Tradițiile pot fi sursa unor viziuni de un prost-gust desăvârșit și al unui naționalism teribil, sau a unei lumi simple, primitive (adică apropiate de rădăcini), minunate. Pentru primul mănunchi de fenomene nu o să dau exemple, pentru cel de-al doilea, îi enumăr pe Horia Bernea, pe Enescu și pe Eminescu.
Brâncuși poate fi considerat și el un mare tradiționalist. Fără falsități și fără o morgă artificială, el a creat o lume care e profund românească și profund universală în același timp. Este cazul artei dintotdeauna: o poveste cât se poate de personală devine povestea tuturor: exemplele încep cu Antigona, trec pe la Madame Bovary și se termină la baronul Wenckheim.
Dacă te uiți la Masa tăcerii sau la Coloana infinitului, simți cumva duhul începutului vremurilor: operele acestea te aruncă în momentul în care un om, cu mii și mii de ani mai devreme, a început să cioplească o piatră. Așa cum unele cărți încep cu clipa în care lucrurile încă n-aveau nume (bunăoară, Un veac de singurătate), opera brâncușiană se află mereu în acel moment arhaic și adevărat.
Pe mine, unul, m-a cucerit și m-a fermecat întotdeauna luciul sculpturilor lui Brâncuși. E și ăsta un semn de început: parcă piatra încă n-a avut timp să devină munte. Dacă Michelangelo visa să sculpteze munți, Brâncuși șlefuiește piatra de dinaintea munților.
M-au răscolit mereu și înregistrările în care apare. Vezi un om ca tine însuți, care umblă de colo colo, vorbește, gesticulează – și în același timp știi că el vine din momentul facerii, că participă la altfel de ritualuri, comunică cu o altă perioadă a omenirii: este aici, dar e și dincolo.
De aceea, el mi se par mult mai profund român decât cei care fac statui reprezentându-i pe Mihai Viteazul sau Horea, Cloșca și Crișan: el sculptează relația românului cu timpul, viziunea lui despre timp și lume. Tot așa cum Masa tăcerii îți transmite o tăcere existențială, iar Coloana infinitului, infinitul însuși.
Brâncuși este simplitatea profundă și totuși lucrată, autenticul artistic.
Foto © Edward J. Steichen
