Părea o zi ca oricare alta. Ca-n fiecare dimineață, îl trezise fluieratul mierlei din copacul de la geam. Dormise după pofta inimii, fără nicio grijă pe lume. După ce se întinse plin de mulțumire până-i trosniră oasele, ieși în cerdac să se spele cu apă rece. Mâța se ivi din senin și începu să se frece de picioarele lui, de parcă altă treabă n-avea. Își trase pe el cămașa albă pregătită de cu seara, mâncă lacom niște jumări cu untură dintr-un borcan, își clăti gâtul temeinic cu o dușcă de rachiu și se grăbi să iasă pe poartă. O trânti în urma lui cu atâta forță încât zdrăngănitul tablei de fier o făcu pe baba de peste drum să se închine îngrozită.
Grozav îi plăcea să meargă la biserică. Nu pentru că l-ar fi apucat brusc cucernicia după ce-l părăsise nevasta pentru o lume mai bună (vorba vine, nu poți părăsi un bărbat care n-a fost niciodată doar al tău), ci pentru că acolo i se deschideau porțile raiului. Nu trebuia decât să caști bine ochii și să primești cu inima deschisă iertarea Domnului, dăruită cu mărinimie tuturor păcătoșilor dintre care el era cel dintâi. Ca să te mântuiești trebuie în primul rând să cazi în păcat suficient de adânc pentru o căință fierbinte, iar el cădea cu religiozitate în brațele moi ale tuturor enoriașelor. Rar mai găseai unul ca el. Nimeni n-ar fi putut spune ce anume îl deosebea și făcea femeile să se topească de dragul lui, doar nu era nici mai frumos, nici mai urât decât alții. Avea însă felul lui sucit de-a fi, ochii fără astâmpăr care-i jucau în cap, mersul apăsat de om fără frică, după care-l recunoșteai și la miezul nopții. Când punea mâna pe ceva, știai că-i bărbat în toată legea. Era destul să-l vezi cum dă peste cap țoiul de rachiu sau își înfige coasa în iarba fragedă. Alături de el nu te plictiseai, era în stare de cele mai mari nebunii și te făcea să râzi până cădeai sub masă. Nu de puține ori, vreun bărbat încornorat, venit să-l bată măr pentru a-și răcori mânia, sfârșea îmbătându-se cot la cot cu el și devenindu-i cel mai bun prieten, convins că totul fusese doar din vina minții slabe a muierii. Și, la urma urmei, cum să nu-l iubești pe omul ăsta neserios și șugubăț, care n-avea nimic sfânt? Nu-l făcuse de râsul satului pe Vasile, care-i scotea mereu ochii pentru toate năzbâtiile, tăindu-i cu mare măiestrie scândurile de la buda din curte și arătându-i că poți intra în rahat pân’ la gât și dacă nu te ții de prostii? Și nu-i furase poștașului bicicleta, pe care o ascunsese taman în biroul șefului de post, singurul loc în care nu se gândise nimeni s-o caute? Până și popa, care la început se încrunta când îl asculta la spovedanie, spre sfârșit cu greu își putea înfrâna râsul și renunța să-i mai dea vreun canon ca să scape cât mai grabnic de pârdalnicul cela.
Nici prin cap nu-i trecea să rateze slujba, trăgând doar nădejde că părintele n-o va lungi prea tare. N-ajungi la timp în rai dacă-ți pierzi vremea cu toate prostiile. Cu pași hotărâți, se apropia deja de ulița principală, de unde trebuia numai s-o facă la dreapta pentru a ajunge în curtea bisericii, când, la cotitură, se pomeni strigat pe nume. Se părea că raiul mai avea de așteptat.
– Domnule Dănilă, domnule Dănilă!
Ar fi putut băga mâna-n foc că toți în afară de popă îi uitaseră numele de botez, deoarece lumea nu-l striga niciodată altfel decât Nilă, îndulcit cel mai adesea în Neluțu, așa că avu nevoie de câteva clipe ca să se dumirească. Când, în sfârșit, se întoarse, dădu cu ochii de un ins mărunțel care tropăia nerăbdător într-un nor de praf, străduindu-se din răsputeri să-l ajungă din urmă. Necunoscutul vâslea agitat din mâini, ca și când ar fi încercat zadarnic să-și mărească viteza, iar pulpanele sacoului prea lung fluturau jalnic în urmă, precum niște aripi nefolositoare.
