Copiii călătoresc cu însoțitori adulți, care să-i ferească de năzbâtii. Artiștii din România socialistă călătoreau cu însoțitori informatori, din aceleași motive neoficiale.
Niciun turneu în străinătate nu se făcea, în anii 1980, fără o solidă prezență a surselor Securității printre participanți. Ca să cităm dintr-un raport pe 1987 (încă nu l-am identificat pe cel din 1986), în acel an s-au deplasat „afară“ 127 de surse „folosite în problema «artă-cultur㻓, din care 31 aflate în legătura Securității mun. București, iar majoritatea notelor informative privind aceste deplasări (mai precis, 96 din 207) viza comportamentul colegilor pe durata turneului. Pentru unii informatori, astfel de plecări „în interes de serviciu“ erau principalul mod în care călătoreau în Occident (căci 99 dintre surse plecaseră, în 1987, în țări din Vest, față de doar 28 în țări socialiste).
E indubitabil – pentru că reiese din documente – că obținerea unui pașaport era unul dintre motivele pentru care oamenii din domeniul cultural deveneau informatori (colaboratori cu agendă precisă și constantă) sau persoane de sprijin (furnizori de informații cu spectru larg) ale Securității. În anii 1970-1980, consecințele unui refuz de colaborare, dacă existau, se limitau la șicane (am întâlnit numeroase cazuri în care artiștii duceau Securitatea cu zăhărelul și nu se întâmpla absolut nimic), iar oamenii aveau o pleiadă de motive, altele decât frica, șantajul, coerciția, pentru care acceptau colaborarea.
Atunci când Securitatea București a racolat-o pe o electriciană (sau tehnician acustic) – femeie de la TNB, e clar că relația cu „organele“ îi oferea femeii o formă de protecție într-un mediu nu tocmai prietenos – dar ea avea și o mamă emigrată oficial în Austria. Un regizor tehnic, racolat și el, era „semnalat“ de Securitate, înainte de recrutare, cu reputația de a fi neglijent. În multe cazuri, „sursele“ erau oameni proaspăt veniți în instituție (dornici să se „înșurubeze“) ori, dimpotrivă, „cadre vechi“, dar actori minori, care acumulaseră frustrări profesionale și abia așteptau să le ventileze. Se putea întâmpla ca informatorul să aibă rude în Securitate sau să fi intrat anterior în relații de schimb reciproc avantajos cu „organele“.
România anilor 1980 era una în care Eugen Cristea, sunându-și mama de la un telefon mai mult sau mai puțin public, nu-i spune că un coleg de turneu a refuzat întoarcerea în țară, ci că „a fost un necaz“. În aceeași situație, directorul Vânătoru îi spune soției doar că e „foarte supărat“. Alți participanți la același turneu așteaptă să ajungă acasă – plus câteva ore – să dea telefon la TNB ca să spună limpede că Gabriel Oseciuc a defectat. Cu toții trăiau într-o țară în care telefoanele nu erau sigure, iar cuvintele erau periculoase.
Pentru unii, notele către Securitate erau felul lor de a se simți liberi și stăpâni pe propriul destin – scriind sub nume fals, convinși că-n acest fel îndreaptă lumea, fac dreptate sau obțin o răzbunare. Cam la fel ca, în zilele noastre, comentatorii de Facebook ori TikTokerii cu profil fictiv.
Pentru alții, relația cu poliția politică era una tranzacțională, informațiile fiind moneda de schimb pentru libertatea contactelor cu străinii sau, cum spuneam, pentru pașaport. O asemenea legătură era marcată de neîncredere reciprocă și de un fel de joc de-a șoarecele și pisica: „sursa“ încerca să ofere cât mai puțin, „organele“ foloseau toate mijloacele din dotare să verifice și informația, și „sursa“ („pisica“ Securitate câștiga întotdeauna).
Pentru mult mai puțini (persoane cu funcții, de exemplu), ale căror note par „traduceri“ ale lumii teatrului pentru uzul poliției politice, impresia e a unui simț al datoriei față de instituția unde lucrau – e și singura situație când, uneori, există urmele unei încrederi a ofițerilor în persoana în cauză. Până la urmă, în lipsa confruntării cu propria perspectivă a omului (adeseori, dispărut dintre cei vii) din spatele „sursei“, toate astea sunt conjecturi, iar motivațiile individuale – necunoscute.
