Și acum, să-nchidem firele acestei complicate tapiserii. Cea de-a patra sursă a Securității în deplasarea în Occident din 1986 cu spectacolul Fata din Andros – după „Irina“ (Aimée Iacobescu), „Remus“ (Pompiliu Rădulescu) și „Vică“ (Constantin Vânătoru) – era, sub numele conspirativ „Condorul“, actorul Eugen Cristea (povestea lui e aici).
Nu știm când și cum a fost angajat Gabriel Oseciuc la Teatrul Național – al cărui turneu avea să-l folosească pentru a rămâne ilegal în Germania Federală –, dar știm cum a ajuns să debuteze la TNB, în 1977, în Marele soldat a lui Dan Tărchilă: l-a adus regizorul spectacolului, Mihai Ionescu Berechet.
În al doilea volum al său de memorii (apărut postum), Berechet povestește că-i lipsea din distribuție „un foarte tânăr țărănuș dobrogean“ și, văzând Prin cenușa imperiului, a remarcat, fără să știe nici cum îl cheamă, „un actor foarte tânăr cu un aer de lipovean, care parcă nici nu vedea camera, dar o simțea extraordinar și risipea nu numai o energie juvenilă, dar și o anume esență de autentică personalitate“.[1]
Deși e, în scris, infinit de loial și cald cu actorii cu care lucra, din rândurile lui Berechet despre Oseciuc reies câteva motive pentru care cariera acestuia nu a continuat la fel de glorios precum începuse, și mai ales nu în teatru: pe de o parte, suferea de vedetism în urma succesului cinematografic („deloc emoționat de faptul că este chemat la Național“, Oseciuc, care nici nu absolvise încă UNATC-ul, l-a întrebat dacă e vorba de un rol principal), pe de altă parte, avea „un îngrozitor accent de «Brăila»“ (orașul natal al ambilor, Oseciuc și Berechet), „o nuanță marcată de […] vulgaritate“.
Tot citindu-l pe regizor, am găsit și o posibilă explicație pentru admiterea lui Oseciuc la facultate la 23 de ani, în ciuda afirmațiilor că intrase imediat după liceu: aparent, petrecuse o vreme lucrând ca croitor și, apoi, dansator.
Berechet dăduse de Oseciuc prin Vlad Stănescu, „un tânăr pe care îl promovam ca asistent regizor tehnic“, care, peste decenii, avea să devină „tata Vlad”, șeful regizoratului tehnic de la TNB și, până la decesul său din 2020, o adevărată instituție a Naționalului.
Absolvent de STACO (Școala Tehnică de Arhitectură și Construcții), de unde ieșise cu o diplomă de desenator tehnic, Vlad Stănescu lucra formal, la acel moment (mai precis, în anii 1974-1975 și 1976-1980), ca figurant la Teatrul Național, iar notațiile memorialistice ale lui Berechet ne arată mecanismul prin care, în lipsa unui traseu profesional standard, bazat pe studii specifice, cineva deja angajat, pe alt post, se forma și devenea regizor tehnic.
La momentul defectării lui Oseciuc, „tata Vlad“ era deja „oficial“ într-o astfel de funcție. La fel de oficial era și sursă a Securității – recrutarea avusese loc pe 26 martie 1984, sub numele conspirativ „Soare“.[2] N-a fost o sursă competentă și cooperantă, iar pe 17 martie 1988 a fost „decăzut“ la statutul de persoană de sprijin, având în vedere „aportul informativ scăzut“ (prima notă pe care a dat-o[3] a fost la cinci luni de la racolare și era despre, în esență, nimic – ca și următoarele). Conform foii de folosire, Vlad Stănescu și-a văzut dosarul în 2011, cu nouă ani înainte de a părăsi această lume.