– Domnule Dănilă, de când vă caut!
– No, mai bine mă căutai în altă parte, mormăi în barbă, înciudat că avea să întârzie. Spune, dară.
– Domnule Dănilă, am auzit multe despre dumneavoastră. Vă rog, dați-mi voie să mă prezint. Numele meu este Cristofor, agent de vânzări cu autorizația numărul 999, eliberată săptămâna trecută de Registrul Comerțului. Vă asigur că vă contactez într-o chestiune extrem de sensibilă și importantă, ale cărei detalii vi le voi împărtăși la momentul potrivit. Aș avea nevoie să-mi furnizați ceva de care am absolută nevoie, vă asigur că dispun de mijloace financiare considerabile. Permiteți-mi însă să vă adresez întâi câteva întrebări pentru a ne asigura că sunteți persoana potrivită. Vă asigur că toate informațiile pe care mi le veți furniza sunt absolut confidențiale, iar datele dumneavoastră personale nu vor fi sub nicio formă divulgate unor terțe persoane. Discreția este deviza noastră. Sunteți gata să începem?
Când avuseseră loc inundații la ei în sat și jumătate dintre case fuseseră luate de ape, Dănilă văzuse cum arată vâltoarea care înghite totul, iar acest cumplit torent de vorbe nu era cu nimic mai prejos, așa că încuviință mecanic din cap, rugându-se să scape cât mai repede de nebunul care se ținea scai de el.
– Îmi puteți spune, vă rog, dacă fumați?
– Nooo… nu prea… adică n-am mai fumat de mult…
– Conform datelor mele, fumați în medie 10-15 țigări pe zi, chiar dacă acest număr poate crește semnificativ la ocazii sociale de care nu duceți lipsă, iar ultima țigară a fost azi-noapte, la ora 02:11.
Hoașca de peste drum ar face bine să nu-și mai bage nasul unde nu-i fierbe oala.
– Bre omule… Nu pricep nici cine ești, nici ce vrei de la mine și cu atât mai puțin de unde știi toate treburile astea, nu cumva mă pândești?
– Vai, domnule, nici prin gând nu-mi trece, și vă asigur încă o dată de totala mea discreție, însă, după cum veți vedea, informațiile mele nu se rezumă doar la atât. Consumați zilnic diverse combinații de băuturi spirtoase în cantități impresionante. Vă ocupați de trebușoare mărunte pe care vi le încredințează primarul comunei, din care amândoi trageți foloase necuvenite de pe urma unor persoane de bună-credință. Aveți relații extraconjugale cu aproape toate femeile din sat, indiferent de vârstă, educație, situație materială sau convingere religioasă, puteți împinge pe oricine în păcat într-un timp record, și, ca să scurtăm povestea, nu dați doi bani pe mântuirea sufletului, ceea ce vă transformă în candidatul ideal, felicitări!
Asta era prea de tot. Sufocându-se de furie, abia reuși să șuiere printre dinți:
– Ce candidat, ’mnezeii mă-tii de țicnit? Alegerile-s de abia peste trei ani, încă mă dor șalele de la găleți … ăăă… sacii cu voturi.
Străinul zâmbi în colțul gurii și îi șopti în taină:
– Domnule Dănilă, știți anunțurile acelea de la mica publicitate în care se caută bărbat serios, credincios, nefumător, fără vicii, în vederea unei relații de lungă durată? Ei bine, mie îmi trebuie fix opusul. Caut un bărbat cu vicii, cât mai multe vicii, și sunt dispus să plătesc cât doriți pentru ele. În cazul dumneavoastră, numărul lor considerabil nu vine în detrimentul calității, sunt vicii de primă mână, viguroase și bine înrădăcinate. Il faut cultiver notre jardin, vă felicit pentru realizările excepționale. Vă pot oferi un preț bun dacă ați fi de acord să mi le cedați pe toate.
