Ai zice că e o perioadă încărcată, că e doar un timp al examenelor, că trece și vin zile mai ușoare. Că toate se vor așeza. În timp ce scriu textul acesta, un elev e în oraș și bea bere, încearcă să uite de stresul examenului de mâine. De săptămâna viitoare. Un alt elev mănâncă absent și se gândește la ce ar mai putea face în ultima seară. În alt colț al țării, cineva stă cu caietul în brațe, altcineva bravează și spune că norocul e de partea lui. Sunt sigură că cineva își caută în acest moment un pod înalt pentru a lăsa totul în urmă. Cineva așteaptă să se facă liniște pentru a învăța. Cineva citește la română în aburi de alcool. Un copil naște un copil și ratează un examen. Cineva pică de oboseală după zile full de învățat.
Toate astea au căzut ca un pietroi în textul acesta, puteam fi mai blândă, dar nu aș evita să spun că în acest moment cineva se teme enorm de eșec. Cel mai probabil nu de eșecul lui.
Voi sunteți cei mai buni
În aprilie 2023 am avut șansa de a vedea olimpicii cu ochii unui însoțitor. Municipiul Sibiu a găzduit etapa națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română și eu am fost un însoțitor de lot. Am crezut că zilele vor trece rapid cu drumurile mele hotel–centru de examen, cu cafea+sendviș+bătături.
N-a fost chiar așa.
M-am trezit în niște situații din care nu am priceput mare lucru, nu la momentul respectiv.
Te-am văzut cum tremurai în fața listei și așteptai să fii strigat. Și te-am văzut sunându-ți mama și spunând că îți e frică, frica de a nu ști ce să spui. Frica de eșec. Te-am văzut și când repetai de pe foi citate impresionante, crezând că poate fi asta cheia. Să arăți că știi ceva în plus față de ei. Te-am auzit când căutai să spui ceva interesant despre județul tău, județul tău e sursă de inspirație, te-ar putea ajuta asta.
Aveai cămașa călcată și ținuta impecabilă, cuminte. Tu aveai alura unui superstar și încrederea că versurile pe care le-ai învățat pentru a sparge gheața îți vor asigura succesul în fața comisiei. Te-am văzut indiferent printre colegi, solicitând variantele de subiecte, încercând o tură de pronosticuri. Te-am văzut cum râzi forțat, te-am văzut cum spui că ai venit aici doar ca să te bucuri de experiență…
Și te-am lăsat să te bucuri, am stat pe margine și mi-am amintit de mine.
Te-am privit cu părinții tăi lângă tine, îngrijorați pentru tine, pentru prestația ta, mereu mândri de copilul lor bun, cel mai bun. Ai zice că e doar iubire și grijă acolo. Aș zice că nu.
Te-am văzut în fața listelor cu rezultate. Ai plâns pentru că nu a fost cum îți doreai. Ai plâns mult, de rușine. Rușinea că tu, cel mai bun, ai ratat. Ce anume? Nu știi, dar ai ratat. Și ai plâns mult și ai fost furios și nu ai vrut să te gândești la drumul spre casă. Pentru că acasă mama va spune că e bine și așa, că data viitoare faci mai mult. Acasă se vor întreba colegii/ profesorii/ cunoscuții tăi cum e posibil ca tu, cel mai bun, să revii fără un premiu, ceva, o mențiune. Nimic? Te-am văzut umilit și nu te-am putut uita.
Am văzut și profesorul care se întreba cum se va întoarce acasă cu lotul fără premianți și mi-am dat seama cât de multă presiune există în acest lanț. Te-am văzut speriat pentru că tu, profesorul bun, nu ai avut acum rezultate și te întorci acasă cu mâinile goale. Dar nu e vorba despre tine aici.
Te-am văzut cu capul plecat în fața profesorului tău și s-au sucit toate în mine și nu am spus nimic. Te-am văzut cum grăbești plecarea spre casă, cum vrei să facem altceva în timpul festivității de premiere. Te-am văzut în rândurile din spate și am simțit că urmărești fiecare participant care urcă pe scenă și te întrebi ce o fi făcut diferit. Aveai umerii lăsați și nu ai mai stat pentru fotografii. Cel mai greu a fost pentru tine momentul în care ai spus că anul trecut erai în vârf și acum pleci ca un ratat. Părinții tăi spuneau că nu-i nimic, nu-i nimic, eu am tăcut și îmi pare rău.