„Daniel“, în schimb – cel care le raporta ofițerilor în timp real ce se petrecea în biroul lui Radu Beligan – a fost (o lungă vreme, cel puțin) un informator harnic.[4] Numele lui real era Horia Mamulea și fusese recrutat în iulie 1978, pe când era ajutor de șef al formației de pompieri (unul dintre pompieri punea probleme Securității; de altfel, la o lună după racolarea lui Mamulea avea loc marele incendiu de la Sala Mare a TNB).
Născut pe 1 ianuarie 1947, Mamulea avusese mai multe ocupații până să ajungă la Național (fusese, de pildă, desenator tehnic), iar în august 1980 fusese trecut la serviciul administrativ (ulterior, avea să fie și șeful acestui compartiment – funcție pe care o ocupa la momentul turneului cu Fata din Andros), ceea ce justifică accesul lui la discuțiile din secretariat și de pe holurile conducerii. În 1988, a fost și el retrogradat la persoană de sprijin, după ce, în anul anterior, dăduse doar cinci materiale, însă în perioada 1984-1986 (inclusiv cu ocazia defectării lui Gabriel Oseciuc) îi oferise lui Marin Sterian 46 de note[5] (cele pe care le-am găsit sunt toate olografe).
Una din duzina de note date în ’87 îl privește pe actorul Florin Piersic: „Sursa informează referitor la Florin Piersic: Acesta în ultima perioadă de timp se ocupă mai mult de spectacolele pe care și le organizează singur cu îngăduința conducerii teatrului, regizoratului și bir[oului de] org[anizare a] spectacolelor.
Aceste spectacole degradează activitatea la sediu și prestigiul instituției, mai ales că sunt îngăduite de conducere“[6].
Ca și „Vică“, „Daniel“ era cineva foarte preocupat (și nu e nicio ironie aici) de reputația și bunul mers al Teatrului Național – doar că, din rațiuni complexe, părea să creadă, greșit, că Securitatea e aliatul lui în această cauză.
Toți participanții la turneul din 1986 converg, peste ani, în ideea că Alexandru (Johnny) Georgescu a fost înlocuit din distribuția pentru deplasare din cauză că soția lui, Claudia, cu care era în divorț, a zis în gura mare că el intenționează să nu se mai întoarcă. Iar documentele Securității validează această versiune: raportul de avizare pentru pașaport, datat 9 mai ’86 și semnat de locotenentul Tibi Sfichi, fusese inițial unui pozitiv (așa a și rămas în titlu), devenind negativ ulterior – e modificat cu pastă corectoare, „având în vedere că susnumitul se află în divorț de circa două luni și nu prezintă garanția întoarcerii în țară“.[7] Acest aviz, însă, e parte dintr-un dosar de rețea – căci, din septembrie 1977 și până să i se refuze pașaportul, Johnny Georgescu fusese foarte aplicata sursă „Tudor“. Îl recrutase Marin Sterian, într-o manieră la mare distanță de procedurile oficiale ale conspirativității: ofițerul îl verificase, printre altele, stând de vorbă despre el, prin teatru, cu alți actori, iar racolarea avusese loc, după o repetiție la Cine a fost Adam?, în biroul „pus la dispoziția“ lui Sterian în chiar sediul TNB.[8]
„Tudor“ era una dintre puținele surse de la TNB care a primit și bani pentru activitatea sa: câte 400 de lei, pe 19.09.1981, 14.01.1982 și 13.10.1983[9]. E posibil să fi fost și o modalitate de a-i învinge o reticență inițială, căci la început se cam fofila în relația cu Securitatea, făcându-l pe șeful lui Sterian, colonelul Vasile Matei, să constate, în iulie 1980 că „trebuie lucrat mai mult cu el“[10]. Și, într-adevăr, în ’82 a dat 16 note, iar un an mai târziu, 24 (în această perioadă, „Tudor“ e una dintre sursele care a raportat despre Ploșnița și Cheile orașului Breda, ambele cenzurate masiv în urma unor astfel de note).