Dacă îi mai rămăsese vreo umbră de îndoială, aceasta i se risipi de îndată. Probabil netotul ăsta evadase din vreun spital de nebuni din zonă și acum umbla brambura bătând oamenii la cap. Drumul spre rai se dovedea plin nu doar de glod și hârtoape, ci și de țicniți. Dar, de dragul glumei, se hotărî să-i cânte în strună.
Avea să-i pară rău că-și pusese mintea cu el.
– Ai noroc, frumușelule, că-mi sunt mai dragi banii decât viciile, cum numești dumneata slăbiciunile mele omenești. Pentru așa o marfă bună, va trebui să bagi adânc mâna-n buzunar. O sută de mii de euro. Să te văd de unde-i scoți.
– O propunere excelentă, domnule Dănilă, se bucură omulețul. Veți avea banii chiar azi.
– Stai oleacă, stai oleacă. Dar de unde știu eu că ești vrednic de păcatele mele, că munca mea ajunge pe mâini bune? M-am chinuit o viață întreagă să le cresc, să le îngrijesc, să le fac o situație… și vii dumneata și mi le iei. Dacă se alege praful de ele?
Pentru prima oară de când îl întâlnise, mărunțelul păru pus în încurcătură, dar reuși să îngaime:
– Special pentru dumneavoastră, putem introduce o clauză de reziliere, ca să reevaluați situația peste un an. Dacă atunci nu sunteți mulțumit de profitul acumulat de viciile dumneavoastră, aveți dreptul de a renunța la contract. Firește, rămâne să discutăm eventualele penalizări aplicabile…
Abia își putea stăpâni râsul. O să aibă ce le povesti oamenilor.
– Așa mai merge, mititelule. Dar prea ești grăbit să-mi iei toate bucuriile, ia mai îngăduie-mi și mie ceva, să-mi ție de urât. Fără alcool, fără tutun, fără femei… știi vorba aia? Doar n-am ajuns încă în groapă.
Înghițind în sec, necunoscutul se pregăti să deschidă gura, dar nici Dănilă nu se lăsă mai prejos. În cei patruzeci de ani de când era pe lume, niciun om nu reușise să-l tragă pe sfoară. Așa că se aplecă repede și îi șopti ceva la ureche, ca nimeni dintre cei care treceau pe drum sau pândeau pe după garduri să nu poată auzi și transmite apoi din gură-n gură și din ușă-n ușă patima ce-i îndulcea cel mai mult zilele și la care nu putea renunța. Apoi își mișcă degetele în aer batjocoritor, ca și când ar fi semnat un contract invizibil.
– Nnu, nu se poate… ar trebui să discut cu șeful, șopti celălalt, tare mâhnit pentru pierderea unei comori așa de mari, cu care ar fi putut dobândi multă trecere pretutindeni. Dar, simțind că puțina răbdare a lui Dănilă se risipește și că acesta era cât pe ce să dea cu piciorul oricărei învoieli, așadar și targetului său lunar, încuviință repede din cap, făcu un semn de rămas-bun și, la fel de repede cum apăruse, se făcu nevăzut după colț.
Dacă l-ar fi întrebat cineva pe bietul Dănilă ce anume i se păruse cel mai ciudat din toată tărășenia, ar fi ridicat nedumerit din umeri. La încheierea predicii, se întorsese acasă istovit, abia reușind să tragă poarta în urmă. Nu-l mirase atât de tare faptul că găsise pe masă o sută de mii de euro, în fișicuri atent numerotate. Pusese banii într-o sacoșă de rafie pe care o aruncase sub pat și se adâncise într-un somn adânc și tulbure, din care-l treziseră spre seară niște bătăi în ușă. Florica, nevasta primarului, se furișase ca de obicei prin grădina din spate și, negăsindu-l în șură, venise să-l caute.
