Literatura testamentară, a traumei transformate narativ, demonstrează modul în care memoria și imaginația se completează reciproc, modul în care memoria operează ca o pârghie a imaginației. În acest context, reprezentările au rolul de a uni instanțele temporale, de a crea o legătură între trecutul traumatic, prezentul vindecării și viitorul neuitării.
Atât Primo Levi, cât și Imre Kertész sunt supraviețuitori ai Holocaustului și au ales să reflecte experiența concentraționară în moduri (aparent) diferite, prin jocuri continue de lumini și umbre, despărțite de perspective, dar unite de același infinit al suferinței, al durerii, pe care sunt proiectate activitățile zilnice. Acest mecanism de lumini și umbre ascunde și, în același timp, relevă pierderile. Scrierile lui Primo Levi, precum Mai este oare acesta un om? sau Armistițiul, propun o perspectivă întunecată, sumbră, aspră, dură, uneori chiar justițiară, în timp ce scriitorul maghiar, prin romanul În afara destinului, aduce în prim-plan un soi de distanță, de joc, o abordare, în unele momente, parodică. Amândoi abordează incomprehensibilul, dar folosind instrumente variate. Chiar dacă narațiunile celor doi autori curg în ritmuri diferite, universurile narative sunt definite de anumite elemente comune, printre care putem aminti momentul deportării, al triajului, cotidianul lagărului, organizarea socială a spațiului concentric, concentraționar, drumul spre casă sau importanța depunerii mărturiei. Aici, capacitatea de ficționalizare joacă un rol esențial, deoarece, în cele din urmă, detaliile semnificative contribuie la demonstrarea legăturii cu moartea, cu propria moarte. Prin romanele lor, cei doi au descoperit și dezvăluit noi dimensiuni ale suferinței, ale trăirii la limită, ale identității personale, surprinse întotdeauna în împletire cu caracterul colectiv. Textele lui Primo Levi sunt asumat autobiografice, lucru care, în schimb, nu se mai aplică la Imre Kertész, care nu a recunoscut niciodată interpretarea autobiografică a romanului În afara destinului, avându-l ca protagonist pe György Köves. Deși perspectivele sunt diferite, concluziile sunt aceleași. Ceea ce s-a întâmplat evreilor în cel de al Doilea Război Mondial nu poate fi redat întru totul, iar abordările asupra conceptului de rău se întrepătrund, constanta fiind lipsa de patetism. Astfel, supraviețuirea prin povestire devine posibilă, iar lagărul de concentrare ajunge să fie reconstruit ca artificiu textual în care traumele individuale sunt circumscrise rănilor colective.
Încă de la începutul narațiunilor, are loc o scindare a existenței, o împărțire în ante-lagăr și posttraumă. La Primo Levi, observăm o predilecție pentru ilustrarea obiectivă a experienței, în timp ce la Imre Kertész întâlnim o constantă stare de plictis care maschează o maturizare precoce forțată, prin naivitatea aparentă și prin nuanța ironică. În acest context, triajul se aseamănă cu o a doua naștere, cu o aducere pe sau în lume, în lumea lagărului, iar depersonalizarea are loc pe trei planuri. Mai întâi, remarcăm despărțirea de cei dragi, apoi renunțarea la toate bunurile deținute, pentru ca întreg procesul să se încheie cu pierderea propriului nume. Pierderea propriului nume este urmată de tatuarea numerelor pe brațe și, astfel, stigmatul are un început, dar nu și un sfârșit, devenind veșnic. Primirea numărului este o inițiere, o adaptare, echivalentă, așa cum afirma și Imre Kertész, cu un „număr de telefon ceresc“. Deținuții capătă o identitate comună, o identitate care oferă viață lagărului, descrierea mișcărilor de mase fiind un element la care scriitorul maghiar excelează în romanul supus analizei. Apartenența la grup este un element important în definirea perspectivei.
De asemenea, observăm în cazul ambilor scriitori o modificare a buclei temporale odată cu încheierea inițierii. Pe axa prezentului continuu, viitorul nu își mai poate face loc. Modul în care este abordat timpul se aseamănă cu felul în care noțiunea de destin este percepută. Ambele capătă un caracter arbitrar, devin un dat care nu poate fi contracarat, ci doar acceptat. Pe infinitul suferinței, este proiectată ciclicitatea care face evadarea imposibilă, nemaiexistând sentiment de mijloc. La Imre Kertész, întâlnim o așteptare a așteptării, în timp ce la Primo Levi o așteptare a propriei morți. Acceptarea propriei morți prezentă la scriitorul italian este echivalentă cu acceptarea propriului destin în cazul celui maghiar, universul concentraționar fiind proiectat prin intermediul transformării oamenilor în mașinării.
