Carlo Vecce este autorul unui roman cu totul aparte, Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci care, pornind de la o descoperire pe care autorul, istoric de formație, a făcut-o recent, aruncă o lumină nouă asupra originii mamei lui Leonardo da Vinci: aceasta nu era italiancă, ci sclavă cercheză. Romanul, minuțios documentat, a apărut în 2024 la Editura Humanitas Fiction, tradus de Oana Sălișteanu.
Carlo Vecce este un reputat filolog și istoric, specializat în perioada Renașterii Italiene și unul dintre experții de top despre viața și opera lui Leonardo Da Vinci. Este profesor de literatură italiană la Universitatea din Napoli „L’Orientale“ și, de-a lungul timpului, a predat la universitățile din Pavia, Chieti-Pescara și Macerata, și a fost profesor invitat la Paris 3 – Sorbonne Nouvelle, UCLA, la Institute of Advanced Studies din Durham și la École Normale Supérieure de Lyon. Printre contribuțiile sale cele mai importante ca specialist în moștenirea artistică a lui Leonardo da Vinci, se numără edițiile la Libro di pittura (1995) și Codice Arundel 263 (1998), precum și biografia Leonardo, la vita, din 2024. A fost, totodată, implicat într-un proiect de reconstrucție a bibliotecii lui Leonardo, derulat sub patronajul celebrei Accademia dei Lincei, proiect care a presupus apoi câteva expoziții, la Muzeul Galileo din Florența, la Universitatea Stanford și la Institutul Max Planck din Berlin. În 2021, a apărut și volumul La biblioteca di Leonardo.
Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci este primul său roman. Publicat în 2023, a ajuns bestseller în Italia, tradus în 20 de limbi și câștigător al unor premii importante: Premio Inedito Colline di Torino, Premio Nazionale di Narrativa Città di Penne, Premio Napoli Cultural Classic. Este un roman polifonic, bazat pe fapte reale, care reconstruiește povestea mamei lui Leonardo da Vinci și leagă condiția acestei femei din Renaștere de fenomene sulfuroase ale prezentului: intoleranța față de imigranți, sclavia modernă, catastrofele umanitare la care Occidentul privește cu apatie. Cartea reconstruiește milimetric o lume, nu doar a Renașterii la Veneția și Florența, ci și a rutelor care legau orașele italiene de Constantinopole, de Caucaz și de Africa. Este o frescă pe cât de ambițioasă, pe atât de captivantă, un adevărat tur prin viața și obiceiurile unor oameni din straturi sociale diverse, cu destine împletite în cele mai surprinzătoare feluri. Am stat de vorbă cu Carlo Vecce despre toate acestea la FILIT, unde a fost invitat și am descoperit un autor generos, deschis, afabil și extrem de preocupat de prezentul nostru atacat de nenumărate crize. Dialogul de mai jos, care pornește dinspre trecut și se îndreaptă către conexiunile cu actualitatea, a fost posibilil grație organizatorilor FILIT, cărora le mulțumesc. Traducerea consecutivă a dialogului de la Iași a fost făcută de Gabriela Dima.
Pentru a spune povestea acestei femei, a trebuit să spuneți povestea unei intregi lumi. Avem, în Surâsul Caterinei, o istorie a comerțului, a meșteșugurilor și breslelor, a relațiilor dintre orașele italiene, informații despre drept sau despre cărțile care se citeau în perioada respectivă. E o lume întreagă, reconstruită. Cum ați ajuns la acest model de construcție a romanului și de ce a fost important pentru dumneavoastră să existe toate aceste straturi?
