Add to cart. Scoate din cart. Mi-am adus aminte de alt brand. Cum se numea? Deschid Instagram, deschid lista de following. Scroll, scroll. Nu e. Deschid Activity, știu că am dat like la poza aia. Intru pe site. Mă uit la material: 70% poliester și gri. Închid. Poate ar trebui să mai verific o dată bluza cu buline. Mai bine închid. Mâine am trei call-uri. De ce nu pot să mă opresc? Mă întreb ce caut. Ce cred că o să găsesc. Nu haine. O versiune a mea care nu se împrăștie când vorbește. Care știe ce să simtă. Shopping compulsiv, dar nu pentru haine. Pentru mine. Pentru versiuni posibile ale mele. O să port asta? O să mă simt bine în ea? O să mă facă să par mai eu? În teorie, am găsit o soluție. Un fel de cumpărare „conștientă“. Dar asta mă obligă să mă gândesc mereu la cine sunt. Cine vreau să par. Și, sincer, mă obosește. Mai ales când îmi amintesc că trebuie să economisesc. Suntem în plină recesiune. Pot să-mi cumpăr stabilitatea? Sau identitatea? Sau liniștea?
La un moment dat, toate încep să semene între ele. Serialele. Hainele. Oamenii. O estetică liniștită, care nu deranjează. Critica devine produs. Disperarea devine binge-watch. Și totul funcționează ca o formă de terapie colectivă sponsorizată, difuzată în 4K. E amuzant, dacă nu ar fi deprimant: capitalismul e atât de bine antrenat încât poate să mestece și să digere propriile critici fără să clipească. Le digeră și ni le vinde înapoi sub formă de seriale. Succession, White Lotus, Severance, Industry – toate pline de dispreț pentru bogați, corporații, putere coruptă. Și toate produse de… corporații. Apple. HBO. Disney. Câte o doză mică de „rezistență“ cât să nu explodezi. Gen homeopatie ideologică. Într-o lume în care nu știm ce salarii o să mai avem în șase luni, e reconfortant să vezi că și ceilalți sunt la fel de pierduți. Că și ei își cumpără prea multe haine. Că și lor le crapă fața în două între ce sunt și ce trebuie să pară.
Iar dacă serialele ne oferă iluzia catharsisului, TikTok-ul vine cu uniforma. Online-ul funcționează ca un catalog al noii ordini estetice, unde trendurile anunță, încet și insistent, o alunecare spre dreapta politică. Estetica este profund politică, chiar și atunci când se ascunde sub fard și filtre. Nu mai e doar despre gusturi, acum e despre valori. Despre ce lași să-ți placă. Despre ce alegi să nu comentezi. În spatele unei alegeri de stil aparent „neutră“ se pot camufla ideologii autoritare, rasiste, conservatoare. Dar asta nu e nou. A început, poate, cu Obama. Vânzarea de produse prin valori. Speranță, diversitate, progres. Să transformi idealuri în slogan, și sloganul în marfă. În campania lui din 2012 a lansat Runway to Win – tricouri și genți cu „hope“ și „vote“, create de Marc Jacobs, Jason Wu, Alexander Wang. Branding politic făcut de designeri. Ideologie pusă pe bumbac. Era clar: dacă speranța arată bine, se vinde mai ușor. Odată ce estetica a devenit limbaj pentru valori, orice valoare a devenit vandabilă. Și când estetica devine cod, oricine o poate folosi. Așa a ajuns și conservatorismul să se infiltreze în cultura pop prin estetici cuminți, cunoscute, netede, silențioase, seducătoare. Sub masca perfecțiunii și a „curățeniei vizuale“ pulsează o presiune: să te conformezi. Să te aduni. Să taci.
Am picat și eu în plasă. Când a apărut Clean Girl Aesthetic, am crezut – pentru o secundă lungă – că poate ăsta e răspunsul. O garderobă minimalistă, bine gândită. Piese staple de la Djerf Avenue (da… m-a păcălit și pe mine), care promiteau să mă elibereze de gândire, de ezitare. Doar câteva piese bune și gata, ciao spirall-ing, fără scroll-ing. Dar n-a funcționat. M-am simțit estompată. Diluată. Ca și cum creativitatea mea se topise în cămăși bleu, pantaloni de birou 2004 și pulovere din cașmir care nu spun nimic, dar costă mult. Ca și cum, în loc să mă definesc, mă ascundeam. Moda vorbește, da. Sau, mai degrabă, ne face să tăcem. Să ne potrivim. Să nu deranjăm. Să nu mai zic că, între timp, estetica asta a devenit un simbol neoficial MAGA.