De obicei Dănilă o plesnea peste fund în loc de salut înainte să o răstoarne pe unde apuca și să o frământe ore întregi, umplând-o de plăcere și vânătăi, dar acum nu era în apele lui. Se holba la ea de parcă habar n-avea cine e. Sfântul Nicolae se holba și el mustrător din spatele pânzelor de praf de pe perete. Văzuse multe de când atârna acolo, însă șovăiala de acum era ceva nou și pentru el. Singură Florica nu observase privirile ațintite asupra ei, fiind prea ocupată să umple masa cu friptură, vin și poale-n brâu. De data asta nu se grăbea. Primarul trăsese o fugă până în comuna învecinată, ca să discute vânzarea unui lot de pământ, iar învoielile astea se cereau udate pe îndelete până dimineața ca să crească grâne bogate. Când termină de aranjat masa își dădu seama că are încă toate hainele pe ea și Dănilă zăbovește abătut în celălalt colț al camerei, ceea ce nu se mai pomenise.
– Da’ ce-i cu tine? Ai cumva pe alta?
Întrebarea asta i-o puseseră, pe rând, toate femeile satului, și pe fiecare reușise să o încredințeze, cu vorba și fapta, că zvonurile sunt iscate de flecari și invidioși, deoarece ea e singura care-i face sângele să clocotească în vine. Certurile și împăcările cu fiecare în parte îl făceau să se simtă viu. Însă acum, spre surprinderea sa, se auzi șoptind stins:
– Nu mai pot trăi așa.
– Tu, Neluțule, te-ai scrântit la cap! Nu-ți mai place de mine, ți-a făcut cineva farmece? Te-a deocheat cotoroanța de peste drum?
Se simțea atât de gol pe dinăuntru, că nu reuși decât să bălmăjească ceva despre învățătura Bibliei, care spune să nu râvnești la femeia altuia, ceea ce avu darul s-o scoată din pepeni pe primăriță. Convinsă că-și bate joc de ea, îi arse o palmă care-l făcu și pe Sfântul Nicolae să se cutremure în colțul lui prăfuit. Dar în loc să o învețe minte, Dănilă se mulțumi să-i deschidă încet ușa ca și când se temea să nu trezească pe cineva, făcându-i semn să plece.
Vestea despre boala aceasta nemaiauzită se răspândi ca fulgerul în sat, dar nici țuica de prune, nici bârfele de la crâșmă, nici păcatele cărnii n-avură darul să-l întoarcă la calea cea dreaptă, de la care se abătuse după o viață întreagă. Și multe mai are de pătimit un creștin adevărat, lipsit de vicii, când se depărtează de poftele lumești și îi stă mintea doar la fapte bune. Dănilă își petrecea acum zilele muncind de dimineața până seara, în post și rugăciune, închizând ochii la toate ispitele, cu o răbdare de sfânt. Animalele îi făceau praf grădina, dar nu se putea îndura să le lege sau să le închidă. Vecinii veneau tot mai des ca să ceară cu împrumut una-alta, fără să se sinchisească să-i mai înapoieze ceva. Iar când prinse niște hoți care-i furau pe îndelete porumbul de pe câmp, în loc să le rupă parul de spinare, cum ar fi făcut înainte, se trezi întrebându-i dacă n-au cumva nevoie de ajutor. Pentru că trebuie să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, iar dacă-ți dă cineva o palmă trebuie să întorci și obrazul celălalt. Asta dacă nu cazi sub ciomegele lor cât ești de lung, ca un neputincios care nu duce până la capăt învățătura Scripturii.
Oricât ar fi încercat, nu-și mai amintea deloc înfățișarea străinului. Când încerca să retrăiască pățania, imaginea era atât de ștearsă încât i se scurgea ca nisipul mișcător printre degete. Uneori ar fi putut să jure că, în realitate, nu fusese nimeni acolo, avusese o vedenie. Dar banii? Se uita la ei, se uita în oglindă și vedea cum trăsăturile i se estompează, ochii își pierd strălucirea, obrajii i se scofâlcesc, trupul i se chircește de la atâtea mătănii pe stomacul gol. Până atunci își bătuse el joc de toți, dar acum se întorsese roata. Dănilă, odinioară mândria satului, nu mai era băgat în seamă acum nici măcar de bătrânele din biserică, unde nu o dată se trezise încuiat de pe dinafară după ce rămăsese să se roage după slujbă. Degeaba își plângea în fața icoanelor nesăbuința din trecut și amărăciunea îi ardea inima în piept, căci cine vrea să-și scape viciile, le va pierde.