Am văzut deja că în distribuția de turneu a Fetei din Andros se produseseră modificări față de cea de la sediu – și la fel se întâmplase cu componența echipei de deplasare, în raport cu anteriorul turneu. În cel puțin două cazuri, aceste schimbări au condus la întărirea componentei informaționale – adică la mărirea numărului de colaboratori ai Securității în trupa de turneu. Dintre cei pe care i-am identificat, doar doi au dosare de rețea (adică au fost, la un moment dat, recrutați formal, cu tot cu angajament olograf), iar aceste dosare nu acoperă, teoretic, perioada deplasării în RFG – rațiunea având de-a face cu variațiile apartenenței lor la PCR (pe scurt, membrii de partid nu puteau fi racolați oficial, ei „ajutau“, „la nevoie“, „organele“). Niciunul n-ar putea intra, după mine, în categoria juridică a „colaboratorilor poliției politice“ (ceea ce e oricum treaba instanțelor), iar asta nu e o deconspirare a unor turnători, ci o bucată de istorie a teatrului, cu mult mai multe griuri decât certitudini în alb și negru.
1. „Irina“
Defectarea actorului Gabriel Oseciuc (rămas în Germania) în iunie 1986 a declanșat, în lunile următoare, un fel de campanie „Căpitane, fă-te că lucrezi“ la Securitate – de exemplu, „organele“ i-au cerut „Condorului“, în octombrie, să detalieze (pe 11 pagini olografe) turneul din Germania Federală și au demarat recrutarea, în iulie, a „unei persoane cu posibilități informative“, inclusiv pentru a aflat mai multe despre pomenita deplasare în RFG. Întâlnirea de racolare urma să aibă loc într-un birou de la Teatrul Național (TNB), iar propunerea „de a colabora cu organele noastre“ urma să i se facă persoanei respective „în funcție de evoluția [discuțiilor] și atitudinea candidatei“. Cum întâlnirea a decurs minunat, locotenentul Tibi Sfichi a înregistrat oficial un nou membru al rețelei informative, cu numele de cod „Irina“, depășindu-și, astfel, planul de racolări (al lui și al serviciului 120) pe 1986.
Însă ansamblul documentelor de la CNSAS și chiar dosarul început în 1986 arată că, sub exact același nume conspirativ, actrița Aimée Iacobescu colabora cu Securitatea comunistă, spre satisfacția celei din urmă, încă din octombrie 1978. Deci, cum de se apucaseră ofițerii s-o racoleze abia opt ani mai târziu?
În ciuda faptului că, din 1985 până la căderea comunismului, serviciul 120 al Securității București – care se ocupa de „artă-cultură“ – era condus de căpitanul Stana Creța (n. Albu, anterior Dobre), aceasta era și singura femeie din respectivul serviciu. (În 1986, se transferase aici și căpitanul Dorina Tamaș, dar a rezistat doar șapte luni.) Iar raporturile de gen aveau un rol semnificativ în operațiunile Securității. Nu doar că ne putem imagina, dar avem și rapoarte de întâlniri cu tablouri în care bărbați de vârstă mijlocie, în civil, dar la costum „oficial“, absolvenți de școli militare dominant masculine (eventual, și-o facultate de Drept, mai târziu), proveniți din „medii sănătoase“, care nu frecventau în timpul liber teatrul sau filarmonica, vizitau acasă actrițe sau dansatoare în floarea vârstei și jucau scena racolării în fața unor femei, uneori celebre de la TV, cu soți rămași în străinătate, părăsite de partenerul de viață sau care-și doreau foarte mult să ajungă profesional în Occident, iar pașaportul nu „ieșea“. Căci „pattern“-ul de „atragere la colaborare“ a femeilor din teatre (cel puțin) avea fie o sensibilă componentă de exploatare a unor momente sau situații de fragilitate emoțională, fie o motivație legată de relațiile sentimentale ale „obiectivelor“ (nu găsesc alt mod de a spune că artistele erau recurent racolate pentru a fi „dirijate“ pe lângă bărbați, adeseori străini, atrași sexual de ele, fără a folosi expresia honey trap).