În acest mod, lagărele de concentrare ajung să fie reprezentate atât ca locuri în care binele și răul se transformă în termeni relativi, în care moralitatea se blochează în sârma ghimpată, cât și ca spații în care străinii capătă trăsături comune. Pentru Imre Kertész, lagărul devine o patrie, locul de care protagonistului îi va fi dor când ajunge înapoi la Budapesta, iar pentru Primo Levi acesta reprezintă „un veșnic Turn Babel“, în care contopirea limbilor este echivalentă cu o contopire a suferințelor, lagărul devenind o mare și unică mașinărie de suferință. Se marchează, astfel, crearea unui nou limbaj pentru că mai multe cuvinte normale, precum „foame“, „oboseală“, „teamă“, „durere“ sau „iarnă“ capătă alte semnificații în lagăr. Tot în această direcție poate fi interpretat și finalul romanului În afara destinului, mai exact discuția din tramvai dintre György și reporter. După un lung drum al întoarcerii spre casă, protagonistul este întrebat ce simte la vederea orașului natal, întrebare la care răspunde cu un singur cuvânt – ură. Apoi, la alte întrebări precum „ai fost martor la violențe?“, „ai văzut oameni murind?“, „ai suferit în lagăr?“, personajul răspunde simplu, prin cuvintele „firește“ și „bineînțeles“. Discursul acestuia este unul al adaptării totale, viziunea asupra Auschwitzului devenind, la rândul ei, una totală. Mai departe, este întrebat dacă lagărul se poate compara cu iadul, întrebare la care nu poate răspunde, pentru că lagărul l-a cunoscut, în timp ce iadul nu. În schimb, ar putea spune cum își imaginează el iadul: ca pe un loc unde plictiseala este imposibilă. În acest context, cele două devin incompatibile, deoarece lagărul înseamnă doar plictiseală pentru György. Ceea ce a urmărit Imre Kertész este o respingere a suprainterpretărilor, o demistificare a concepției despre lagăre. Cu alte cuvinte, concluzia este aceea că lagărul nu poate fi imaginat.
La Primo Levi, titlul Mai este oare acesta un om? devine element central, unitar, care susține întreg edificiul narativ, în contextul în care structura socială a lagărului îi împarte pe deținuți în două categorii, în privilegiați și în damnați. Tot scriitorul italian este cel care, într-o lucrare ulterioară, a dezvoltat conceptul de „zonă gri“, categorie în care se află privilegiații, cei care au supraviețuit prin intermediul compromisului moral. Aici, îi putem aminti pe șefii evrei, produs tipic al lagărelor de concentrare, și chiar și pe Primo Levi însuși, care face parte din două categorii simultan: deținut și privilegiat, prin statutul asumat în echipa de chimiști. În cazul ambilor autori, întâlnim categoria „musulmanilor“, denumire pe care deținuții cu vechime o ofereau celor pentru care lupta s-a terminat înainte să înceapă, celor care trăiesc prin dimensiunea testamentară a mărturiilor supraviețuitorilor. Atât în cazul narațiunilor lui Primo Levi, cât și în cea a lui Imre Kertész, întâlnim o transformare parțială în „musulmani“, văzută ca produs al singurătății. Primul îi vede pe „musulmani“ ca pe „coloana vertebrală a lagărului“, reunindu-i în categoria damnaților, iar al doilea ca pe „semne de întrebare ambulante“.
Reprezentările universului concentraționar arată că depunerea mărturiei este o dimensiune esențială, iar acțiunea de a povesti devine modalitatea principală de vindecare a traumelor. Cărțile supuse analizei ilustrează modul în care cei doi au interiorizat statutul de supraviețuitor, dar și exteriorizarea din punct de vedere narativ. Exteriorizarea trăirii traumatice vine în urma combinării realității amintirilor cu ficționalizarea reprezentării. Procesul (re)amintirii aduce cu sine și o (re)trăire continuă a experienței-limită, prin folosirea unghiurilor multiple, a lentilelor diferite, uneori complementare, alteori polarizate. Mai este oare acesta un om?, Armistițiul și În afara destinului reprezintă pledoarii pentru cei care nu au supraviețuit, dar și pentru o variantă a propriului sine care s-a pierdut pentru totdeauna, totul fiind subsumat cupolei destinului care nu poate fi contracarat, ci doar asumat prin povestire, prin mărturie, prin transformarea singularității experienței-limită într-un caracter universal și universalizat. Lupta pentru supraviețuire este continuată prin reintegrarea în cotidian, prin tentativele de echilibrare a identităților pre-traumă și posttraumă.
Imagine: Jerzy Potrzebowski, On the Ruins of the Camp, 1961