Într-o zi, o mașină lovi poarta, de-i sări zăvorul cât colo. Muzica bubuia la maximum din bolidul de lux cu sigla N-Cipher, condus de o blondă voluptuoasă îmbrăcată sumar. Pe piciorul ei drept, de o suplețe desăvârșită, se odihnea mâna unui bărbat. Dănilă crezu la început că-i vreun proaspăt îmbogățit întors din America și care caută să cumpere pământ la ei în sat, dar apoi se uită cu mai multă luare-aminte. Un pantof lustruit ca oglinda, după ultima modă, dădu un șut mâței ce se apropiase prea mult de mașină. Animalul zbură cu boltă prin aer, apoi dispăru după gard. Același pantof strivi tacticos sub călcâi țigara abia aruncată în praful drumului. Din omulețul palid și șters nu rămăsese nici urmă. Singurul lucru neschimbat era vocea.
– Cristofor, șopti Dănilă cu glas stins.
– Ei, na, altul care a înțeles greșit. Și doar nu-i un nume de nimic! Nechifor, tăntălăule, dar între timp mi-am schimbat numele în N-Cipher. Are mai mare priză la public, e modern și-l înțeleg fără multă bătaie de cap și clienții străini. Mișcă odată în casă, să nu tragă cu urechea toate babornițele la ce discutăm.
Și îi zâmbi șmecherește vecinei de peste drum, care căscase ochii cât cepele la blonda ce se dăduse jos din mașină. Pe vremea când avea toate viciile la el, Dănilă ar fi spus despre ea că-i o femeie plină de vino-ncoa, în stare să te sece de puteri și să-ți ia mințile, pe care o ghicești după ochii de șerpoaică ce hram poartă. Dar acum se mulțumi să preamărească numele Domnului, creatorul unor făpturi atât de minunate, fără ca gândul lui să alunece în păcat. Nu tresări nici măcar când femeia îl prinse de mână și-l trase ca pe un copil înăuntru, unde Nechifor se tolănise deja pe patul din camera de oaspeți și-și aprinsese o țigară.
– Ia-ți banii înapoi și dă-mi viciile, șopti Dănilă.
– Mă crezi fraier, omule? Uite ce succes nebun am. Am strâns ce era mai bun de prin toată lumea, crème de la crème, toți sunt la picioarele mele. Mă gândesc să intru și în politică, nicăieri nu-mi pot folosi mai bine atâtea talente.
– Sunt ale mele, n-ai dreptul să mi le iei.
– Ba tu mi le-ai vândut, de bună-voie și nesilit de nimeni.
– Ai spus că după un an pot renunța.
– Ah, da. Contractul. Orice contract e o sentință pe viață. Sau dincolo de viață. Dar nimeni n-are răbdare să citească până la capăt. Nimeni nu-și dă seama ce se ascunde în spatele detaliilor, câte prevederi și condiții scrise prea mărunt pentru ochii oamenilor fac imposibilă rezilierea. Am avut grijă să nu te poți răzgândi. Le contrat, c’est moi.
Dănilă ridică moale mâna, dar o coborî la loc.
– Așa credeam și eu, rânji celălalt, dând să se ridice din pat.
Dănilă ridică din nou mâna, în timp ce lacrimi îi șiroiau pe obraji. Pentru o clipă, păru că e gata să trântească de pământ paharul cu agheasmă de pe masă, să facă țăndări farfuriile goale, să-și rupă hainele de pe el și să urle ca un câine turbat, dar nu făcu decât să deschidă ușa cu mare grijă.
Atunci femeia, care rămăsese în spate, îl întrebă cu un surâs angelic:
– Domnule Dănilă, v-ar plăcea să găsiți cheia fericirii?
În zilele sale bune, Dănilă n-ar fi lăsat-o să se întindă la vorbă și i-ar fi explicat fără multe cuvinte și fandoseli unde se află cheia fericirii, cu ușa de la poarta raiului cu tot, dar acum se-ntorsese roata și n-o putea vedea decât ca pe un înger căzut printre muritori. Așa că încuviință cuminte din cap și așteptă să se reverse asupra lui taina înțelepciunii.