Printr-o astfel de criză personală trecea și Aimée-Gabriela Iacobescu în 1986: cu un an înainte, făcuse cerere pentru a i se aproba căsătoria cu fostul ambasador al Indiei în România, Kanwar Gajendra Singh. Pentru că la cerere i se răspunsese pozitiv, fusese și exclusă din PCR (deschizând, astfel, posibilitatea ca Securitatea mun. București să mimeze că-și extinde rețeaua și s-o racoleze oficial), în care era membră din 1974, însă la puțin timp după, a comunicat oficialilor renunțarea la căsătorie. Sigur că dosarele Securității nu ne lasă să înțelegem motivele pentru care căsătoria nu se realizase (iar preferința mea e să nu mă joc de-a psihologul amator ducându-mă în direcția pe care „croșetează“, de exemplu, sursa „Ana“, actriță la TNB, și anume, că atașamentul față de părinți o împiedicase, în final, pe Aimée să părăsească România), cu atât mai mult cu cât cei doi rămăseseră în corespondență, Singh chiar invitând-o la noul lui post, la Amman (înainte să vină la București, în 1981, el fusese ambasador în Senegal, iar după Iordania avea să ajungă în Azerbaidjan).
Cert e că Aimée era o femeie de 40 de ani care, în cazul ei specific, își dorea un partener de viață, iar conform vecinilor de bloc (foarte sensibili la apariția unui Mercedes cu număr diplomatic), relația cu ambasadorul durase trei ani.
Născută în 1946, actrița provenea dintr-o familie cât se poate de (mic-)burgheză, tatăl ei, Constantin, era medic militar (farmacist, de fapt), iar mama, Stela, aparent absolventă de facultate cu profil artistic, ieșise la pensie în 1981, ca profesoară la Școala 204 (actualul Liceu Teoretic „Eugen Lovinescu“ din Drumul Taberei). Aimée avea un frate geamăn, Dorel-Neagu, și ambii avuseseră o copilărie confortabilă, însoțită de o educație rafinată (deși notele olografe arată că scrisul ei de mână era oribil), inclusiv în materie de limbi străine (mai precis, franceză). La fel ca alte artiste cu profil familial asemănător, avea așteptări de la o relație sentimentală care tindeau s-o apropie mai curând de străini mai în vârstă decât ea. Iar de-a lungul mulților ani de note, comentariile ei despre lipsa de educație și cultură a colegilor-bărbați de la TNB au devenit tot mai explicite.
Situația personală a lui Aimée era complicată, în ’86, și de un alt detaliu. Fratele ei, Dorel Iacobescu, actor el însuși, trăia și lucra de mai mulți ani (Securitatea spune „de vreo șase ani“, informațiile din presă arată că de la final de 1981 sau în 1982, adică de cam patru ani) la Lisabona. Nu fugise, nu refuzase să se întoarcă în țară, plecase la invitația portughezilor (în 1981, făcuse la București, la inițiativa ambasadei, o monodramă după Eça de Queiroz), cu viză românească, iar această viză i se tot prelungea în fiecare an, timp în care el își perfecționa portugheza, colaborând cu teatre locale. Părinții lui (și chiar și sora) primeau periodic pașaport pentru vizite turistice în timpul cărora se întâlneau cu Dorel, eventual în Franța.
Un astfel de statut – să stai mulți ani de zile, legal din perspectiva Statului român, în Occident, fără un contract intermediat de români din care să-și „tragă“ și RSR ceva și fără ca rudele imediate să rămână captive în țară, ba chiar păstrându-ți locul de muncă (suspendat) și calitatea de membru de partid – nu știu să fi avut, în lumea teatrului și-n deceniul nouă, decât Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Iar în cazul lor, România lui Ceaușescu îi dorea la modul obiectiv cât mai departe, cu pașaport în schimbul unei minime liniști – ceea ce cu greu s-ar putea spune că ar fi fost cazul lui Dorel Iacobescu.