Deci… moda e politică? Dacă te uiți la ce e în trend în ultimii trei ani – clean girl aesthetic, quiet luxury, trad wife, estetici hiper-feminine, old money, office siren – totul pare să graviteze în jurul aceleiași idei: conformitate. Și nu e o întâmplare. E un shift lent, dar constant. O mișcare de revenire la „ordine“, la „bun gust“, la tăcere. Când societatea se simte amenințată, moda răspunde. Nu cu revoluție, ci cu disciplină vizuală. Cu forme cuminți. Feminitate docilă. Simplitate impusă. Uniformitate. Luxul nu mai înseamnă opulență – înseamnă stabilitate. Oamenii cu bani nu mai vor să pară bogați. Vor să pară în siguranță. Esteticile astea sunt doar o altă față a fricii. În fața haosului, unii se întorc în trecut. Spre estetica bogăției liniștite, a vechilor elite, a femeilor „cuminți“. Sigur, unii spun că sunt doar trenduri. Mofturi de pe Instagram, moodboard-uri de pe Pinterest. Dar moftul ăsta e un manifest. Paltoanele vin fără logo, dar cu umeri bine conturați. Manichiura e nude. Totul e „curat“. Ne ascundem. E fuga noastră de realitate. Și propriile (mele) anxietăți. Mă ascund și eu? Poți oricând să cauți în istoria modei – semnalele originale au fost tivurile. În 1926, economistul George Taylor a formulat Indicele Tivului: tivurile urcă în perioade de prosperitate, coboară în criză. Roaring Twenties? Tivuri scurte, aur, strălucire. Criza din 1929? Fuste lungi, materiale sobre. Anii ’60? Mini. Anii 2000? Y2K, piele la vedere, opulență. Dar acum? 2025. Fustele lungi domină. Moda e profeție.
Standardele de frumusețe s-au îngustat. Au devenit mai restrictive, mai eurocentrice, mai fatphobice. Unele estetici, aparent neutre, au ajuns să normalizeze valori de dreapta fără să le spună pe nume. Dacă promovarea perfecțiunii vine la pachet cu disciplină, tăcere și docilitate, atunci e posibil să vorbim despre un etos autoritar – chiar dacă nu pare. Tocmai asta e capcana: nu se prezintă ca ideologie, ci ca „gust bun“. Dar moda reflectă întotdeauna puterea care o animă.
Estetica old money mi s-a părut mereu suspectă. Astăzi, o generație de adolescenți – și nu doar din Vest, ci și din România sau Moldova – se declară cu mândrie fideli acestui stil. Și urăsc neforii. Un cuvânt care devine insultă, o formă de respingere a oricărui exces, a oricărei expresii „greșite“. Termenul vine din „neformați“, un fel de insultă subtilă care circulă pe TikTok și Discord, și care indică tot ce nu e suficient de „polished“, de disciplinat vizual, de conform cu noua estetică a ordinii. Neforii sunt copiii „neînregimentați“. Adică exact ce am fi numit, în altă epocă, emo kids.
Cottagecore-ul, cu rochii milkmaid și promisiuni de liniște domestică, a fost unul dintre primele semne. Apoi a venit Ozempic. Mișcarea body positivity a fost ștearsă peste noapte, ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Sophia Richie, Nara Smith, soțiile mormone de pe TikTok, quiet luxury, soft life – toate compun aceeași estetică glazurată, în care opulența e înlocuită de control. Și totuși, internetul se declară șocat când află că Nara Smith e mormonă, că trăiește ca o trad wife, că ar putea vota cu Trump. De parcă nu era deja vizibil. Asta nu e „critical thinking“. Asta e doar să gândești un pic, să te uiți cu atenție. Stilul personal a fost deja „desaturat“. Unghiile sunt goale, lacul e transparent, totul e curat. Asta spune ceva despre momentul nostru. Vremurile sunt grele. Și când vremurile sunt grele, estetica devine austeră. Revenirea country-ului în mainstream, cu Beyoncé și Post Malone schimbându-și direcția muzicală, nu e o întâmplare. E o retragere într-un imaginar familiar. La nivel local, figuri precum Cristela Georgescu sau Ditta Depner aduc această mișcare trad wife pe teren românesc.