– Nu v-ați săturat să munciți pentru alții, în loc să lăsați viciile să muncească în locul dumneavoastră? Dacă vă alăturați afacerii noastre de succes și recrutați noi membri care, la rândul lor, să recruteze noi membri, și tot așa, veți putea trăi în curând de pe urma viciilor celorlalți. Faceți o listă a contactelor dumneavoastră (familie, prieteni, vecini, colaboratori) pentru a-i informa și pe ei despre această oportunitate extraordinară. Pentru fiecare om nou recrutat veți acumula puncte, în funcție de numărul și valoarea viciilor. Iar dacă aceștia se implică activ și introduc alți oameni în program, veți primi și dumneavoastră o parte din profitul lor. Nu aveți idee cât de puternic ați putea deveni, membrii noștri conduc lumea. Vă putem oferi pachetul informativ care prezintă toate detaliile afacerii, cărți și sesiuni de training, întruniri lunare, seminarii de weekend și reuniuni organizate în străinătate pentru a explora toate beneficiile acestui sistem revoluționar. Trebuie doar să convingeți oamenii să-și vândă viciile și – haideți să fim serioși – le facem chiar un bine, îi ajutăm să renunțe la ce-i trage în jos. Nu vă simțiți acum mai ușor, mai liber? Sunteți un om nou.
Dănilă era un om nou atât de ușor că s-ar fi putut înălța deja la cer, nu mai era nicio deosebire între el și chipul de sub sticla afumată de pe perete. Dar singurul păcat ce-i mai rămăsese și-l ținea ca un fir de ață să nu se destrame îl îndemnă să întrebe:
– Și dacă nu mi-ar trebui nici averi, nici putere, nici alte minuni? Ce câștig dacă am toată lumea la picioare, dar pierd ce am mai de preț? Dacă aș vrea doar să-mi recapăt viața de dinainte?
Cei doi schimbară o privire rapidă în care se citea triumful. Nu bătuseră drumul degeaba.
– Cred că putem negocia. Ai cumva ceva de scris?
Prima oară când Dănilă bătu la poarta cuiva din sat pentru a-i propune târgul nu lipsi mult să fie alungat cu câinii. Oamenii credeau că-și bate joc de ei – pe bună dreptate, de unde ar fi putut amărâtul să facă rost de atâta amar de bani, când el de-abia își ducea zilele? Și ce era cu povestea aia încâlcită din care nu pricepeau o iotă? Dar fu destul ca lui Ghiță din capul satului să-i crape buza după un șpriț, că Dănilă se și procopsi cu primul client, care nu se lăsă până nu scăpă de toate patimile în schimbul unei damigene pântecoase pe care nu mai avu tăria sufletească să o bea. De aici totul merse ca pe roate, lumea făcea coadă la poarta lui ca la spovedanie și se ușura de toate patimile lumești. În scurt timp, satul lor plin de viață și de șotii își găsi liniștea, mai ales popa, de pe urma căruia obținuse cel mai mare profit. Enoriașii își petreceau zilele hălăduind pe străzi ca un stol de stafii stafidite și cântând imnuri de slavă, fără grija zilei de mâine, care oricum nu se deosebea cu nimic de cea de azi. Așa că păstorul de vicii Dănilă nici nu-și dădu seama când trecu încă un an și se trezi iar la poartă (mai bine spus, dincolo de poartă) cu cei doi necunoscuți, gata să-și ia marfa în primire.
Se nimerise să fie taman parastasul de 7 ani al nevestei lui Dănilă, ale cărei rugăciuni fuseseră prea târziu ascultate și nu mai apucase să-și vadă bărbatul lecuit de toate metehnele. Tot satul era adunat la o masă mare, întinsă în curte, unde se ospătau cu ciorbă de lobodă și sarmale de post, care tare îi mai plăcuseră răposatei. Așa că oamenii mult se minunară când auziră o izbitură puternică în gard și văzură apoi intrând pe poartă doi străini înstăriți, îmbrăcați cu bun-gust. Fără să dea binețe nimănui, cei doi dispărură de îndată în casă, de parcă ar fi știut că Dănilă se dusese înăuntru după colivă. Dacă ar fi venit cineva în urma lor, ar fi putut vedea cum femeia o ia înainte spre cămară, unde se auzea cum Dănilă îngână Troparul Maicii Domnului, în timp ce bărbatul înșfacă la repezeală niște hârtii îngrămădite în spatele icoanei și le aruncă pe furiș în sobă, închizând cu grijă ușița. Apoi își continuă drumul fără să mai arunce vreo privire în spate. În camera goală, Sfântul Nicolae ascultă implacabil o vreme zgomotul a trei voci care răzbat din cămară. Una dintre ele abia se aude. Se trântește o ușă, niște pași se apropie. O pală de vânt rece clatină icoana.
