TL; DR, rezumat pentru generația sub opt secunde (attention span-ul Gen Z): cum procesez viața în era content-ului, anxietății de 30+, social media fatigue, câteva referințe pop culture presărate între confesiuni și explicații tehnice de digital pe stil Fleabag (serialul creat de Phoebe Waller-Bridge).
[Vara asta am simțit o nevoie carnală de a percepe lumea doar prin simțuri și de mă ascunde în natură. O nevoie apărută undeva între haosul social-economic-politic, burnoutul profesional și un ennui lipicios, greu de dezlipit de pe mine. Și, desigur, nu am reușit să fac asta până luna asta, în iulie, în Ciclade, în valuri, în fundul gol, protejată de stânci imense. I like big rocks and I cannot lie.]
E o vară Jet2holidays și nu-mi vine să cred că un jingle de reclamă poate defini our whole mood. O vară care miroase a sfârșit de lume diluat în scroll infinit. Vedem foamete în masă, genocid, crime în direct, iar nimic din ce spunem sau postăm nu schimbă nimic. Trilionari, AI, iar pe TikTok apar încă două-trei trenduri ca să ne țină pe linia de plutire – totul captiv într-un amestec bizar de cringe și ragebaiting moments care a ajuns să fie estetica principală a feed-ului. Iar soundtrack-ul? Nothing beats a Jet2holiday. A observat-o și Thom Bettridge, editor-in-chief la i-D Magazine, în newsletterul lui nou, CONTENT, unde explică printr-o diagramă simplă, dar genială: → RAGE → PLEASURE → CRINGE → GUILTY. E esența internetului din 2025: content care te enervează (rage) până devine atât de absurd încât te amuză (cringe), și invers. Bettridge spune că ne place să ne enervăm online la fel cum câinilor le place să roadă un os. Dar când furia se amestecă cu plăcere, se transformă în ceva auto-conștient: cringe-ul. Iar internetul a învățat să funcționeze exact în bucla asta. E greu să-ți pese de ceva dacă nu mai crezi că poți schimba ce contează cu adevărat. Și e greu să mai știi dacă tot ce simți acum e real sau doar filtrat printr-un algoritm care decide ce emoție e mai engaging. În mijlocul acestui ennui colectiv, am început să văd altfel dorința de a simți. Romantismul a fost o perioadă care a pus emoția, imaginația și natura în centru. Și cred că romantismul se întoarce. Nu ca estetică, ci ca fel de a simți. Emoții intense, aproape incomode, care cer să fie înțelese. Așa am găsit o punte între mine și acest club inventat al meu, între mine și artiștii mei favoriți. Zilele trecute a apărut un interviu cu Devonté Hynes – Blood Orange, obsesia mea muzicală și guy crush-ul meu etern – în care spunea că inspirația pentru noul lui album vine de la John Constable. Constable picta natură. Oamenii apăreau, dar erau doar o nuanță mică în vastitatea peisajului. În plin context al Revoluției Industriale, când orașele erau aglomerate, zgomotoase, obositoare, picturile lui deveneau un portal spre o viață pastorală, mai simplă, mai respirabilă. Da, „romantizau“ ruralul, poate chiar îi omiteau părțile dure, dar făceau ceva esențial: arătau exact ce-ți lipsi când ești prins între zidurile unui centru urban. Lumina devine emoție în picturile lui. Viața în natură devine nu doar subiect, ci stare. Devonté a mai spus și că o altă referință rămâne Frankenstein. Povestea unei creaturi inventate care ajunge să fie mai umană decât creatorul ei. O metaforă perfectă pentru era influencerilor: ceva fabricat, construit, care devine brusc mai real decât cel care l-a imaginat. E reconfortant când sursa de inspirație e atât de back to the roots și, în același timp, pulsează complet contemporan.
