Nu-și amintea să fi văzut vreodată pe cineva locuind acolo. Încercă și mai tare să-și aducă aminte, dar nu reuși. Din copilărie, îi veneau acum în minte imagini vagi, neconturate, niciodată clare. Nimic din care să se poată dumeri. Știa numai că, de fiecare dată, obișnuia să grăbească pasul și să țină ochii închiși atunci când trecea pe lângă acea casă. Era un loc rău. Nu-și mai amintea de ce anume îi era frică, în acele momente, dar simțea groaza pe care i-o stârnea gândul că, privind prea atent printr-una dintre ferestrele înnegrite, avea să vadă ceva. Nu știa ce anume, ceva oribil. Și acum, îi reveni gustul metalic pornind de undeva din dosul nasului și coborând pe boltă. Doar asta rămânea în urma fricii aceleia. Aproape că îl amuză acum, dar nu pe de-a-ntregul. De ceva vreme, nu mai trecuse pe acolo. Nu mai avusese nevoie. Acum, ca să ajungă la stație, taie Parcul Brancardierilor în fiecare dimineață și prinde tramvaiul direct din colțul bulevardului. Dacă s-ar fi chinuit puțin, ar fi putut să revadă terenul viran, maidanul peste care fusese amenajat parcul, odată acoperit de gunoaie, ascunse jumătate din an de vegetație. Își aminti de interdicțiile de a călca vreodată pe acolo, de insistențele mamei, de bătăile primite de la tatăl acum bolnav. După ce se urca în tramvai, cel puțin în diminețile însorite, clare, îi plăcea să stea la fereastră, pentru a se bucura de suprapunerea de planuri. Își mijea ochii ca să-i poată ține cât de cât deschiși atunci când îi treceau razele peste obraz. Să poată să-și privească, fără să clipească, fantoma. Știa de cabinetele de curiozități și de lanternele magice care-i fascinaseră strămoșii, și, într-un fel, se lăsa și el fascinat de acea reflexie, măcar pentru câteva stații. Restul zilei avea să fie la fel de monotonă ca oricare alta. Învățase să trăiască cu asta. Obișnuia să stea la birou până târziu, ca să poată rata ultimul tramvai. Seara, când aerul i se părea în sfârșit respirabil, totul devenea parcă mai clar. Se putea plimba fără să se gândească la nimic. Înainta pe străzi lăturalnice, rătăcea prin fundături, privea cu colțul ochiului ferestrele luminate ale caselor. Se simțea liniștit, asta până când ajungea din nou acasă. De ceva vreme mătușă-sa se mutase cu ei pentru a avea grijă de bolnav. Ea nu-l suporta, fiindcă i se părea că fie e prea prost ca să-nțelegă gravitatea situației, fie o face dinadins. Îi reproșa, cu candela-n mână, că întârzie, prin nu știu care locuri, cu nu știu ce oameni, în zilele în care bietul său tată putea avea atâta nevoie de el. Și, în acele momente, el o privea fără să-i zică nimic. De aceea ea se prefăcea și mai supărată pe el, când de fapt în interiorul ei creștea spaima. E ca și cum ai privi în ochi un melc, așa e fii-tu, îi spuse ea cumnată-sii, într-o după-amiază. Aceasta vru să-i răspundă bătrânei că melcii nu au ochi, dar se gândi că întocmai așa ar enerva-o și mai mult pe sărmana femeie. Așa că preferă să nu-i zică nici ea nimic. Asta moștenise el de la mama lui, muțenia și orbirea voluntare. Se gândea la asta aproape de fiecare dată când intra în casă și îl treceau fiorii. Nu se întrebă de ce evită atât de mult un moment neplăcut – știa că va trebui s-o facă, dar nu voia. Nu își reproșa reacția, răspunsul retractil la așa un stimul negativ era normal. Intra în camera bolnavului, fără prea mare tragere de inimă, dar intra. De câteva săptămâni, candela ardea continuu pe noptiera neagră de lângă pat. Taică-su stătea întins printre perne, ca nou-născuții, cu ochii întredeschiși. Respira greu. Nu-și amintea dacă acest lucru era un efect al bolii sau dacă dintodeauna trăgea așa greu aer în piept. Poate are polipi, gândi el, poate a fost întotdeauna puțin astmatic. În defnitiv, fobia lui de doctori l-a adus în starea asta. Își aminti de un episod în care fusese nevoit să-l ajute pe tatăl său să mute din loc câteva din mobilele acelea grele și negre, în care se vedeau amândoi reflectați. Putea simți încă arsura mâinilor și enervarea pe propria neputință, dar nu-și putea aduce aminte deloc culoarea ochilor bătrânului. Regretă, pentru moment, măcar atât. Merse câțiva pași până la fereastră, dar uită ce văzu. Din toate experiențele lui, nu rămăseseră decât anumite frânturi, acum – gândi el – aproape interșanjabile. Se opri la acest cuvânt și păru mulțumit de descrierea atât de exactă. Totul nu părea a fi un tot unitar, ci spart