Te-am văzut cum pleci acasă, la părinții și colegii tăi, cu gândul că s-a dus o luptă, că e una pierdută, asta e.
Au trecut două luni și mă întreb cum e viața ta. Câte uși s-au închis în calea ta pentru că nu ai luat un premiu? Câți prieteni te-au lăsat? Câte iubiri ai ratat pentru că nu ai diplomă? Câte relații s-au rupt în jurul tău pentru că tu nu ești în primii trei pe lista aia?
Cum e viața ta acum? Eu nu te-am putut uita.
Promovabilitate
Zilele trecute ai plâns în bucătărie, aveai un test în mână și spuneai că te temi că nu vei intra la un liceu bun. Ce e un liceu bun și ce e unul slab și ce e de speriat în cel slab? Anturajul, ai spus. Atunci mi-am dat seama că pentru tine liceul e un nou grup de oameni, o nouă luptă pentru un loc în haită. De acolo venea presiunea, din gândul că ajungi într-un grup de oameni slabi, ce o mai fi și asta.
De tine îmi amintesc ca de o pasăre izbită de geam. Obosit mereu, slab și cu capul plecat. Mama ta știe tot ce trebuie tu să faci cu viitorul tău. Ea știe că tu vei intra la mate-info la liceul cel mai bun din oraș, îți amintește constant de faptul că o costă enorm meditațiile tale. Doar noi doi știm ce muzică îți place și te-am văzut vibrând și dansând o singură dată, când nu era mama în preajmă și eu am decis să pun muzică pe fundal. Și tu nu vrei medicină, vrei regie, vrei o trupă și un bar al tău. Și nu vrei să o superi pe mama.
Îmi amintesc părul tău lung și parfumat, rujul și ultima noastră îmbrățișare. Când ai terminat liceul ai plâns în brațele mele și ți-am văzut familia și mi-am dat seama că tu ești pentru părinții tăi o sursă de admirație, se uitau la tine ca la soare și eu am simțit că tu vei face mult mai mult decât au reușit ei să facă. Părinții tăi aveau sărăcia în privire și tu erai copilul bun care va da binețe oriunde va merge în lumea asta. Și nu era pe chipul lor nici măcar o tranșă de note în care tu să te încadrezi la bacalaureat. Și am plâns și eu puțin, văd tot mai rar părinți care să se uite la copilul lor ca atunci când li se desfac aripile: Ești grozav în toate, copilul meu. Fă cum știi tu mai bine, noi suntem aici. Orice ai face la examen, o să fii îmbrățișată la final, nu cred că pot dori ceva mai mult unui copil.
Pe tine te-am văzut stresat și bolnav tot anul acesta, pentru că tu vrei un liceu de top, așa ați stabilit în momentul în care ai început meditațiile, că tragi tare ca să fii acolo, cu cei mai buni. Tatăl tău are o singură afacere și un sigur băiat și trebuie să fii capabil să preiei tot, nu știu ce. Dar de câteva zile ești speriat pentru că nu îți poți imagina ce se va întâmpla dacă nu îți iese. Poate că tu vei depăși ideea că vei avea un alt liceu, poate unul mediu (ce o mai fi și asta…), dar părinții tăi au spus constant tuturor cunoscuților că tu te pregătești pentru liceul X, bagi meditații, plătesc ei tot ce trebuie ca să te vadă în vârf. Ce o să faci? Dacă nu iese, ce o să faci? Cum o să explice ei prietenilor că fiul lor nu a reușit?