În vacanță am citit The Bell Jar de Sylvia Plath. Nu știu ce am așteptat până acum. Poate că am tot așteptat să cresc, dar între timp doar mi-au crescut unghiile și am uitat de carte. Am citit-o mereu cu un pahar sau o sticlă cu apă mult prea caldă, care au stat și ele toată ziua la soare, ca mine. Analogia aia cu smochinul – fiecare smochină, o viață posibilă, care se usucă dacă nu alegi repede. Dar ce faci dacă nu alegi deloc? Ce faci dacă ești freelancer în social media, digital marketing, creative director și ai cules tot pomul? Toate crengile. Toate viețile. Toate smochinele. Toate deadline-urile. Cartea m-a prins nu pentru că m-ar fi împins spre o alegere, ci pentru că m-a oglindit invers: eu nu am ales niciodată un singur job. Am ales o mie de camere mici în aceeași casă bântuită. Sentimentul ăsta de greață existențială l-am simțit prima dată pe la 15 ani. Nu în perioada aia clasică, de 20 și ceva. Așa sunt eu: ahead of times.
[Terapeuta mi-a zis că ar trebui să descopăr de ce simt nevoia să mă simt specială că eu „știam dinainte“. Sunt #WIP].
Diferența e că atunci anxietatea mea avea un soundtrack, doar Elliott Smith. Îl ascultam și era ca și cum mă îndrăgosteam de scenele șterse din filmul meu preferat – fragmente delicate, ascunse. Acum, anxietatea mea e ca un Heyyy! Kind reminder pentru o factură cu termen de plată depășit.Înainte de vacanță eram ca un picior adormit care nu-și mai revenea. Apoi am ajuns în vacanță și am citit cartea asta. Nu mi-a adus o revelație. A fost mai degrabă ca o respirație care se desface după o zi întreagă de ținut aerul. Poate cel mai mult m-a ajutat să-mi dau voie să-mi numesc angoasa. Să ating, în sfârșit, nervul expus al motivației mele. Să-l văd, să recunosc că e acolo, chiar dacă încă nu știu cum să-l vindec.
În paralel cu vacanța mea, aveau și prietenii mei, și frenemies, vacanțe. Și un alt mod în care analogia cu smochinele a rezonat cu mine: smochinele alea neculese, pentru mine, sunt variațiile infinite de content pe care aș putea să-l fac ca să mă înțeleg. Să mă exprim. Dar sunt prea obosită să o fac. Să aleg. M-am simțit invidioasă pe content-ul foarte bine curated și produs, postat online. M-am simțit mai bună decât ei, convinsă că eu sigur aș putea face content mai bun. M-am simțit specială pentru că nu postez atât de mult, pentru că la mine nu e totul banal. Și totuși, adevărul e că eram doar frustrată că nu postez. Deloc. Am reușit să documentez tot ce mă înconjoară, pentru că mintea mea era prea obosită să-și aducă aminte altfel. Dar nu știam sau nu aveam inspirația de a face ceva cu acel conținut. Și în tot haosul ăsta am început să mă întreb de ce simt mereu presiunea de a alege între a traduce viața în content perfect și a nu o traduce deloc. Fix atunci am dat peste un articol în The New Yorker despre fenomenul posting ennui – senzația că a devenit aproape stânjenitor să mai postezi online. Kyle Chayka scrie că social media era construită pe viața normală: poze cu micul dejun, cafele, momente banale. Dar acum pare imposibil să faci asta când concurezi cu conținutul generat de AI, știri prea reale și feed-uri perfecte de influenceri. „Viața normală era fundația social media. Și asta lipsește cel mai mult online acum.“ Punct ochit, punct lovit. Na, că am găsit și o justificare pentru suta de emoții și gânduri pe minut. Tot cam pe atunci am citit și pe Substack-ul learning-loving & meaning-making despre compression culture și cum tldr-ul ne rescrie creierul. Textul vorbea despre cum am ajuns să credem că poți extrage esența unei experiențe fără să o trăiești. Și m-a lovit, pentru că exact asta simt: presiunea de a condensa totul într-un rezumat, de parcă viața ar trebui să fie un bullet point. Maalvika scrie că am construit o cultură care vrea iubire fără stângăcie, înțelepciune fără confuzie, transformare fără durerea care te sparge și te reconstruiește din interior. Și că în acest proces am eliminat exact experiențele profund umane: confuzia productivă a necunoscutului, puterea de a sta în dificultate, potențialul transformator al lucrurilor care refuză să fie comprimate. Și mai era o frază care mi-a plăcut: de fiecare dată când alegi rezumatul în locul poveștii, faci o operație pe propriul creier. Tai bucățile care știu să rămână curioase, care pot lăsa misterul să-și facă încet magia în oasele tale. Și da, exact așa simt și eu acum despre cum încerc să trăiesc și să redau ceea ce experimentez prin content: că îmi tot spun că ar trebui să aleg o singură smochină, când de fapt le țin pe toate în palmă, crude și imperfecte.