într-o mie de cioburi opace, numai câteva erau clare. Se gândi că, până la urmă, și acelea limpezi se vor încețoșa, ca oglinzile vechi. Într-o vară, pe când era copil, îi spusese verișoară-sa că în oglinzile vechi apar câteodată morți. Nu înțelesese de ce, și lipsa unei explicații parcă întărea și mai tare credința asta stupidă. De aia, până și acum, când se rădea, o făcea smucit, având grijă să stea foarte aproape de oglindă, ca să nu-l suprindă nimic din spate. Avea, în camera sa, deasupra patului, o copie în ulei după Jan Davidsz: o natură moartă, obscură, obturată într-atât de praf și jeg, încât abia reușea să convingă că era într-adevăr ceva pictat acolo. Când nu putea dormi, stătea și privea micul tablou, imaginându-și ce fel de fructe sau gângănii mai ascunde imaginea. Într-o seară, s-a trezit plin de pișcături de la viermii și gândacii căzuți din tablou. I s-a părut că îi simte încă pe corp, pe sub haine, toată dimineața următoare. Știa că ceva e în neregulă cu el. Își vedea mama pendulând între perioade de acalmie și dezordine totală. În definitiv, trecerea era atât de subtilă, încât i se părea că de cele mai multe ori numai el o poate detecta. Acțiunile ei se păstrau aproape identice, ceea ce diferea era o anumită căldură a gestului, o anumită scânteie în privire la rostirea mecanică a vorbelor. Nu-i putea reproșa însă nimic. Nu era locul lui să facă asta. Se gândea însă la posibilitatea de a fi moștenit această predilecție, apoi îi trecea prin minte că putea la fel de bine să-i parvină și boala tatălui. Îi era frică, dar nu avea cu cine să discute concret despre așa ceva. Era singur nu din rea-voință, ci dintr-o sinceră neîncredere, neîncredere că altcineva în afară de el i-ar putea înțelege stările, neîncredere că altcuiva i-ar putea păsa cu adevărat. De aia se plimba atât. Voia să se obosească ca să se poată arunca în pat și să adoarmă. Eventual să se trezească ziua următoare – fără prea mare tragere de inimă, dar măcar să se trezească. Câteodată avea coșmaruri, și mereu erau despre casa aceea, cea pe lângă care refuzase atâta timp să treacă.
Era încă beznă afară când îl treziră tușiturile de dincolo de perete. Se sculă din pat de abia când sună ceasul. Era odihnit, cum nu mai fusese de multă vreme. Traversă holul strâmt ca și cum ar trece printr-un acvariu, încercând să le evite pe cele două femei care foiau. Dimineața asta era nespecifică. Se gândi la acest cuvânt în timp ce mânca. Nespecific desemnează acele lucruri care nu pot fi diferențiate în vreun fel de altele cu care se aseamănă. El ar putea părea, cel puțin privit din exterior, nespecific. Se uită în oglindă și se văzu ca după o beție. Semăna din ce în ce mai mult cu tatăl său. Se tăie din greșeală pe obraz cu lama. Dârele roșii se prelungeau peste email în spirală. Ieși din casă mai devreme ca de obicei, fără să știe că totuși cineva îl observă cu atenție. Mama sa îl fixă cu privirea de undeva din spatele perdelelor groase. Îl privea fără să vrea în felul în care privești pe acei necunoscuți despre care nu știi altceva decât că nu sunt pe de-a-ntregul acolo. Voi să-i zică ceva, să-l strige să se întoarcă, dar nu putu decât să ofteze lung, plecând capul în pământ. Din camera cealaltă, se auziră iar tușituri puternice și vaietele cumnatei. Din stradă nu se auzea nimic. Nici soarele nu răsărise încă. Atunci, se gândi că nu are rost să se grăbească. Hotărâse să nu mai o ia înspre parc. În schimb, va înainta pe strada întortochiată care dă și ea într-un sfârșit în bulevard. Era totuși suficientă lumină, fără nicio umbră vizibilă. Se gândi, cu regret, la toate aceste momente optice pe care le ratase de-a lungul vieții. Mersese o vreme așa lent, pe mijlocul străzii, ceva vreme inspectând alte nimicuri, apoi își dădu seama, dar deja nu mai putea face nimic, era prea târziu. Stătu așa câteva momente, fără să se miște. În fața sa, era casa aceea, cea din coșmaruri. Părea la fel de jerpelită, la fel de moartă pe cât își amintea. Nu voia să se întoarcă, dar nici să înainteze. Rămăsese pierdut privind-o. Aproape dărâmată de cutremure, casa era înțesată de crăpături. Avea fațada puțin căzută într-o parte, dar asta nu observă decât după ce se apropie de ea. Ciudat, dar era mai calm decât se aștepta să fie, într-atât încât încercă să-și amintească ce anume îl neliniștise încă din copilărie la clădirea asta. Acum, întrega clădire i se părea penibilă, demnă