Pe de altă parte, sursele prin care era el însuși verificat (regizorul tehnic Pompiliu Rădulescu – „Remus“, actorul Marin Negreanu/Negrea – „Nic“, Horia Mamulea – „Daniel“) notau că-i place jocul de cărți (cu Marin Moraru și alții) și băutura (deși nu bea niciodată la spectacole), iar de la un punct încolo avea serioase probleme cu soția. Johnny Georgescu era cineva căruia-i plăcea viața, pur și simplu. (Ca și în alte cazuri, ofițerii îl deconspiră dându-i numele conspirativ alături de cel real în opis-uri cu „materiale de verificare“.)
Iar relația lui cu Securitatea – reprezentată aproape exclusiv prin Marin Sterian – pare că a evoluat, în timp, într-una personală, un fel de alianță din care-și extrăgea o parte a satisfacției de a fi apreciat. În ianuarie ’87, o „Notă de analiză asupra informatorului «Tudor»“, redactată de Marin Sterian, constata că „i s-a dat aviz negativ. De la această dată, inf. Tudor a evitat să mai vină la întâlniri. În luna noiembrie 1986, la discuția avută, ne-a informat că este supărat pe organele noastre, întrucât nu i s-a dat aviz favorabil și ca urmare nu mai vede posibilă o colaborare, mai ales că are o situație materială grea, plătește pensie alimentară, nu are locuință și nu este sprijinit de nimeni“[11].
După toate aparențele, Sterian a încercat câteva luni să-l convingă să se răzgândească, fără succes, așa că în aprilie ’87 a „încetat legătura“ cu „Tudor“, care luase foarte personal cele întâmplate: „s-au realizat la sfârșitul anului 2 contacte, ultimul pe 7.04.1987, ocazie cu care informatorul Tudor și-a menținut poziția de a nu mai sprijini org[anele] noastre, motivând că a fost lezat în amorul său, dat fiind lipsa de încredere prin avizul negativ ce i s-a dat“[12].
E singura situație pe care am întâlnit-o în care întreruperea legăturii cu Securitatea are aerul ruperii unei prietenii trădate. Inutil de spus, Alexandru Georgescu nu a avut nimic de suferit din acest refuz de continuare a colaborării.
Pe când se pregătea premiera cu următorul spectacol al lui Mihai Berechet, Căruța cu paiațe (în care Oseciuc avea să joace, ca și în Marele soldat, „un rol de țărănuș“), regizorul remarca la repetiții, „în penumbra sălii“, „un personaj cu o siluetă longilină [și fostul director administrativ al Naționalului, Valentin Plătăreanu, îl descrie în memorii tot ca fiind suplu, n. I.P.], dar nu prea înaltă, cu haine de stofă fină, bine tăiate, cu cămăși prea colorate și cravate prost asortate, dar «comandă specială», cu politețe în ton și mișcare, atent, cu acea atenție a țintașului ce urmărește vânatul“, omniprezent, dar deferent și cu vorbă dulce. Era „tovarășul Stelică“ – cel pe care întreaga distribuție de la Fata din Andros îl identifică drept „securistul teatrului“ (și despre care Berechet spune că, „pasionându-se“ de arta spectacolului la Național, a devenit ulterior „consultant civic“, adică securist de serviciu, și la Nottara, Municipal – actualul Bulandra –, Mic „și mai știu eu la care…“).[13]
De fapt, n-a devenit „consultant civic“ pentru toate teatrele din București din vreo pasiune (sigur, Berechet e oricum ironic), ci pur și simplu a fost avansat în funcția de șef al colectivului 123 (responsabil de instituții de spectacole și concerte, ARIA etc.) al Serviciului 120 („Artă-cultură“), iar numărul mic de ofițeri din acest colectiv (și din întregul serviciu), plus rulajul de personal, făcea ca aceeași persoană să se ocupe de mai multe teatre. Bănuiala mea – mai degrabă, certitudinea, confirmată, de altfel, de Eugen Cristea și Andrei Finți – e că „tovarășul Stelică“ este una și aceeași persoană cu maiorul, ulterior locotenent-colonelul Marin Sterian, ofițerul responsabil inițial de Teatrul Național în cadrul colectivului 123.