Să fac și eu fit checks? Să fac TikTok-uri – trenduri contextualizate? Unele trenduri sunt „contextualizate“ așa mult ca atunci când întinzi între degete o gumă de mestecat și vezi cum se subțiază, cum aproape că se rupe.
[Dar ce înseamnă, de fapt, un trend contextualizat? Există două tipuri de formate video pe social media. Content staples: Get Ready With Me, fit checks, vloguri Day in the Life, tutoriale de make-up – formate care au depășit viața scurtă a trendurilor. Sunt niște templates de content, scheletele pe care tot internetul își agață viața. Le văd ca pe primul slide dintr-un curs imaginar de Social Media 101. Și apoi sunt emergent trends: ce înțeleg eu real prin „trend“, trendlets, flash trends, micro-trends. Nici nu știu exact cum să le numesc. Am tot căutat pe internet o definiție „oficială“. Pentru mine, ele sunt sunete virale, dansuri, internet word moments formate care există cât o respirație și dispar. Pentru un brand, astea nu ar trebui să fie doar glumițe. Sunt momentele în care demonstrezi că înțelegi comunitatea. Că nu ești acolo doar să vinzi. Practic, frumusețea TikTok condensată. Și aici mai apare întrebarea: când un brand încearcă să „contextualizeze“ un trend, chiar îi dă un sens și îl așază într-o poveste mai mare? Îl folosește ca să construiască un limbaj comun cu oamenii? Sau, de fapt, îl „comodifică“ – îl transformă într-un obiect de marketing, împachetându-l ca produs consumabil?]
Să fac content de parcă aș fi un content creator plătit pe retention fee? UGC (user generated content)? Am toate aceste „micuțenii“ – am furat cuvântul dintr-o agenție mare de advertising cu care lucrez acum. Sunt bucățelele din mine: haine, accesorii, obiecte mici care îmi construiesc universul.
[Știi, înainte UGC chiar însemna ceva. Făceai o campanie bună și user-ii, neplătiți, o preluau pentru că le păsa. Pentru că îi distra. Era viu. Îmi amintesc că ultima oară când am văzut asta întâmplându-se pe bune a fost campania Adult Swim din 2021. Acum, UGC înseamnă că brandul are o listă de influenceri și content creatori plătiți sau în barter. Îi pui să facă content, apoi îl numești „UGC“ și spui că e autentic.]
Dar e un full-time job, iar eu nu mai am unde să pun încă un job în mine. Așa că am lăsat versiunea asta să plece.
Să fiu eu propriul meu regizor? Să iau bucăți din viața mea și să le reconstruiesc ca un intro de videoclip sau un scurtmetraj? De vreo doi ani, internetul tot flirtează cu ideea asta de landscape, dar abia în ultima jumătate de an felul ăsta de a posta video și poze pe social media a prins la branduri și creatori. Nu mainstream–mainstream. Încă. A fost o vreme când părea un lucru de boomer. Un format care nu mai înțelegea prezentul. Dar în ultima vreme, brandurile și creatorii de conținut s-au întors la el. Și nu ca la un gimmick, ci ca la o respirație de calmare a sistemului nervos. Se simte proaspăt. Eliberator. Nu e făcut să încapă într-un feed, ci să lase aer. O întoarcere la ceva mai spațios. Filmat pe orizontală – the OG directorial language. Și cred că de-asta am simțit că pot, că vreau să-mi montez și eu gândurile și sentimentele într-un video. Le-am pus în landscape. Și, pentru o secundă, a fost rewarding.
The Bell Jar m-a scos din locul ăla unde țin îngropate toate anxietățile de job și le-a pus pe masă. Și nu doar mie, pe TikTok e o întreagă generație care pare că descoperă acum Sylvia Plath și se recunoaște în fiecare pagină.