| Cumva zăpăcitor și cert amuzant, în intervalul, cel puțin, 1984-1988 (când știm cu siguranță că Dorel Iacobescu era în Occident – în 1985, conform surorii lui, intrase la doctorat la Sorbona), Securitatea a avut un informator cu numele conspirativ „Dorel Iacobescu“ – la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“ (unde fratele „Irinei“ nu lucrase/jucase niciodată), dând note despre Bițu Fălticineanu, Alexandru Arșinel sau o dansatoare din ansamblu. Ofițerul care se ocupa de această sursă era locotenent-colonelul Nicolae Vintilă, transferat la serviciul 120, în 1983 (la 51 de ani), de la serviciul Sector Agricol Ilfov; în ’86, avea să fie mutat la Pașapoarte, informatorii lui fiind preluați de maiorul Vasile Preda, și el „proaspăt“ în compartimentul care se ocupa de artiști. E, așadar, foarte posibil – dar nu avem de unde ști cu siguranță – că ofițerilor li s-a jucat o farsă, sursa de la „Tănase“ (care participa la ședințele teatrului și asista la schimburi de casete video inițiate de Arșinel, în timp ce adevăratul Dorel Iacobescu apărea în alte documente ale Securității a fi cu totul și cu totul la Lisabona sau Paris) alegându-și numele real al altui actor, plecat din țară și despre care cei responsabili de informator habar n-aveau. |
În 1978, la data primelor contacte ale „Irinei“ cu „organele“, obiectul interesului Securității îl făceau impresarii israelieni care contractau spectacole ale Naționalului – a doua parte a deceniului opt și primii ani ai deceniului nouă au fost epoci glorioase pentru turneele în Israel, de care beneficia în primul rând TNB. De altfel, „Irina“ a și dat o notă în care – la fel ca, peste ani, sursa „Nic“ scriind despre riscurile turneului lung al Fetei din Andros – veștejea conducerea TNB că permite deplasările lui Florin Piersic și ale altora în Israel, periclitând programul de reprezentații și de repetiții ale teatrului (faptul că astfel de argumentații apar recurent, de-a lungul anilor 1980, în informările Securității arată nu doar că cei care nu plecau în turnee îi săpau pe cei care plecau, ci și că problema menținerii unui ritm stahanovist de reprezentații – și de încasări din bilete – era reală, discutată și urmărită chiar de „organe“).
În ’78, Aimée Iacobescu jucase deja în seria de filme cu haiduci a lui Dinu Cocea – era Domnița Ralu cea din Haiducii lui Șaptecai, Zestrea domniței Ralu și Săptămâna nebunilor – și încheia o colaborare, de data asta, în roluri secundare, cu Sergiu Nicolaescu (practic, nu a mai făcut cinema după 1980, exceptând tot un rol secundar în Cuibul de viespi, ecranizarea piesei Gaițele făcută de colegul ei de la TNB, Horea Popescu, în 1987). La Național era apreciată – se vede și din notele date de colegi, în care revine constant ideea că avea și capacitatea, și generozitatea să intre într-o distribuție de pe-o zi pe alta, „salvând“ astfel spectacole (inclusiv sursa „GIU“ – George Ionescu Ulmeni –, care nu ierta pe nimeni când semna cu pseudonim, e cald și generos în referințele despre ea): „Răspunde cu promptitudine la orice este chemată și îndeplinește orice sarcină i se dă“, scria „Remus“, „o actriță talentată, muncitoare, o fată bună, colegă bună“, scria și „Ana“. Informatorii menționează și faptul că era apropiată de Horea Popescu (în ale cărui spectacole a jucat constant în anii 1970-1980), în același timp în care lucra constant cu regizorul Mihai Ionescu Berechet. De altfel, Berechet are, în memorii, cuvinte calde despre ea: era „delicată“, „o căprioară grațioasă, care la nevoie era capabilă să alerge pe aria unui rol cu real temperament“.
Opisul din dosarul de rețea și celelalte documente arată că „Irina“ a dat o singură notă, de caracterizare, despre Popescu și niciuna despre Berechet (care, în perioada în cauză, făcea obiectul urmării informative, diverși alți informatori de la TNB fiind „dirijați“ pe lângă el).
În 1980, în viața lui Aimée Iacobescu a apărut o altă persoană de interes pentru Departamentul Securității Statului (DSS): omul de afaceri francez Marcel Hermian.