E ceea ce-mi sugerează corespondența dintre momentul în care „tovarășul“ e observat la TNB și cel în care lui Marin Sterian i s-a dat în sarcină Naționalul, faptul că „tovarășul Stelică“ provenea cu siguranță de la Securitatea București și de la Serviciul 120, unde nu exista nimeni altcineva susceptibil de a fi poreclit „Stelică“, ca și faptul că Marin Sterian „recepționa“ personal notele informatorilor de la Național, pe care, adeseori, tot el le cerea, de la surse pe care tot el le recrutase.
Maiorul, la acea dată, Sterian a preluat obiectivul TNB în 1977, de la căpitanul (ulterior, maiorul) Ștefan Stănescu, cel care se ocupase de el din 1974. Din notele-raport rezultă că Stănescu asista la repetiții mai des decât Sterian, motivul putând fi o schimbare de abordare și de „posibilități informative“: Sterian obținea relatări despre spectacole de la o rețea de surse mult extinsă, comparativ cu cea de până în ’76, și nu se baza la fel de mult pe „simțurile proprii“. Meritul nu era, neapărat, al ofițerului de Securitate: abia în 1976 s-au inaugurat toate sălile din noul sediu al TNB (care, de la bombardarea clădirii de pe Calea Victoriei, în 1944, și până în 1973, își împărțea și activitățile administrative, și pe cele artistice între mai multe spații), creând astfel condițiile elementare, cu toată lumea într-un singur loc, pentru o acțiune coerentă de supraveghere și control.
Și Berechet, și Mihai Mălaimare sau colegii lui intervievați în volumul de amintiri despre Teatrul Național vorbesc despre un birou pe care-l avea „tovarășul Stelică“ în noul sediu al instituției și despre o „căsuță poștală“ (sau fantă) plasată pe ușă.[14]
După cei trei, biroul era la etajul trei, după Eugen Cristea, era la parter, lângă cabinele Sălii Amfiteatru, după niște uși de fier, și era botezată „Scorbura“.[15]
Conform dosarelor Securității, notele tindeau să fie date fie la domiciliul „sursei“, fie în casa conspirativă numită „Național“ (cel mai probabil, era vorba de însuși biroul lui Sterian).
Nu știu cum își contacta, cu precizie, Marin Sterian sursele ca să se întâlnească cu ele sau să le ceară note, iar Mălaimare ia în bătaie de joc ideea că securistul avea birou cu „poștă“ pe un culoar foarte circulat din teatru. Există mai multe situații, totuși, când ofițerii de Securitate și-au desfășurat acțiunile de contact chiar în clădirea Naționalului: de exemplu, în 1977, Sterian raportează despre o discuție (cu actorii Emanoil Petruț și Chiril Economu)[16] purtată în TNB – subiectul fiind opinia lor despre noua lege a pensiilor, care practic lăsa instituțiile de spectacol fără colaboratorii pensionari și de reacțiile la care Securitatea s-a ocupat luni bune – sau în 1986, la recrutarea lui Aimée Iacobescu („Irina“), „operată“ de locotenentul Tibi Sfichi într-un birou al instituției. Iar Eugen Cristea („Condorul“) spune că-și dădea notele (lui Sterian) în teatru, în desele ocazii când ofițerul venea la TNB, fără a fi deosebit de preocupat de posibilitatea de a fi observat de colegi. (De altfel, și predecesorul lui Sterian, Ștefan Stănescu, scria despre o sursă – referent literar – că fusese recrutată, în ianuarie ’76, chiar în biroul său de la secretariatul literar[17]).