În analiza sa din 032c, Federico Sargentone observă cum brandurile de lux adoptă muzica clasică în prezentările de modă pentru a sugera „timelessness“ și „heritage“. Această alegere sonoră reflectă o dorință de a transmite stabilitate și rafinament, în contrast cu haosul contemporan. Această tendință se aliniază cu estetica clean girl și quiet luxury, unde simplitatea și minimalismul devin simboluri ale controlului și conformismului. Miuccia Prada, care a fost declarată comunistă, a înțeles asta mai bine decât oricine. Prada n-a fost niciodată doar un brand de lux, ci un experiment de control al esteticului. O estetică minimală care flirtează constant cu uniformitatea și structura rigidă a ideologiilor colectiviste. Dar Prada e și contradicție: politică de stânga, consumerism de lux. Un paradox purtat pe umeri de femei care vor și rafinament, și discreție.
Istoric vorbind, estetica a fost mereu un instrument de ordine și control. George L. Mosse scria că regimurile fasciste nu s-au impus doar prin frică, ci prin imagine. Printr-un spectacol al stabilității. O uniformă, un ritual, o arhitectură impunătoare – toate astea compuneau o versiune vizuală a puterii. Nu trebuia să crezi, era suficient să vezi. Estetica devenea o formă de religie civică, cu propriile simboluri, propriile liturghii dar fără promisiunea unei lumi mai bune, ci cu obsesia unei lumi ordonate. Și asta e valabil și azi, chiar dacă formele sunt mai „soft“. Când minimalismul devine normă, când totul e alb, bej, „curat“, când alegem să ne exprimăm prin tăcere vizuală, poate nu ne relaxăm, poate doar ne supunem. Pentru că estetica liniștii poate să fie și o mască a fricii. Iar moda, în loc să ne elibereze, poate foarte bine să ne ordoneze.
Poate că ceea ce simt nu e neapărat confuzie, ci o formă de disonanță: între ceea ce văd în jur și ceea ce simt în mine. Între ordinea vizuală impusă și dezordinea interioară tot mai greu de camuflat. Și mă întreb: cum mai arată rezistența acum? Nu mai e clar. În comunitatea pin-up există o vorbă: „vibe vintage, nu valori vintage“. Oamenii de stânga sunt, de obicei, mai preocupați de stil personal și expresie autentică. Nu pentru că ar fi o regulă, ci pentru că exprimarea devine necesară atunci când norma apasă. Iar ceea ce vedem acum, această uniformizare lentă, e o reîntoarcere la conservatorism. Lumea se întoarce la acel stil pentru că se întoarce, conștient sau nu, la acele valori. Într-un climat politic ca ăsta, a avea stil personal autentic e un act radical. A cumpăra second-hand e un act radical. A nu te conforma înseamnă a rezista. În paralel, există un întreg subgrup care îmbrățișează hiper-feminitatea în comunitățile queer – nu ca un gest de întoarcere, ci ca o formă de subversiune a normelor de gen. Două fețe ale aceleiași monede: una îmbrățișează liniștea impusă, cealaltă o parodiază până devine strigăt. Și serios… mă tot întreb de ce mă simt atât de atrasă de… De designerii de nișă, de formele mici de revoltă purtabile, delicate, costisitoare. E clar: sunt aici pentru anarhie. Dar cum arată revolta mea? Cum mă opun, concret? Cum îmi găsesc identitatea? Și mai ales – cum îmi comunic valorile politice, frustrarea socială, anxietatea economică. Tot ce am, în unele zile, e o bluză cu buline.
În afara mainstreamului, estetica „curată“ începe să se dezintegreze. Clowncore. Circuscore. Medieval revival. Și parcă nu ne mai întoarcem în Germania anilor ’30 – ne întoarcem în Evul Mediu. Pinterest a prezis că Castlecore va fi unul dintre marile trenduri ale lui 2025, alături de Future Medieval. E deja clar că direcția generală din cultura pop devine tot mai obsedată de estetica medievală. Și da, căutam și eu, la rândul meu, o pereche de bloomers care „să mă reprezinte“ și, într-un gest pur algoritmic, am ajuns pe o pagină de Wikipedia unde am dat peste termenul „neo-medievalism“. În context academic, el nu se referă neapărat la volane și armuri în colecții de modă, ci la un fenomen analizat în științele sociale – politologie, economie, urbanism, studii culturale, sociologie ș.a.m.d.