O altă carte pe care o aveam în bagaj: The Sleepers de Sophie Calle. Am deschis-o. Oameni care au venit să doarmă în patul ei. Și să-i spună ce visează. Intimitatea instrucțiunii. Bucuria formei. Un brief ciudat de cald. Cartea asta a reușit să mă liniștească. Și ăsta e cel mai mare compliment pe care îl pot da unei cărți. O fereastră întredeschisă spre visele altora, cât să-ți intre aerul. Îmi place cum răspund oamenii reali la lucruri ireal de precise. Sophie Calle le spune: „dormi în patul meu. Spune-mi ce visezi“. Ei spun. Visează. Uneori mint. Alteori nu-și dau seama că spun adevărul. Asta-mi place cel mai mult: propozițiile construite straniu, alunecat, cuvântul ăla nepotrivit care trădează tot. Micile confesiuni accidentale. Am citit-o ca să simt pulsul străinilor. Să aud cum se bâlbâie tăcerile altora. Uneori asta e tot ce-mi trebuie. Și, ca să fiu și eu parte din cercul ei, mă prefac că sunt acolo. Și eu, la rândul meu, o să răspund la câteva dintre întrebările ei – același ritual prin care au trecut și ceilalți.
Nume, vârstă, profesie: Ioana Iulia Mușat, aproape 32. Creative director, digital marketing strategist.
Cum ți-ai descrie somnul? O luptă și/sau un răsfăț.
În ce poziție crezi că dormi? Poziția de fetus cu baby T-rex hands inversate. O postură proastă născută din alte posturi proaste de somn și obiceiuri.
Ai privit vreodată pe cineva dormind? Nu. Dar aș vrea. Mi se pare cel mai intim mod de a spiona o viață care nu știe că e privită.
Ți s-a întâmplat vreodată să faci pipi în pat? Eu credeam că nu am cum să pățesc asta ca adult. Asta era pentru copii și pentru corpurile care nu mai știu cum să fie corpurile lor. Apoi, într-o noapte, am visat că aveam un fel de avort al unor chisturi și emoții. Totul era moale și umed și, în vis, eliberator. Când m-am trezit, patul era ud. Am citit undeva că e legat de rușine, somatic. Dar eu nu mă simțeam rușinată. Deloc. Dacă era rușine, nu era a mea. Poate era stocată undeva în țesuturi, într-un loc pe care nu-l mai controlam. Ce am simțit atunci nu era vină, ci ceva care ieșea în sfârșit, un lichid care nu mai avea nevoie de aprobare ca să plece. Trecusem printr-o despărțire dintr-o relație toxică de muncă. Trei ani mi-a luat să decid că vreau să plec și încă șase luni să mă rup emoțional de proiectul în care îmi vărsasem tot. În ziua aia am făcut un video-răspuns, taking hold of my narrative, încercând să-mi iau înapoi vocea din gura tuturor celor care șușoteau post-breakup. E ușor să distrugi pe cineva în absență. E mai ales ușor dacă spui doar ce doare. Îi poți muta contururile până când nu mai seamănă cu sine. Și atunci, nu mai știam cine sunt. În seara aia am postat videoclipul. Și apoi, am făcut pipi pe mine. O baltă mică și perfectă. Eliberare. Corpul meu parcă a zis: „în sfârșit, m-a eliberat nebuna asta“.
Îți este greu să te trezești? Nu. Mă trezesc singură la 6:00-7:30, indiferent de ora la care mă culc. Îmi place să cred că voi citi sau voi lucra prima dată dimineața. În nouă din zece dăți ajung pe telefon.
Dormitul de prânz? Îl ador. Ca freelancer mai prind uneori. În unele perioade mai aglomerate nu mai reușesc și îi simt lipsa.
Îți place să dormi singură? Câteodată, da. Dar de fiecare dată când dorm singură îmi dau seama că nu-mi place mai mult de o noapte. Și pentru că dorm cu cineva tot timpul, mi se face dor să fiu singură.