Evreu armeano-român, Hermian (născut în 1920, a decedat, într-o suburbie pariziană, în 1995) emigrase la timp în Franța și se ocupa cu textilele, călătorind în România în interesul unor diverse companii. La București, locuia la Hotelul Bulevard de pe actualul Bd. Elisabeta (colț cu Calea Victoriei) și-și gratula generos cu mâncare și băutură compania locală – formată predominant din artiști, mai ales Florin Piersic și Florina Cercel –, în timp ce el degusta frugal doar brânză și lichior.
Acest tip de comportament – hotel scump, anturaj artistic, mese bogate oferite acestuia – pare să fi fost des întâlnit printre românii plecați (fosta actriță Lisette Verea proceda întocmai, cu prietenii ei tot de la Național), dar cazarea la hotel punea probleme „organelor“, căci nu permitea interceptările telefonice (hotelurile aveau centrale și nici măcar Securitatea nu era dispusă să transcrie convorbirile tuturor turiștilor de-acolo).
Afacerile de import-export ale lui Marcel Hermian (în principal, cu Confex București, fabrica locală de confecții) deveniseră de suficient interes pentru DSS pentru ca ofițerii să-l invite pe traducătorul Dan Munteanu Colan (la acea vreme, cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei) la o „discuție“ pe temă – într-un subsol al Magazinului Victoria, zice el, acolo fiind Miliția Capitalei, însă, nu Securitatea (și nici nu e verosimil să fi fost vorba de vreo casă conspirativă). Episodul e greu de stabilit temporal cu precizie, dar, în coroborare cu alte date, se petrecea, probabil, în 1979-1980.
Conform amintirilor lui Munteanu Colan, „organele“ îl suspectau pe Hermian de bancrută frauduloasă, însă el s-a declarat cu totul în necunoștință de cauză pe acest subiect.
Vecinii vigilenți ai familiei Iacobescu (Aimée locuia cu părinții, proprietari ai apartamentului din Bd. Eroilor nr. 17; până în 1989, nu a avut alt domiciliu sau vreo proprietate personală) notau că în ’80-’81 „era în anturajul unui comerciant francez – în vârstă – care o vizita la domiciliu“. În aceeași perioadă, colonelul Iacobescu (încă nepensionat de la policlinica militară unde lucra) era chemat la „organul de partid al Direcției Sanitare [a] M[inisterului]A[părării]N[aționale]“ ca să discute despre o anonimă, trimisă de „un grup de femei din str. Eroilor“, în care i se imputa tatălui lui Aimée că-i „permite“ fiicei lui (mai mult decât majore) să aibă „relații cu un cetățean străin, anume Hermian Marcel“. Din ceea ce scrie, pentru Securitate, Aimée Iacobescu despre această anonimă reiese că Hermian chiar trecuse printr-un faliment și, mai ales, că Aimée Iacobescu avea relații foarte proaste cu o altă actriță de la Național, Florina Cercel (cu care e de crezut că Hermian avusese, în 1978-1979, o relație). Numeroasele note (între 1979 și 1982, căci falimentul propriu nu l-a împiedicat să lucreze ca reprezentant, de exemplu, al ADIDAS) ale „Irinei“ despre afaceristul francez – „valorificate“ la Direcția I „Informații interne“ – sunt o microistorie a eforturilor de export românesc și al implicării emigranților români în astfel de activități, pe fundalul unor crize românești de materie primă și de capacitate de producție predictibilă la volum mare.
În perioada în care nu era informatoare cu dosar, Aimée Iacobescu era apreciată în mod special de către ofițerii de Securitate. Într-un raport din decembrie 1983, „privind modul de aplicare a Programului de măsuri în problema «Artă-cultur㻓, în „subproblema «dramaturgie-teatre»“ păstorită de locotenent-colonelul Sterian, „Irina“ este evidențiată ca fiind autoarea unor informări, „referitoare la cetățeanul străin «Song»“, „valorificate sistematic de către UM 0544 și Direcția a III-a“ (altfel spus, serviciul 120 de la București, responsabil de teatre etc., trimitea ceea ce raporta „sursa“ lui către Centrul de Informații Externe și direcția responsabilă de contraspionaj).