Construcția romanului s-a născut de la un document, o descoperire despre această femeie despre care eu nu știam nimic. Sunt un cercetător al Renașterii, al vieții și operei lui Leonardo, dar nu știam nimic despre originea lui și despre mama lui. Știam doar numele, Caterina. Nu eram doar eu cel care nu știa, nimeni nu știa. Descoperirea acestui document mi-a deschis toate aceste lumi despre care nu știam nimic. Caterina nu era italiană, ci era cercheză și a trebuit să descopăr viața acestor popoare misterioase și sălbatice, geografia Caucazului, natura sălbatică, foarte frumoasă. Caterina era o sclavă și a trebuit să studiez istoria sclaviei în zona Mediteranei, în Renaștere. Apoi, căile de navigație: care erau rutele prin Marea Neagră, Mediterana, prin Constantinopol. A trebuit să studiez cum erau construite navele: nave cu vâsle, nave cu pânze, cum era viața în acea epocă. A fost și pentru mine o călătorie fascinantă. Din toate astea s-a născut romanul: o operă de imaginație, dar bazată întotdeauna pe realitate.
În ultimul capitol, povestiți despre un moment în care ați descoperit o mapă cu documente ale cavalerului Castellani, ale familiei Castellani. Acolo au fost documentele inedite, esențiale pentru aventura identității Caterinei. Puteți povesti cum ați trăit acel moment? E o descoperire extraordinară. V-ați dat seama atunci că acele informații răsturnau tot ceea ce știați despre originea lui Leonardo?
Acel document al familiei Castellani a fost, de fapt, primul indiciu. Cercetarea istorică se aseamănă în multe aspecte cu o anchetă detectivistică. Lucrăm cu indicii, cu fragmente de realitate. Când am citit acea notă din jurnalul lui Castellani care vorbea de o sclavă tânără, pe nume Caterina, al cărei act de eliberare a fost întocmit de un notar care avea același nume cu cel al tatălui lui Leonardo, Piero, eu, în calitate de cercetător, m-am gândit imediat că dacă el era notarul, trebuie să fi scris acest document. L-am căutat în arhiva de la Florența și l-am găsit: documentul scris de tatăl lui Leonardo. Și de acolo a început totul, pentru că îmi imaginam cum stătuse notarul în fața femeii cu care făcuse dragoste și mă întrebam cum face un notar să rămână rece, să nu tremure în fața unei astfel de situații. M-am emoționat foarte tare, am avut niște trăiri foarte puternice. Așa a început totul.
Ce impact a avut în lumea istoricilor, a cercetătorilor care se ocupă cu studiul vieții lui Leonardo, această descoperire?
La început, a creat ceva nelămurire, părea o poveste incredibilă. Dar există documentele. Noi, istoricii, nu spunem niciodată că este un adevăr absolut, ci o ipoteză istorică. Dar putem spune că este ipoteza cea mai probabilă care există în acest moment. Asta spune istoricul. În schimb, în roman, scriitorul spune că acesta e adevărul. De aceea este importantă literatura, pentru că literatura merge dincolo de istorie.
A mai existat vreun alt moment în viața dumneavoastră când v-ați gândit să scrieți un roman pornind de la un eveniment istoric care v-a marcat în mod aparte?
Nu, asta a fost prima dată. De câteva ori, m-am distrat încercându-mi mâna cu câteva tipuri de scriere creativă, dar nu au fost romane, erau texte foarte scurte, dramaturgice mai ales, dar nu mai lungi de zece pagini. E prima dată când scriu un roman.
De ce ați decis să scrieți acest roman din perspectiva mai multor voci? Ar fi interesat de aflat dacă personajele ale căror nume dau titlurile capitolelor au existat în realitate.
Da, toți protagoniștii romanului ale căror voci se aud în carte, la persoana I, au existat în realitate, nu sunt rodul imaginației mele. Sunt menționați în documente, în cronici, în cărți de istorie. Pentru mine este important să plec întotdeauna de la realitate. Imaginația și fantezia umplu golurile dintre aceste fragmente. E ca și cum ne-am găsi în fața unei picturi care este în mare parte distrusă, distrusă de timp, de război, și din care au rămas doar fragmente. Cu ajutorul imaginației, putem umple aceste goluri și putem reface pictura complet. Ăsta este romanul istoric.
