La zece ani după ce a a tăiat orice legătură cu părinți săi, un bărbat rememorează motivele acestei decizii. O familie oarecare, un cămin ca atâtea altele, un orășel cu nimic deosebit. Și totuși, atmosfera e una de tensiune constantă, alimentată de agresivitate și manipulare. Dominația tatălui, pretenția lui de a fi iubit se împletesc toxic cu pasivitatea mamei, incapabilă să trăiască în afara granițelor trasate de soțul ei. Din această dinamică se naște un veritabil microcosmos concentraționar, din care ieșirea nu poate lua decât forma unei rupturi radicale. Amintind de Franz Kafka și a sa Scrisoare către tata, Aniversarea este un bildungsroman al supraviețuirii, dureros prin onestitate și dezarmant prin tonul confesiv.
Imaginea cea mai frecventă referitoare la timpul liber petrecut de mama în prezența tatălui meu este aceea a unei femei șezând pe canapea și completând Settimana enigmistica, în timp ce el citește o carte. Mutra ei plictisită, cu ochelarii coborâți pe nas, mai degrabă din nepăsare decât pentru a vedea mai clar. Aștepta ca el să termine de citit pentru ca apoi să decidă cum vor petrece timpul până la cină. Or fi interesat-o cu adevărat cuvintele încrucișate? O distrau? Cred că era mai degrabă un mod de a face să treacă timpul. În amintirea mea e adesea distrată, uitându-se în altă parte. Sau, și mai des, ațipind cu creionul care îi cade pe foaie, cu capul lăsat pe speteaza canapelei sau pe un umăr, cu gura întredeschisă. Nu știu dacă o pasiona să îndese cuvinte în respectivele căsuțe sau mai degrabă ținea să se adecveze versiunii de sine pe care o hotărâse pentru ea tata.
„Asta e o carte pentru maică-ta“ a însemnat întotdeauna, în cuvintele rostite de el, că romanul acela nu făcea doi bani. În această afirmație era și un soi de afecțiune. Era acea afecțiune anume, perversă, sinceră și violentă, care e în esență consecința afirmării propriei dominații. A accepta acel roman în biblioteca din casă, pe care el o construia cu încăpățânarea autodidactului, era o altă concesie făcută ei. Dar a decreta că o carte e bună pentru mama însemna în principal că locul potrivit pentru acea carte era de fapt coșul de gunoi.
Nu-mi aduc aminte de unde proveneau acele romane presupuse de mâna a doua și care apoi sfârșeau toate pe noptiera mamei. Unele erau cadouri făcute chiar de tata, ieșeau din ambalajul librăriei fie de ziua ei, fie de Crăciun. Mama le scotea din foiță și mulțumea. La un moment dat a început să spună și ea „astea sunt cărți pentru mine“, privindu-se oarecum cu ochii tatălui meu. Adică păstrând, prin autoumilire, numai partea aceea de așa-zisă afecțiune.
Nu știu dacă Settimana enigmistica i-o cumpăra tata. Oricum nu era împotriva acestei achiziții pentru că important era s-o țină ocupată, „să-i dea ceva de făcut“, cum zicea el, așa încât el să aibă suficient timp să citească ce cărți voia sau să facă orice altceva poftea, de pildă să schieze dincolo de granița cu Franța sau să se cațere pe munte. Pentru ea important era nu ca el să citească ori să facă sport, ci s-o recunoască așa cum el însuși o voise să fie. Ceea ce, poate, în concepția de viață a mamei echivala cu o nefericită dovadă de dragoste. În ansamblu, eu cred că asta a fost una dintre marile confuzii instalate în relația dintre părinții mei: el voia ca ea să fie nimic pentru ca el să poată fi ceva, iar ea voia să fie nimic pentru că a fi nimic însemna totuși ceva. Iar asta, poate mai mult decât o confuzie, a fost, într-un anume fel, un pact tacit, secretul lor. Rezultatul a fost că ea a ajuns să se anuleze cu-adevărat și că el, cu acel nimic șezând pe canapeaua de alături, a acumulat obidă, dispreț și disperare la fel cum, săptămână de săptămână, se acumulau pe masă cuvintele încrucişate care pe urmă sfârșeau fără greș în coșul de gunoi.