Cercetătorii au observat că, în secolul XXI, deși părea că ne îndreptăm spre o lume globalizată, rațională, susținută de progres tehnologic și stabilitate controlată, sistemele globale încep să se clatine. Ce urmează, spun ei, nu este un colaps, ci o regresie subtilă spre o societate descentralizată, instabilă, cu suveranități multiple, foarte asemănătoare cu lumea medievală. În cercetarea U.S. – China Rivalry in a Neo-Medieval World, autorii definesc epoca neo-medievală ca o perioadă istorică începută în jurul anului 2000, marcată de: slăbirea statelor, fragmentarea societăților, economii dezechilibrate, amenințări persistente și informalizarea războiului. Sună familiar, nu? Într-o altă lucrare, Cities in the Neo-Medieval Era, autorul îl citează pe Umberto Eco – unul dintre primii care au vorbit despre neo-medievalism într-o cheie postmodernă. În capitolul de deschidere, George Lewicki notează că Eco identifică acest fenomen în procese precum alienarea și descentralizarea structurală a metropolelor (care, asemenea celor medievale, devin enclave închise unde minoritățile refuză integrarea), trivializarea informației (nu mai avem o lipsă, ci un exces), sentimentul de incertitudine și risc existențial total, tendința de adaptare continuă, de suprascriere culturală fără respect pentru sursele primare – și multe altele. Umberto Eco definește neo-medievalismul ca o formă contemporană de fragmentare a autorității statale, asemănătoare cu cea din Evul Mediu, când puterea era împărțită între papalitate, imperiu, regate, baroni și orașe-state aflate într-un conflict constant. În viziunea lui, pe măsură ce statul-națiune slăbește, iar alte entități – corporații, regiuni autonome, organizații informale – câștigă influență, lumea începe să semene din nou cu un sistem medieval, dar filtrat printr-o lentilă postmodernă. Într-un astfel de context, devenit instabil și greu de înțeles, oamenii nu privesc înainte, ci înapoi. Nu spre trecutul istoric, ci spre unul pe care îl romantizăm: cu rochii dramatice, turnuri de castel, mistere gotice. Moda funcționează aici aproape ca un reflex colectiv, o formă tăcută de adaptare. Apar mâneci bufante, printuri eclectice, volane, dantele, corsete, armuri, culori de inspirație feudală, bloomers – pantaloni scurți inspirați din lenjeria de secol XVI. Toate astea contrastând cu liniile simple, cuminți, ale esteticii corporate, care continuă să mimeze ideea de ordine și siguranță, deși nimeni nu mai pare convins de ea.
În comunitățile queer, estetici precum bimbo-femininity sau clowncore nu sunt forme de conformism, ci acte deliberate de subversiune. Prin exagerarea trăsăturilor feminine, aceste stiluri sfidează normele de gen și așteptările societale, transformând estetica într-un instrument politic. Tot Federico Sargentone scrie în Midcareer Writing că „aura is the ultimate branding for our generation – a spectrum of products, images, and practices that absorbs us without knowing we’re fading off into background noise“. Conceptul de aura funcționează ca un strat invizibil care transformă un obiect estetic într-un purtător de mesaj, oferind astfel un cadru de lectură extrem de relevant. Estetica nu ne seduce prin mesajul explicit, ci prin prezență. Prin atmosfera pe care o creează. Ea devine vehicul pentru valori, iar produsul însuși, un semnal moral. Tocmai asta se întâmplă și aici: trăsătura devine travestire. Feminitatea devine armură. Așa cum arată și expoziția A Queer History of Fashion: From Closet to Catwalk, stilul a fost mereu o formă de rezistență pentru cei marginalizați. Îmbrăcămintea nu doar exprimă identitate – o sfidează. Estetica nu e doar politică. E vitală. E o formă de supraviețuire într-o lume care vrea să te uniformizeze.
Nu spun că urmează să retrăim Evul Mediu în sens literal. Dar cred că fascinația actuală pentru Castlecore și tot acest viraj estetic spre medieval spune ceva despre felul în care ne simțim. Nesiguri. Expuși. Într-un fel, ne îmbrăcăm vulnerabilitatea în dantelă și catifea, poate pentru că n-avem altă formă de protecție simbolică.