Conform opisului cu notele date de Aimée Iacobescu din 1978 până în 1987, persoana despre care informa ea Securitatea, în 1982-1983 (după dispariția din peisaj a afaceristului româno-francez), pentru uzul UM 0544 și al Direcției a III-a, susceptibilă a avea numele de obiectiv „Song“, era chiar Kanwar Gajendra Singh. Despre bărbatul cu care, în iulie 1985, a anunțat Consiliul de Stat că urmează să se mărite, actrița a dat, de pildă, trei note în doar două luni, în iunie-iulie 1984, și una chiar în februarie 1985.
În 1988, în absența lui Hermian și a ambasadorului indian, actrița a fost trecută de la statutul de informatoare la persoană de sprijin (fără să fie niciodată scoasă din rețea). Nu e singurul caz de artistă care, de la o anume vârstă ori condiție personală (căsătorie, maternitate) încolo, își „pierde“ din „utilitate“ pentru Securitate. Spre deosebire de alte femei „dirijate“ de Securitate în anturajul unor bărbați străini, „Irina“ nu a fost niciodată „recompensată“ – nu a primit nici bani, nici cadouri din partea „organelor“.
De altfel, din 1986 încolo, notele „Irinei“ par a fi exclusiv unele de verificare – ale altor informatori de la TNB sau pentru avize de pașaport. În general, în toată perioada în care a fost informatoare, e și ea generoasă în ceea ce scrie mai ales despre colege (cu bărbații e mai puțin drăguță) – despre Valeria Gagealov scrie că este „una dintre actrițele cele mai bune“, „nu bârfește, nu-și vorbește de rău colegii, se poartă frumos cu personalul teatrului“ (sub numele de cod „Valy Manoliu“, Gagealov era o prolifică sursă a Securității), despre Rodica Popescu Bitănescu – „ar fi trebuit să joace mai mult. E disciplinată și nu a făcut niciodată probleme teatrului“, caracterizările sunt scurte și „obiective“, nu colportează zvonuri. Conform documentelor, „Irina“ a dat doar două note despre repetițiile sau spectacolele de la Național (despre Hardughia lui Mircea Radu Iacobanși despre Zbor deasupra unui cuib de cuci regizată de Horea Popescu), plus o alta despre un turneu la Focșani, și cu siguranță nu a voluntarizat informații despre astfel de subiecte. În nouă ani, câți numără opisul din dosarul de rețea, există doar patru note vizând „starea de spirit“ sau „aspecte negative“ din teatru (în contextul introducerii autofinanțării în cultura din România). E o disparitate flagrantă între nivelul de complexitate și detaliere a notelor despre Marcel Hermian și concizia celor legate de teatru. Deși, în 1986, a fost racolată formal pentru „documentarea“ turneului (deja încheiat) cu Fata din Andros, nu am găsit, în dosare, o informare pe acest subiect (într-un aviz de pașaport din 1987, apare totuși că a furnizat „material la întoarcere“). E foarte posibil ca Horea Popescu să fi avut un rol mai important în „introducerea“ lui Aimée Iacobescu în trupa care a făcut deplasarea în Germania decât Securitatea – care, totuși, cu siguranță n-a avut nimic împotrivă și care e posibil să fi contribuit cu ceva la înlocuirea Olgăi Delia Mateescu din distribuția originală a Fetei din Andros.
Aimée Iacobescu a murit în 2018, la aproape 72 de ani.
Notă: Cercetarea în arhivele Securității seamănă, de multe ori, cu scoborârea în celebra rabbit hole din Alice în Țara Minunilor. Pentru că riscul de a mă rătăci pe infinitele cărări ale poliției politice e real, am ales să nu caut posibilele dosare personale ale personajelor secundare din această poveste (al lui Dorel Iacobescu, al lui Marcel Hermian, al ambasadorului Indiei la București etc.).
(Va urma.)
Bibliografie:
Mihai Albu, Informatorul. Studiu asupra colaborării cu Securitatea, Iași, Polirom, 2008.
Mihai Ionescu Berechet, Alte caiete albastre. O viață dăruită teatrului, București, Editura Florile Dalbe, 2000.
Dan Munteanu Colan, Oameni, trăiri, locuri…, București, Editura Corint, 2020.
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0000120, vol. 2, vol. 8.
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 1, vol. 43, vol. 77.
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0013147, vol. 44, vol. 48.
ACNSAS, Fond Rețea, dosar 0080545.
Imagine: Reményi József, 1959