Cu toate acestea, din ei doi, mama a fost cea care s-a înscris la facultate, detaliu de puține ori menționat în povestea familiei noastre, iar de acele puține ori doar ca un reproș din partea tatei: pentru ceea ce ar fi putut fi ea și nu a fost, femeia redusă la cuvinte încrucișate. Fiică a unei familii din mica burghezie romană, cu o mamă crescută alături alte două surori la orfelinat, iar apoi angajată ca secretară într-un birou de avocatură unde, vrând, nevrând, devenise cu timpul omul de bază, mama a fost prima care a urmat liceul în perspectiva universității. A învățat la un liceu științific cu bună reputație. Latina și limbile străine arătau opțiunea pentru ascensiunea socială, pentru o muncă mai calificată decât a părinţilor ei. Ce avusese în minte când se înscrisese la liceu? Nu știu, nimeni n-a aprofundat pasul acesta. Însă el era indiciul unei alegeri, ipoteza unei versiuni despre sine diferite de cea a familiei ei de proveniență.
Îmi închipui că o fi vorbit despre asta cu părinții. Mama ei avea diploma școlii tehnice urmate, tatăl, presupun, cinci clase. Foarte probabil amândoi au încurajat mersul la liceu, mama nutrind poate o oarecare ambiție, tatăl consimțind, de vreme ce așa voia fiică-sa. Or fi manifestat o oarecare prudență în cazul unor accidente de parcurs, dar nu cred să-i fi pus vreo stavilă. N-a creat niciodată probleme, iar garanția era tendința ei înnăscută de a accepta regulile.
Știa ea oare că la liceu nu merge decât cine vrea să dea la universitate, și că, prin urmare, pornea pe un drum ce avea să dureze cel puțin zece ani? N-avea cum să nu știe, iar, pe de altă parte, sora ei, cu câțiva ani mai mare, alesese un institut tehnic tocmai pentru că evita un parcurs lung care n-o interesa: învățase pentru ca să lucreze în biroul unei societăți comerciale. Pe scurt, făcuse ce dorise. Iar mama? Mama alesese latina și franceza. Ce viitor avea în minte? De profesoară de liceu? De medic? De avocat? Se gândea oare că așa o să lase în urmă locuința cu chirie a părinților ei și-și va cumpăra o casă a ei? Greu de spus, pentru că, repet, nu s-a discutat niciodată de asta. În plus, fata de atunci e atât de complet diferită de femeia pe care aveam s-o cunosc zi de zi în viața mea de copil și de adult, încât îmi e greu, chiar folosindu-mi imaginația, s-o suprapun pe copila aceea peste chipul mamei mele. E adevărat, povestea n-a fost trecută sub tăcere, prin urmare aș fi putut întreba, aș fi putut cerceta. Însă m-am conformat și eu versiunii oficiale instituite de tatăl meu, aceea a cuvintelor încrucișate.
El, în schimb, a mers la liceu din inerție. Era fiul unei femei dezmoștenite, care decăzuse brusc de la nivelul burgheziei înstărite la cel al proletariatului, cu doi fii care trebuiau crescuți și cu alți doi, avuți din prima și mai respectabila căsătorie, rămași în partea bogată a Istoriei, cu o activitate în cartierul select Prati și cu femeie de serviciu permanentă în casă. În esență, mama tatălui meu avusese două vieți despre care nu știu prea multe, doar ce răzbătea din aluzii. Prima viață, în vagonul de clasa întâi, dacă pot spune așa, însoțită de o mitologie de trei ori romanțată: de ea, cu necontenitele ei regrete; de tata, ca să iasă la socoteală romanul al cărui tragic protagonist, după vechiul model al țapului ispășitor, era el; și de mine, din pricina instinctului meu înnăscut de a rescrie existențele rudelor în baza datelor primite.
Traducere și note de Smaranda Bratu Elian
Roman câștigător al premiilor Strega și Strega Giovanni, 2025 • Aflat pe lista celor mai vândute zece cărți ale anului 2025, conform revistei Il Libraio • Inclus între cele mai bune zece cărți ale aceluiași an pe platforma Libreriamo (Italia) și în publicațiile El Cultural (Spania) și Trouw (Olanda) • În curs de apariție în treizeci de țări.