E un simptom. Haosul politic și economic prin care trecem e atât de profund, încât simțim nevoia de mitologie. Vrem ca hainele să ne protejeze nu doar de frig, ci și de incertitudine. Brandurile mari, cu instinctele lor comerciale ultra-ascuțite, n-au făcut decât să capteze frica și să o stilizeze. În colecțiile toamnă-iarnă 2025 prezentate la Săptămâna Modei de către Prada, Simone Rocha, Dilara Findikoglu, Fendi, Max Mara, Sandy Liang, Jil Sander și Burberry, alături de alții, se poate observa un fenomen interesant: brandurile de lux par să urmeze estetici care, până de curând, păreau specifice doar designului de nișă sau esteticii underground. Însă la acest nivel nu mai vorbim despre copiere sau despre contextualizarea unor trenduri. Este vorba despre absorbție. Brandurile mari știu să asimileze orice val cultural înainte ca acesta să devină mainstream – sau chiar asta îl face mainstream. Aparențele de revoltă din aceste colecții – tivuri dramatice, corsete, siluete gotice, trimiteri medievale – nu sunt neapărat revoluționare în intenție. Sunt speculative. Brandurile mari simt că estetica se mută în alt registru și nu vor să rateze conversația. Nu e un gest de anarhie, ci unul de supraviețuire, într-un sistem care consumă simboluri mai repede decât le poate produce.
Pentru artista japoneză Yayoi Kusama, lumea este un sistem prea mare, prea viu, prea străin. Haotic și impersonal, un loc în care individul pare întotdeauna prea mic, aproape inutil. Această percepție a realității o înspăimântă, dar îi oferă și o formă de alinare: dacă totul e prea mare ca să poată fi controlat, atunci poate nici nu trebuie. Bulinele, obsesiv repetate în lucrările ei, devin modul prin care această tensiune e procesată. Ele sunt atomi vizuali, fără ierarhie, fiecare egală cu cealaltă, distribuite uniform, fără centru, fără punct de sprijin. Privirea nu se poate fixa, iar în asta există o intenție clară: pierderea controlului ca formă de eliberare. Este o estetică a dizolvării de sine, o renunțare lentă și ritualică la ego, care transformă anxietatea într-un ritm vizual. În mulțime, în repetiție, în pattern, Kusama nu se pierde – se calmează, se reglează.
Perfecțiunea e un simptom al autoritarismului. Poate că perfecțiunea e o formă de frică. Mă gândesc la estetica clean girl. La părul neted, la pielea fără pori, la respirația uniformă a acelui look impecabil. E o disciplină. Un job. O mască de control într-o lume care se destramă. Și totuși, în toată fragilitatea asta, eu mi-am cumpărat buline. Mai întâi o bluză, apoi un deux-pièces, și chiar o pereche de capri pants – pentru că da, sunt din nou în trend, și pentru că da, ceva în mine a simțit că asta mă definește. Nu ironic. Nu ca pe un comentariu vizual. Pur și simplu… mă regăsesc în ele. În repetiția lor, în ritmul lor obsesiv, în liniștea pe care o aduc. Ce fac, de fapt? Urmez trenduri? Mă identific cu ele? Mă dizolv? Mă protejez? Mă revolt? Tot ce știu e că, atunci când totul e acoperit cu buline, nu mai există început sau sfârșit. Nici un „eu“ clar delimitat. Și, ciudat, exact asta mă liniștește. Poate că perfecțiunea paralizează. Poate că patternul mă păcălește. Poate că bulinele sunt doar un pretext, o pătură peste panică, o poveste peste prăbușire. Poate că m-am pierdut în puncte pentru că, altfel, m-aș fi spart în bucăți. Până la urmă, e mai simplu să devii un pattern decât să rămâi o persoană. Și poate că bulinele sunt un simptom. Nu neapărat al stilului, ci al momentului. Le-am observat revenind exact atunci când nimic nu mai părea stabil – ca un gest reflex, repetitiv, un semnal vestimentar al încercării de a îndulci realitatea. În 2021, în plină alternanță între lockdown și „revenire la normal“, Prada a construit colecții care se jucau cu bulinele. În anii ’30, Shirley Temple le purta ca pe o promisiune de optimism – o copilărie coregrafiată pentru camerele de filmat ale unei Americi în criză. În 2009, la scurt timp după colapsul financiar, bulinele au reapărut pe podiumuri, ca și cum ar fi fost acolo ca să ne amintească să nu ne prăbușim complet. Și recent, Addison Rae – un fel de mascotă lucidă a absurdului digital – a purtat un body cu buline la Coachella. Internetul s-a întrebat dacă nu cumva e depresie costumată în euforie pop. O generație care nu mai știe ce simte, dar încearcă să compună o stare din patternuri. Repetiția liniștește. Haosul, dacă e ordonat grafic, pare suportabil. Ca și cum estetica ar putea ține loc de echilibru.
