematice, fotbaliștii de azi urmează același model al ascensiunii sociale prin sport. Evident, pentru cei mai mulți jucători asemenea statut social și veniturile aferente rămân un vis. Dar probabil că în orice categorie profesională există vârfuri și elemente de masă.  

Recrutarea fotbaliștilor de azi din categoriile expuse riscului de sărăcie, deși o constantă a fenomenului, mai ridică o problemă: cea a migrației. Elveția, Belgia, Spania sau Germania sunt exemple clare. Rezonanța numelor indică rutele migrației (peste deșertul Sahara sau către spațiul Schengen), iar poveștile de viață ale jucătorilor sunt uneori zguduitoare. Sacrificiul părinților este amintit mereu. Tot astfel, fotbalul ca șansă de a evita o carieră de mic traficant de stupefiante apare uneori în fundal.

Puse la un loc, cele două situații arată forța și limitele unor concepte și fenomene precum integrarea europeană, incluziunea socială, acceptarea diversității, rutele migrației. Ceea ce pare surprinzător pentru mulți este libertatea pe care toate  aceste elemente combinate o dau în alegerea „naționalei“ pe care o un jucător sau altul o reprezintă. Nu mai seamănă fizic cu stereotipul etnic al unei națiuni sau al alteia – adesea instrumentalizat politic (un atlet blond cu ochi albaștri a adus torța olimpică pe stadionul din Berlin în 1936) –, dar rămâne un produs al societății (exact cum spunea antrenorul Spaniei la acest campionat european, Luis de la Fuente).

Faptul că fotbalul arată toate lucrurile bune și rele ale societății actuale, o demonstrează cel mai bine strategiile alese de echipe. Anglia a sperat la un Campionat Mondial acasă (dar Rusia și Qatar au primit drepturile de organizare), iar echipa a fost construită ani de zile pentru titlu. Am în vedere stilul de joc, nu selecția (pe care nu o comentez) și norocul evident din câteva meciuri. Poate că Anglia aceea care ataca furtunos era ceea ce mulți așteptau, dar numai pragmatismul extrem i-a dus până în finală. „Zeii fotbalului“ (nu știu cine sunt, dar se zice că există) n-au mai putut fi amăgiți. De fapt, nu cred că sistemul cu 24 de echipe din care 16 trec în faza eliminatorie e problema, ci pragmatismul cu care trebuie să ne obișnuim. Echipele frumoase sunt eliminate prea repede, cele atente la rezultat ajung în fazele finale. Începe să semene cu o întreprindere economică (logic, fotbalul este deja caracterizat ca o industrie), dar știm toți că o înfrângere frumoasă înseamnă eliminare. Turcia și Austria pot confirma, din păcate.

Fotbalul anului 2024 a devenit științific, statistic, tehnologic, pe scurt, orientat spre rezultat, spre „livrabile“, cum se spune mai nou în mediile academice. Aproape că uităm, iar generațiile tinere descoperă cu surpriză sistemul 2-3-5, practicat în 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, când la pauză jucătorii se redresau cu felii de lămâie și bucățele de zahăr. Mă uit la liniile formate de jucători și încerc să înțeleg diferența între 4-2-3-1 și deja desuetul 4-5-1. Observ însă că a rămas obiceiul replierii la faza defensivă sau al urcatului fundașilor laterali în atac.

Simbolul absolut al transformării fotbalului este sistemul VAR, completat cu mingea care piuie la atingerea cu mâna. Sunt poate menite să liniștească discuțiile dintre suporteri și să calmeze spiritele atunci când ofsaidul și hențul sunt imperceptibile ochiului uman. Pe stradă, acum 35 de ani, ne-ar fi privat de numeroase momente de dezbatere și reconstituiri ale faulturilor. Mă întreb doar: s-ar da azi cartonaș galben dacă un jucător ar trece mingea prin baltă, înainte de lovitura liberă?!

Imagine reprezentativă: Red Star contra Olympique, 8 aprilie, 1923

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×