Tot Mihai Mălaimare ajunge la concluzia că „tovarășul Stelică“ (despre care afirmă că a încercat să-l racoleze brutal și l-a amenințat ulterior) făcea parte „din contingentul Proști, dar mulți“ al Securității. E o opinie cu care, în virtutea documentelor, tind să nu fiu de acord. În lunga lui perioadă la TNB, Sterian a creat o rețea complexă (cea mai vastă, aparent, dintr-un teatru din România) de informatori, penetrând toate straturile instituției, de la birourile direcției și cele ale secretariatului literar la cabinele actorilor și posturile mobile ale pompierilor.
Dosarele arată că era foarte atent la orgoliile artiștilor și la notorietatea lor – și deloc dornic de tulburarea apelor. E singurul ofițer de la serviciul „Artă-cultură“ al SMB care și-a petrecut 12 ani în același loc, gestionând aceeași instituție, petrecându-și multe ore în interacțiuni cu artiștii și angajații TNB, care-i cunoșteau numele și ocupația, i se plângeau sau se certau cu el. Probabil că n-ar fi rezistat nici cinci minute la Direcția a III-a Contraspionaj, unde norma era suspiciunea generalizată la adresa tuturor, începând cu informatorii. A nu se înțelege, totuși, că Sterian era vreun înger incapabil să folosească „metodele specifice“ ale poliției politice (a făcut-o, cu angajați ai TNB de la tehnic, dar asta e, deja, altă poveste) – doar că, în contextul specific al teatrului (și filmului), aplicarea lor era, pentru acest ofițer, strict dependentă de statutul artistic al persoanei vizate, iar mănușile din piele de căprioară erau la ordinea zilei.
Născut pe 29 mai 1937, în București, cu „origine muncitorească“, fusese strungar un an și tehnician de aviație alți doi (din 1953, de când absolvise Școala Medie Tehnică de Transmisiuni Aeriene), iar la Securitate ajunsese la 23 de ani, în 1960, după ce trecuse prin Școala de Ofițeri. Mai târziu, a făcut și Dreptul, la fără frecvență (a terminat facultatea în 1971 – ceea ce îi permitea să avanseze dincolo de locotenent-colonel). Exceptând un an (1969-1970) la Sibiu, și-a desfășurat toată cariera la Serviciul 120 de la Securitatea București, a avansat la termen și a devenit colonel în ’87 – când șefa lui directă, Stana Creța, era căpitan. Locuia pe B-dul. Magheru la nr. 27 și a murit în 2015.
În 2009, CNSAS a solicitat Curții de Apel constatarea calității de lucrător al poliției politice în cazul lui Marin Sterian, dar în 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că acțiunea era neîntemeiată, din cauză că persoana care ceruse constatarea nu avea calitatea prevăzută de lege pentru asta (nu fusese anchetată de Sterian, Sterian doar apărea, printre alții, în dosar). CNSAS nu are nici în zilele noastre dosarul lui de cadre, doar o subțire fișă, fără număr de inventar, din care provin informațiile de mai sus.
Conform raportului de activitate al Serviciului 120 pe anul 1986[18], nimeni nu a fost sancționat pentru rămânerea ilegală a lui Oseciuc în Germania, deși astfel de sancțiuni se aplicau – însă cazurile de „evaziune“ în rândul artiștilor (instrumentiști, dansatori etc.) și al personalului tehnic din cultură se înmulțiseră atât de mult, încât sancțiunile erau rezervate fugii surselor Securității. În acel an, pentru că niște informatori din legătura lor rămăseseră ilegal în străinătate, locotenentul Ovidiu Dănilă a fost pedepsit cu „trei zile de arest cu prestarea serviciului“, iar locotenent-colonelul Nicolae Vintilă – cel care „păstorea“, la Teatrul Tănase, o sursă cu numele conspirativ al fratelui lui Aimée Iacobescu – a fost transferat disciplinar la serviciul Pașapoarte.