„Aniversarea este un roman intens, construit cu precizie, fascinant.“ – Colm Tóibín
„Ne putem elibera de propriii părinți? De răul pe care ni l-au făcut? Fără cale de întoarcere și fără drept de apel? Este o întrebare scandaloasă. Andrea Bajani o abordează din postura de scriitor, într-o carte scandalos de calmă.“ – Emmanuel Carrère
„În toate familiile există o cameră încuiată, în care nu intră nimeni. Vocea care ne călăuzește în acest roman pătrunde tocmai în acea cameră. Și o urmăm, emoționați de vulnerabilitatea ei și surprinși de ceea ce vedem. O carte frumoasă și necruțătoare în același timp.“ – Gheorghi Gospodinov
„Romanul lui Bajani este unul de excepție și încalcă un autentic tabu: în primele pagini ale cărții facem cunoștință cu protagonistul, care ne povestește ultima vizită făcută părinților săi, înainte de a se rupe definitiv de propria familie, dezagregată din pricina violenței tatălui tiranic și a supunerii mute și disperate a mamei. Pentru a contura o imagine credibilă a unui atare infern domestic și a fugii fără de întoarcere a protagonistului, naratorul recurge la sursele romanului spre a pune în ordine datele experienței, făcând acel salt mortal care să-l conducă din informitatea „realului“ către consistența și lizibilitatea «adevărului». Numai în acest fel un fapt de viață individual izbutește să devină o oglindă în care toți cititorii pot întrezări ceva ce nu cunosc poate direct, dar care îi privește personal. Aniversarea este un roman original și impresionant, care îl izbește pe cititor ca un pumn în față sau în stomac. Bajani nu simte nevoia nici să condamne, nici să ierte, ci ne povestește cât de anevoioasă, dar și cât de necesară este calea spre eliberare.“ – Motivația juriului Strega
Andrea Bajani s-a născut la Roma în 1975. Pentru o perioadă, familia lui se mută în Cuneo, în nordul Italiei, ca apoi să se stabilească la Torino. Semnează articole în cotidianele La Stampa, l’Unità, Il Sole 24 Ore, precum şi în revista Lo Straniero. De asemenea, colaborează cu Rai Radio 2. În 2002 debutează cu romanul Morto un papa, iar în anul următor îl publică pe cel de-al doilea, Qui non ci sono perdenti. Devine cunoscut în 2005 cu cel de-al treilea roman, Cordiali saluti. În 2007 îi apare romanul De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe; Humanitas, 2011), câștigător al premiilor Super Mondello, Brancati, Recanati și Lo Straniero. În 2008 publică reportajul Domani niente scuola, urmat, în 2010, de romanul Ogni promessa, cu care câștigă în 2011 Premiul Bagutta. Volumul de proză scurtă La vita non è in ordine alfabetico din 2014 primește Premiul Settembrini. În 2017 publică primul volum de poeme, Promemoria, urmat, în 2020, de Dimora naturale, finalist al Premiului Viareggio–Rèpaci. În 2021 îi apare romanul Cartea caselor (Il libro delle case; Humanitas Fiction, 2022), finalist la premiile Strega și Campiello, aflat pe lista celor mai bune zece cărți ale anului în Corriere della Sera. În 2022 publică cel de-al treilea volum de poezie, L’amore viene prima. În 2025 îi apare Aniversarea (Anniversario; Humanitas Fiction, 2025), roman câștigător al premiilor Strega și Strega Giovanni în același an, care cunoaște un succes fulminant, fiind declarat una dintre cele mai bune zece cărți din 2025 de platforma italiană Libreriamo. După succesul național urmează și cel internațional, edițiile neerlandeză și spaniolă ajung pe lista celor mai bune cărți ale anului din publicațiile Trouw și El Cultural, iar drepturile de traducere sunt vândute în treizeci de țări. În prezent, Andrea Bajani este profesor de scriere creativă și scriitor în rezidenţă la Rice University, Houston,Texas.