de milă. Soarele ieșise deja și lăsa o fășie de lumină să treacă fix prin arcadele goale ale ferestrelor de la parter, printre cioburile murdare și stucatură ieftină. Se apropie și mai mult, mai mult decât îndrăznise vreodată. Privind printr-una dintre deschizături, observă cum mare parte din podeaua de lemn cedase complet și numai zidurile de rezistență se mai țineau oarecum în picioare. Văzu o scară destul de somptuoasă și se gândi că demult de tot acel hol fusese folosit ca sală de muzică sau pentru spectacolele puse în scenă de copii. Se gândea la oamenii care locuiseră odată acolo. Îl amuză faptul că încăperile goale semănau prea mult unele cu altele. Pe pereți se vedeau petice din tapetul acela verde englezesc, cu arsenic. Sau poate asta voia să creadă. Făcu câțiva pași împrejurul clădirii și observă detalii care până atunci îi scăpaseră. Cum ar fi cele câteva rozete din ipsos stângaci amplasate pe o fațadă atât de banală. Se gândi la bieții constructori. Râse puțin de acele momente în care casa îi provocase o stare de rău. Fără să știe de ce, intră printr-una dintre ferestrele fără geam, având grijă să încerce prudent cu piciorul fiecare bârnă înainte să calce pe ea. Camera în care intrase părea să fie un fel sufragerie. Își imagină scenele de familie care s-ar fi putut desfășura în acest decor, golit de recuzită. Fără să vrea, populă încăperile cu propriile imagini. Ghicea, după urmele lăsate, locurile unde atârnau tablourile și-și imagina corpuri grele de bibliotecă, negre și lucioase ca sicriele, ghicea după zgârieturile de pe ceea ce mai rămăsese din pardoseală amplasamentul fotoliilor, a recamierelor sau a otomanelor. Ajunsese până la scara cea mare și, aproape fără să gândească, începu să urce. Vorbise cu ai lui despre frica pe care o simțea când trecea pe lângă aceasta, fără prea mare efect. Ajuns la etaj, văzu un coridor extrem de diferit de acelea pe care le visase de-a lungul vieții. Era împuțit, dar deloc lugubru. Înaintă și încercă să arunce un ochi prin încăperile adiacente. Cele care nu aveau podeaua prăbușită erau pline de gunoaie. Se gândi că poate de asta îi fusese întotdeauna frică de casa asta. Poate mereu îl îngrozise gândul ca nu cumva interiorul să fie gol, ca nu cumva o asemenea carcasă să ascundă numai un vid. De aceea, atunci când își făcea suficient curaj, se chinuia să se privească pe sine în oglindă, uneori minute întregi – încerca să se vadă așa cum ceilalți l-ar fi privit. Încerca să vadă dacă cineva ar putea să-i ghicească lipsurile, dacă ar putea da seama de golul din propria carcasă. Se privea și acum într-o oglindă mică și ovală. Era singurul lucru care rămăsese într-una din încăperile goale. Își dădu seama că stătuse prea mult deja, dar acest lucru nu mai avea importanță. Se simți urmărit. Putea să plece, dar hotărî să mai înainteze puțin totuși, măcar până la capătul coridorului, ca să vadă și ultima încăpere, singura în care nu fusese. Înăuntru, era o lumină difuză, diferită de cea din restul camerelor. Geamurile prăfuite și crăpate nu lăsau prea multă căldură să treacă. De cum intră, simți un val de frig. Camera era îmbâcsită. Dar mirosul, mirosul acela vag parcă îl cunoștea prea bine. Era urma medicamentelor și al transpirației, un miros pe care îl simțea de ceva vreme și acasă. Se apropie de fereastră și observă că afară totul se schimbase parcă. Era înăbușitor, crezu că-i vine rău, dar de fapt simțea cum se zguduie pardoseala. Podeaua din hol se prăbuși violent. Totul se umplu de praf gros de moloz. De abia putea respira. Dădu să coboare de acolo, dar nu avea cum. Înaintea lui se căscă un hău imens. După câteva momente de panică înăbușită, se repezi iar la ferestre și încercă să deschidă geamurile înțepenite, dar nu reuși. Mai auzi încă o zguduitură și, încet, simți podeaua moale cum urma să se surpe sub el. Se agăță cum putu de marginea ferestrei. De abia reuși să se țină. Peretele se înclină și el. De frică, închise ochii. Nu văzu bucata de sticlă care se desprinsese din cadrul de lemn și nici nu se feri de ea. Simți doar usturimea tăieturii undeva deasupra claviculei, dar continuă să-și țină ochii închiși, în timp ce hainele i se îmbibau cu sânge cald. Stătu așa, agățat, cu obrazul lipit de geamul prăfuit, refuzând să deschidă ochii. Cum nici afară, dacă ar fi fost, nu ar fi vrut să-i țină deschiși.
Imagine reprezentativă: Paul Cézanne, 1892-1894