Personajele care spun povestea Caterinei, fiecare din propriul punct de vedere, sunt ca un cor de martori care depun mărturie despre viața ei. Ea însă nu vorbește niciodată, nu există un capitol dedicat vocii ei, ca în cazul celorlalte voci. De ce?
E un roman polifonic, sunt multe voci. Nu există vocea Caterinei pentru că nu am reușit să redau vocea Caterinei, dar și dintr-un motiv simbolic. Este un personaj fără voce pentru că i s-au luat libertatea, demnitatea umană și posibilitatea de a comunica. Pentru mine, Caterina, mai mult decât prin cuvinte, comunica prin ochi, prin corp, prin gesturi și mai ales prin zâmbet. Mai există și un alt motiv pentru care am decis să adopt această perspectivă a unei pluralități de voci: cartea povestește toată viața Caterinei, de la naștere până la moarte. Fiecare dintre noi este o ființă în mișcare și în transformare. Nu suntem niciodată cei care eram cândva. Ne schimbăm mereu. Fiecare personaj povestește în mod diferit despre Caterina. Sunt mai multe Caterine în carte și mai multe voci care și le amintesc: Caterina–copil, Caterina–adolescentă, Caterina–sclavă, Caterina–servitoare, Caterina–iubită, Caterina–soție, Caterina–mamă. Atât de multe Caterine!
Vorbind despre aceste ipostaze ale Caterinei, ajungeți să vorbiți despre realități foarte dure din perioada Renașterii, un timp pe care îl asociem cu triumful umanismului și cu realizări excepționale în planul artei și al ideilor. Și totuși, existau antisemitism, sclavie, iar femeile erau tratate ca ființe de rang inferior.
Așa este, evreii au fost persecutați, iar femeile, nu numai sclavele, ci și cele așa-zis libere trăiau în condiții aproape de sclavie. Și în societatea italiană femeia era plasată pe un nivel inferior. Așa era privită.
În carte apare această afirmație, care în roman funcționează ca un refren: „Ceea ce nu e scris, nu există“. Se leagă cu observația de mai devreme, pentru că despre femeile de rând, despre sclave, despre categoriile oprimate nu există atât de multe documente istorice.
Și, în general, despre femei și despre lumea femeilor e foarte greu să găsești documente. Scrierea, în istoria umanității, este adesea folosită ca instrument al puterii. Persoanele care știu să citească și să scrie au putere în societate; biserica, justiția, sfera politică. Tot restul lumii, în trecut, nu știa să citească sau să scrie. Adeseori, femeile erau excluse de la orice formă de educație.
Menționați, în roman, existența unor cărți, care în epocă au avut un impact foarte puternic asupra întregii societăți, ale căror idei s-au răspândit rapid. Mă refer la Decameronul lui Boccaccio, la Divina comedie a lui Dante și la poemul filosofic al lui Lucrețiu, De rerum natura. Puteți sintetiza impactul acestor scrieri în epocă, și nu neapărat asupra claselor privilegiate?
Cu aceste cărți, în acea epocă, începe o adevărată revoluție în societate. Cu Dante, cu Boccaccio, cu umanismul. Dante e încă legat de Evul Mediu, dar prin această călătorie pe care o face în lumea de dincolo, Dante insistă pe tema libertății omului de a alege între bine și rău. Boccaccio scrie, prin Decameronul, o operă care are un puternic mesaj de libertate, scrie despre eliberarea vieții omenești de mai multe tipuri de prejudecăți și constrângeri, și chiar de eliberare în iubire. Boccaccio e primul mare scriitor italian care își introduce operele dedicându-le femeilor. E un adevărat rebel, iar Decameronul e dedicat femeilor. Sunt douăsprezece personaje majore și șapte dintre acestea sunt femei, cele mai importante. Apoi, umanismul descoperă texte cum e cel al lui Lucrețiu, alte texte despre eliberare: eliberare de teama de moarte, de teama de infern, de superstiții. Eu, în cartea mea, îmi imaginez că personajele mele chiar citesc aceste cărți și acești autori: Dante, Boccaccio, Lucrețiu. Nu e o întâmplare. Sunt referințe reale, pentru că persoanele din acea perioadă chiar citeau aceste cărți.