Tu te-ai îndrăgostit și te-ai despărțit de iubita ta în clasa a 12-a, mama ta spune că e cea mai tâmpită strategie, că ai bac și nu e vreme de iubiri și de suferințe. Dar pe tine te doare azi, nu după bac. Îmi scrii mesaje peste mesaje și întrebi de ce te doare așa tare. Eu îți mai dau de învățat câte ceva. Ai zile în care spui că ai depășit și eu râd înfundat, apoi nopți în care: Doamna profesoară, nu pot să uit. A venit o zi în care am primit o fotografie cu un cuplu mișto, apoi o inimă uriașă: Ați avut dreptate, doamna profesoară.
Pe tine nu o să te pot uita pentru că ți-am văzut zilnic palmele și știu că ultimul lucru de făcut peste zi este învățatul. Și te observ și te simt trist și la un moment dat ai spus că depind toți de tine, trebuie să rămâi acasă, dar te duci totuși la examen. Aș vrea să mergi acolo și să faci tot ce poți. Sunt naivă și sigură că undeva se va deschide un cufăr pentru tine, exact ca-n povestea cu fata babei și a moșneagului.
E seara de dinainte de examen și tu citești pentru că trebuie să fie perfect, trebuie să fie peste 9,50 la română, peste 9 la mate, ți s-a spus clar. Aștepți să se încheie toate și să îți pui o rochie înflorată și să pleci la mare. Dar dacă nu iese așa cum v-ați propus, cum o să depășești?
S-a cântat „Gaudeamus” și s-au împărțit flori și pe Facebook e plin de fotografii cu părinți mândri. Fiul meu, fiica mea, copilul meu a terminat asta și sunt foarte…
Acolo, da, mândria părinților noștri, acest superb baltag. Uneori e presiunea lumii pe capul tău, trebuie să rămâi sus, că oamenii ăștia au o imagine acolo, e cu like-uri și cu invidie, ei se hrănesc din reușitele tale. Dar dacă sucești baltagul o să simți amenințarea dezamăgirii. Nu îți iese ție, deci nu le iese lor, cam puțini au capacitatea de a spune că ești un copil bun care a putut face atât în momentul X al vieții. Și auzi diverse: Ei, a avut ghinion/ S-a îndrăgostit și nu i-a mai trebuit carte/ Nu a avut noroc de profesori buni/ A avut emoții prea mari/ E un copil aerian și face greșeli prostești, știa foarte bine, dar nu a fost pe fază.
Cu cât ne iubim mai mult părinții, cu atât ne vom chinui să îi mulțumim. Cu cât ne dorim să îi mulțumim, cu atât plecăm din noi.
Și pentru că nimeni nu ne învață să fim părinți, cel mai probabil ne va aluneca piciorul pe pedală atunci când spunem: Eu vreau doar să ai un viitor bun, nu pentru mine faci, pentru tine muncești. Și o să fim atât de fericiți la reușitele lor, încât ei o să se chinuie să ne refuze eșecul.
Eu nu am cum să te uit pentru că mă uit la tine și mă văd în fiecare spaimă și olimpiadă și examen și rușine. Am plâns și eu când nu mi-a ieșit și am crezut că e capăt de linie.
Te rog doar să lași uitarea să vină peste tine, ca un balsam. În două luni nu o să mai fii acest om stresat de examene. Peste o săptămână totul va fi încheiat. Și în cele două sau trei ore de examen tu ești unic, irepetabil, strălucitor ca un soldat. Nu ai fi putut mai mult, nu. Ai făcut o treabă grozavă. Lasă uitarea să vină ca un balsam rece-cald. Toți vor uita, o să te doară când vor uita reușitele tale și o să te umple de plăcere gândul că eșecul tău nu a contat pentru nimeni.
Ar fi trebuit să scriu un text luminos despre copiii grozavi și despre nevoia lor de acceptare. Ar fi trebuit să spun mai frumos că trebuie să ne învățăm copiii să accepte că nu sunt mereu cei mai buni, că nu e sănătos, nici firesc.
Ar fi trebui să scriu un text despre rezultate și ambiție, dar a ieșit unul despre emoții.
Undeva, în țara asta plină de teste, un copil aleargă cu o funie și își caută un copac. Iar eu nu pot să depășesc acest gând.
Imagine reprezentativă: Mircea Suciu, Noumena (2), 2014