În 2009, sursa „Dorel Iacobescu“ a fost deconspirată ca fiind actorul Jenică Dobre, iar Curtea de Apel București a constatat calitatea lui de colaborator al Securității ca poliție politică – Dobre „fiind de acord“ cu acțiunea promovată de CNSAS.[19]
Ofițerului Dănilă i s-a tras sancțiunea de la rămânerea ilegală în străinătate, în august 1986, a unui operator de imagine de la Studioul Sahia, pe care-l recrutase în noiembrie ’85 și-i avizase pozitiv plecarea când încă nici nu se uscase cerneala pe angajament[20], însă locotenent-colonelul Vintilă o făcuse și mai lată: în octombrie, fugise un artist liric racolat de el în ’84, iar în noiembrie, un instrumentist liber-profesionist în contract cu ARIA, recrutat în septembrie ’85, și în ambele cazuri, el fusese cel responsabil și de verificările pentru aviz.[21]
Defectarea lui Oseciuc nici nu apare în raportul anual. De altfel, serviciul avea probleme mult mai serioase cu ofițerul Vintilă, care s-a dovedit că, după cum s-a văzut, în anii cât a lucrat la Securitatea București (și se ocupa de ARIA, unde doar în 1984-1985 au rămas în Occident 100 de oameni), nu verifica informatorii din rețea nici măcar când i se cerea, suspecta niște persoane de evaziune fără să aibă informații despre asta și practic a inventat un rezident (un fel de coordonator al unui grup de informatori) inexistent.[22]
În procesul din 2012 de la Curtea de Apel, în care lui Nicolae Vintilă i s-a constatat calitatea de lucrător al poliției politice, una din apărările lui a fost că a fost pedepsit cu mutarea la Pașapoarte tocmai fiindcă „a refuzat“ să ia măsuri de îngrădire a drepturilor și libertăților unor persoane. N-o să știm niciodată dacă Vintilă era un fel de „rezistent“ din interior sau, mult mai simplu, un securist dezinteresat, incompetent și puturos.
În ianuarie 1987, Gabriel Oseciuc a fost condamnat în contumacie, de către Tribunalul Militar București (căci era vorba de o infracțiune politică), la șapte ani de închisoare, cinci ani de interzicere a unor drepturi civile și 1 200 de lei cheltuieli de judecată, pentru „refuzul înapoierii în țară“. Copia „de pe dispozitivul sentinței“ a fost trimisă Securității sub semnătura căpitanului de justiție Doru-Viorel Ursu, vicepreședinte al Tribunalului și viitor ministru de Interne în anii ’90.
Fata din Andros a mers mai departe.
[1] Mihai Ionescu Berechet, Alte caiete albastre. O viață dăruită teatrului, Editura Florile Dalbe, București, 2000, p. 98.
[2] ACNSAS, Fond Rețea, dosar 0080567.
[3] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0161936, f. 38.
[4] ACNSAS, Fond Rețea, dosar 0419753.
[5] Ibidem, f. 9.
[6] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0013147, vol. 58, f. 23.
[7] ACNSAS, Fond Rețea, dosar 0075654, f. 36.
[8] Ibidem, ff. 14-15
[9] Ibidem, f. 6.
[10] Ibidem, f. 18.
[11] Ibidem, f. 43.
[12] Ibidem, fv. 44.
[13] Mihai Ionescu Berechet, op. cit., pp 108-109.
[14] Mihai Mălaimare, Teatrul Național așa cum l-am iubit, Rao, București, 2023, p. 228.
[15] Interviu cu Eugen Cristea, arhiva personală, 2 aprilie 2025.
[16] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 1, f. 132
[17] Ibidem,vol. 3, f. 22.
[18] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0013147, vol. 44, ff. 73-78.
[19] Sentința civilă nr. 1984 din 13 mai 2009.
[20] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0010783, vol. 2, ff. 19-20.
[21] Ibidem, f. 15, f. 24.
[22] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0013147, vol. 44, ff. 20-23.
Imagine: “Andria”, from The Comedie of Terence,
19th century reprint, print, Albrecht Dürer