Cum priviți riscurile pe care le comportă un roman istoric? Pasaje care sunt rodul imaginației pot fi considerate reale de unii cititori. Care credeți că e modul optim de a citi ficțiunea istorică?
E o întrebare grea, pentru că eu sunt și un cititor pasionat, înainte să fiu scriitor. În general, consider că pentru a scrie, trebuie în primul rând să citești. Sunt un cititor de romane istorice, dar nu aș ști să vă dau un răspuns, pentru că eu, atunci când citesc un roman, nu o mai fac ca un profesor. Vreau să intru în poveste complet și să am un tip de lectură plină de ingenuitate. E cu totul altceva când trebuie să studiez, în calitate de profesor. Sfatul meu pentru un cititor e să-și dea voie să alunece în poveste fără să-și facă prea multe probleme și să se întrebe ce e adevărat și ce e fals. Mai bine, nu! Sunt mai mulți scriitori de romane istorice care îmi plac foarte mult, cum e Tracy Chevalier, care e aici, la FILIT. Când le citești romanele, trebuie să te abandonezi poveștii. E ceea ce își dorește un scriitor.
Iar pentru adevărul istoric, avem mereu cărțile de istorie.
Sigur, dacă cineva își dorește să aprofundeze un subiect, se poate îndrepta către cărțile de istorie. Acum mai mulți ani, am avut o conversație interesantă cu Umberto Eco, care m-a învățat multe lucruri importante. Unul e privitor la Numele trandafirului. Umberto Eco spunea că l-a scris pentru niveluri diferite de cititori. Fiecare roman ajunge să fie citit de cititori diferiți și nu trebuie neglijat un segment de cititori care nu cunoaște neapărat marea istorie și vrea doar să fie emoționat de poveștile personajelor: o poveste de dragoste, o poveste de aventură. Și aceste lucruri sunt importante.
V-a luat mult să scrieți acest roman, unul foarte stufos, complex, care are și povești de dragoste, și aventură, dar și multe detalii despre viața în timpul Renașterii, de la Florența și Veneția, până la Constantinopol și în satele din Caucaz? Cum a fost procesul publicării?
Scrierea s-a născut aproape spontan, pentru că e vorba despre lumea Renașterii, pe care o cunoșteam de foarte mulți ani. Nu trebuia s-o studiez din nou. La fel în ceea ce privește lumea lui Leonardo da Vinci, era una pe care o cercetasem de 30 de ani. Citisem toate manuscrisele lui, cunoșteam foarte bine documentele. A trebuit însă să muncesc mult ca să descopăr lumea Caterinei, pe care nu o cunoșteam. A trebuit să studiez istoria economiei, istoria Mediteranei, istoria sclaviei, deci alți trei-patru ani de cercetare. Apoi, într-o bună zi, am început să scriu, pentru că aveam deja toată povestea în minte. Și, în acel moment, am început să scriu fără să mă opresc timp de cinci luni. Dar eu scriam mai mult pentru mine, nu mă gândeam să public. Scriam pentru că era o poveste pe care o aveam în minte și simțeam nevoia să o scriu, conștient fiind de faptul că dacă nu o scriu, nu există. Acea frază recurentă care apare în carte, „Ceea ce nu e scris, nu există“ e fraza mea. Apoi, după ce am terminat de scris, nici nu mă gândeam să public. Eram profesor, mi-era puțin rușine că am scris un roman. Am trimis însă fișierul către zece prieteni, să-și dea cu părerea, iar unul dintre acești prieteni, un „trădător“, l-a trimis unui editor, care m-a sunat și apoi l-a publicat. Pentru mine e ca un vis, încă nu cred ce mi se întâmplă.