– Ai făcut o treabă foarte bună, dragul meu. Fix asta ne trebuia. Dar fără contract la mână, n-ai cum să dovedești. Nimeni nu știe că mi-ai vândut viciile, așa cum nu poți atesta nici faptul că ai intermediat vânzarea celorlalte la cererea mea. E cuvântul tău împotriva cuvântului meu și numai declarațiile a cel puțin doi martori pot constitui o probă concludentă. Am avut grijă să n-ai nici contract, nici vreun martor. Asta dacă nu cumva vrei să-l pui să dea declarații pe bietul Nicu, care nu ți-a păzit hârtiile. Deși nu-i prea vorbăreț de felul lui. Iar noi avem mare grijă să nu afle nimeni despre ce facem, orice breșă de securitate în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal ne poate invalida contractele și distruge afacerea.
Cu un gest teatral, Nechifor se apropie de sobă și dădu să-și azvârle înăuntru țigara, dar încremeni la auzul unui glas în spatele lor.
– Da’ ce tot căutați, mă rog? Îndreptarul de spovedanie al lui Neluțu, unde și-a trecut toate păcatele?
În pragul ușii se ivise baba cocoșată de peste drum, ținând în mână contractul pe care-l vântura energic în toate părțile ca și când ar fi ușuit un cârd de găini. Era o făptură mărunțică și sfrijită, ai cărei ochi pătrunzători păreau să vadă și prin pereți. Nasul ascuțit ca un cioc de vultur îi tremura când vorbea, dar vocea îi era limpede și puternică. Cei trei făcură un pas înapoi.
– Zici că-i ceaslovul popii, la câte pagini are. Simțeam eu că amărâtul ista mă blestemă ori de câte ori mă vede. Voia să-mi rup picioarele, de parcă asta m-ar fi oprit. Ticălosul mi-a dezlegat funia de mi-a fugit vaca și mi-a deocheat vițelul, nu degeaba mi se zbătea ochiul stâng când îmi ieșea în cale. Știam și că a păcătuit cu Lenuța popii, în zadar făcea ea pe mironosița. Ce te miri așa, drăguțo, nu te uita la mine că mă vezi gârbovă și zdrențăroasă, că multe capete am sucit în tinerețe. Toate căutăm bărbați pătimași, cu vicii, cum scrie aici, de când îi lumea și pământul. Am fost și eu ca tine, știu cum merg lucrurile. E destul să mă uit în ochii omului, că-i văz toate slăbiciunile, știu ce hram poartă, la poarta cui umblă, nici n-am nevoie să citesc toată poliloghia asta. Dar ăstorlalți de afară tare o să le mai placă, toți se dau în vânt să afle ce face pe ascuns vecinul atunci când nu-l văd alții. De păcatul ăsta nu ne poate dezbăra nici Cel de Sus, nimeni nu renunță la el, oricâte hârțoage s-ar semna. Așa că marș de-aici, împielițaților! Duceți-vă pe apa Sâmbetei, de unde ați venit, cu terfeloage cu tot. Hai că dacă tot mă întorc la masă duc și coliva, să n-o scapi cumva pe jos, Neluțule, mânca-te-ar mama. Ai călcat strâmb, dar ai și pătimit. Să te mai prind că te ții de prostii și te încurci cu toți netrebnicii. Mare păcătos oi fi tu, da’ măcar ești de-al nostru.
Imagine reprezentativă: Francisco Goya, Los Caprichos, El amor y la muerte, 1799