O amintire frumoasă despre somn: N-am mai dormit de mult în pat cu mama. Într-o seară am făcut-o și m-au înnebunit tabieturile ei de seară, dar somnul lângă ea a fost liniștitor, reconfortant. Mirosul mamei este ceva magic.
Visezi mult? Foarte mult. La un moment dat am citit că uneori, în vise, te întâlnești cu energii care încearcă să te facă să accepți tot felul de pacte. Și că, dacă în vis trebuie să semnezi acte sau îți sună telefonul, să nu răspunzi niciodată. M-am panicat că nu voi ști să mă comport corect, dar am avut câteva vise din care m-am trezit la timp. Sunt extrem de mândră de mine pentru asta.
Poți să-mi povestești un coșmar? Am avut două recurente. Când eram mică, mă urmărea un crocodil prin curțile de la țară. Mai târziu, am început să visez că sunt într-un lift care nu ajunge niciodată la parter. Cobora mereu sub parter. În subsol, mai adânc, în pământ. Uneori erau siluete, alteori beznă completă. Sau șobolani. Puteam să urc la orice etaj, doar la parter nu. Am căutat explicații. Singura care a avut sens: am potențial de creștere, dar nu pot fi complet prezentă. Încă am traume, trecut neînchis. Partea cea mai ciudată? După perioada aia de vise, am rămas blocată la subsolul blocului, cu ușa liftului întredeschisă.
Te deghizezi vreodată pentru somn? Nu. Dar mi-ar plăcea. Să fiu sexy măcar în somn. Ziua fur doar câteva minute. Simt că dacă aș dormi în mătase, dar în lenjerie de bumbac cu dungulițe de la Tekla, cu pași întregi de skincare, aș păcăli creierul: „uite, suntem rich–rich, merităm odihnă, merităm tot“. Cu perne de mătase să nu mai fac ridurile alea pe obraz de la fețele de pernă normale.
Urmezi un ritual? Îmi notez ce am mâncat în MyFitnessPal. Bifez lista de to–do-uri. Verific mesajele de pe Instagram la care sunt prea obosită să răspund și las un strop de vinovăție la procesat peste noapte. Skincare. Timp cu Moony, câinele meu. Uneori scriu în jurnal, alteori citesc sau fac stalking. Adorm cel mai des cu ceva pe telefon: film, podcast. Când simt că pic, îmi pun telefonul pe airplane mode. Mai nou, experimentez cu face tapping și mouth tape.
Te masturbezi în pat? Zi și noapte.
Ce ți-ai dori la micul dejun? Un open buffet cu de toate. Ce ajung să mănânc: apă cu chia, un iaurt și un morcov.
Ador să fiu o fată cu gânduri lungi. E messy, vulnerabil și eliberator. Un gest mic, dar care mă prinde într-un romantism propriu, înrădăcinat în aceeași nevoie pe care au avut-o artiștii secolului XIX: să oprească timpul, să lase emoția brută să fie mai importantă decât forma perfectă. Vreau să încetinesc, să simt pentru mine, nu pentru social media. Să fug în natură, chiar dacă doar în imaginație. Să las emoțiile necomprimate înainte să fie tăiate la opt secunde. Într-un interviu, Joan Didion spunea: „E ostil pentru că încerci să faci pe cineva să vadă ceva așa cum îl vezi tu, să îi impui ideea ta, imaginea ta. E ostil să încerci să răsucești mintea altcuiva în felul ăsta. De multe ori vrei să îi spui cuiva visul tău, coșmarul tău. Dar nimeni nu vrea să audă visul altcuiva, bun sau rău; nimeni nu vrea să umble prin el. Scriitorul își păcălește mereu cititorul să asculte visul“. Și eu la fel: ți-am pus în față visele mele, coșmarurile, anxietățile, sperând să le porți măcar o secundă. E un act tandru și ostil în același timp, exact cum spunea Didion – o încercare de a-ți răsuci mintea spre felul în care simt eu, doar ca să am un martor al acestui tumult de emoții. Așa e și cu content-ul: fiecare upload e o încercare de a face pe cineva să-ți care visul, chiar și pentru o clipă, prin feed.
Imagine reprezentativă: Iulia Ioana Mușat