Finalul romanului dumneavoastră leagă, în mod neașteptat, destinul dramatic și complicat al Caterinei de fenomene care afectează profund societățile noastre: discursul anti-imigrație, sclavia modernă, misoginismul care e pe o pantă ascendentă, ascensiunea discursurilor de extremă dreapta. De ce a fost important să subliniați aceste circuite dintre trecut și prezent? Alți autori ar fi lăsat povestea în atmofera de epocă a timpului respectiv, și cu asta, basta!
Încă de la început, am simțit că problema Caterinei este o problemă actuală, pentru că o regăsim în toată lumea de astăzi, în Europa, ca și în Statele Unite. Cred că în Italia resimțim aceste lucruri și mai intens, pentru că Italia este punctul de sosire pentru migranții din Africa. În fiecare zi ajung zeci, sute de persoane. Ca să ajungă în Italia, trebuie să traverseze Mediterana, cu bărci care se scufund. Sunt tragedii în fiecare zi, oameni care mor, copii, femei. În fiecare zi. E o tragedie de proporții și un scandal moral enorm pentru că nimeni nu face nimic. Cauzele de plecare ale acestei tragedii sunt, din punctul meu de vedere, întotdeauna aceleași. Mecanismul era același și în Renaștere. De ce exista și atunci sclavia? Pentru că exista un sistem economic care spunea că dacă iei libertatea unei ființe umane câștigi bani. Același lucru se întâmplă și astăzi, practic, pentru că populațiile din Africa sunt exploatate, iar capitalismul global duce la exploatarea a miliarde de persoane pentru a face bani. În lumea de azi, în Africa, în Asia, în America Latină, sunt miliarde de persoane care sunt sclavi. Asta e un scandal al umanității. Pentru mine, Caterina e simbolul tuturor acestor realități, și de aici finalul cărții. Sfârșitul cărții e ceea ce aștepta Caterina de la mine: să termin povestea. Pentru că dacă nu scrii, povestea nu există. Scrisul e o datorie, o responsabilitate. Pentru mine, literatura nu e doar un joc, ea presupune și transmiterea unor valori. E un angajament moral și civil. În Italia, simțim mai mulți în acest fel dacă e să ne gândim, de exemplu, la autori ca Roberto Saviano, care a scris împotriva mafiei sau la Antonio Scurati, care a scris contra fascismului. Avem nevoie de literatură. Nu e doar frumoasă literatura, dar una dintre puterile ei e să ne deschisă ochii și să ne facă să vedem în ceilalți tot ființe umane. Dacă ne gândim la antisemitism și la perioada Holocaustului, evreii nu erau considerați ființe umane, iar astăzi s-a întâmplat același lucru cu populația din Gaza. Nici acești oameni nu au fost văzuți ca ființe umane. Literatura poate face însă mult. De exemplu, sunt mulți scriitori israelieni care încearcă să spună: „gata, ajunge cu acest război!“
Vă simțiți parte dintr-o comunitate care împărtășește aceleași viziuni critice cu statu-quo-ul despre care tocmai ați vorbit? Mai ales în contextul curent, de austeritate, când cresc discursurile anti-imigrație și vocile de extrema dreaptă peste tot în lume.
Acestea sunt forme de dezumanizare și chiar de negare a mesajului creștinismului, a Evangheliei, a lui Isus, din partea unor politicieni care pretind că sunt creștini. Și asta este foarte trist. Viziunea mea nu e una izolată. În Italia, de exemplu, această viziune critică e foarte împărtășită de marii scriitori, de realizatori din lumea filmului, din teatru. Și cred că același lucru se întâmplă și în alte țări, înclusiv în SUA. Cu toate problemele politice de astăzi, dacă ne uităm la marii scriitori și la marii regizori, vedem că sunt foarte preocupați de această dezagregare a umanității.
Foto: Carlo Vecce, Marco Bertorello_ AFP
