– Nu știu cum să încep, i-a spus ea în timp ce luau cina într-o seară de ianuarie. Mâncau la masa din bucătărie niște resturi de pizza și lasagna albicioase, cam ofilite, rămase de ieri de la Andy’s Pizza.
Privea într-un punct fix și simțea o îngrijorare strângându-i coșul pieptului ca într-o plasă. Nu știa cum să înceapă. De obicei imaginile îi veneau ușor în minte, culorile se combinau între ele și tot ce trebuia să facă era să pună creionul pe hârtie și lucrurile se întâmplau de la sine. Desena ce-i trecea prin cap, multe fete cu picioarele și brațele exagerat de lungi în tot felul de momente ale plăcerii – în cadă, mâncând zmeură, cu pisici sau flori în brațe, alături de oameni iubiți. Dar de câteva zile apropia creionul de foaia albă și nu se întâmpla nimic. Iar uneori chiar se temea să ia creionul în mână. Dacă va alege culoarea greșită?
– Poate ai nevoie de odihnă, i-a răspuns el cu gura plină. Sărbătorile astea de iarnă m-au lăsat și pe mine mort.
Dar era odinită. Se odihnea de aproape o lună, de când fusese concediată de la agenție. Era primul ei job după facultate, dar după trei ani în care le tot muncise logouri și calendare, și fonturi, și campanii de marketing pentru influenceri care vând produse de detox, într-o zi de la începutul lui decembrie o anunțaseră că nu mai au nevoie de serviciile ei. Dăduseră afară cinci angajați atunci și toți știau de ce. Un abonament la Midjourney îi costa mai puțin, nu cerea cafea, nu-și lua zile libere pe motiv de boală și nu avea alte nevoi omenești.
Nimeni nu fusese foarte surprins de decizie, deși colega ei a plâns în baie toată după-amiaza. La început nu credea că era posibil să-și piardă jobul, dar acum toate instrumentele pe care le foloseau deja aveau Inteligența Artificială integrată și angajații erau „încurajați“ să o folosească. Când abia apăruse, era distractiv să vezi ce poate face roboțelul, dar cu timpul toți s-au plictisit de imaginile prea perfecte, mereu cu lumină ca de studiou și combinații de culori previzibile. Apoi au făcut afișul acela printat cu o fetiță care avea șapte degete și părea că febra AI s-a mai răcorit puțin. Dar peste câteva săptămâni a revenit cu și mai multă forță.
În ziua în care i-au adunat în biroul mare să-i anunțe despre disponibilizare ea se uita pe geamul atât de curat, încât se îndoia de existența lui. Afară vârfurile negricioase ale copacilor goi se întindeau drepte spre cer, parcă încercând să-l străpungă ca să lase vreo rază de lumină caldă să ajungă pe pământ. A încercat să-și amintească când văzuse soarele ultima dată și n-a reușit. Când în birou au intrat și ambele angajate de la resurse umane și s-au așezat lângă șeful lor, a înțeles ce urmează.
A simțit mai degrabă eliberare decât dezamăgire când le-au dat vestea. Vocea joasă și înțelegătoare a șefului se dilua în fundal și ea se gândea că a scăpat, în sfârșit. Gata cu zilele lungi în care trebuia să facă ilustrații care nu-i plăceau, dar care vindeau bine, gata cu sutele de e-mailuri și gata cu clienții care niciodată nu știu ce vor, dar mereu e ceva diferit decât ceea ce făcea ea și a fost agreat în prealabil. O să-i fie dor de colegi, da, probabil, și de salariul stabil, dar poate în sfârșit se va apuca să lucreze la proiectele ei.
Avea ceva bani puși deoparte, chiria oricum o împărțeau la doi și era mai ușor. Va desena doar ceea ce vrea, va face toate ilustrațiile pentru care n-avea timp niciodată, își va crea un stil doar al ei, poate chiar o pagină pe Instagram și un magazin pe Etsy unde va vinde ilustrațiile. Poate concedierea asta era exact ceea de ce avea nevoie, un șut ca să se apuce să facă, în sfârșit, ceea ce și-a dorit mereu să facă.
Dar a trecut aproape o lună și încă n-a desenat nimic. Felia de pizza atârna rece în mâna ei. A pus-o înapoi pe cutia de carton. Acum se gândea că de fapt la agenție era mai ușor – mereu lucra cu instrucțiuni, cu ideile cuiva, cu paleta de culori deja existentă a clientului. Acum nu-i venea în cap absolut nimic. Iar când încerca să se impună, să-și imagineze ceva, toate desenele și culorile i se amestecau în minte într-un vârtej.
Au mâncat în tăcere și s-au băgat în pat. Și-au propus ca anul ăsta să nu-și mai amorțească creierii în fiecare seară cu seriale, dar nici conversațiile spumoase pe care se așteptau să le aibă nu se legau. Au scrollat câteva minute, fiecare în telefonul lui, și au adormit.
A visat tot felul de personaje din copilărie, de la facultate, din Erasmus, de la birou și de la televizor, care nu puteau să existe împreună decât în visele ei. Dar la un moment dat firul s-a rupt de parcă cineva ar fi smuls violent din priză cablul unui ecran. S-a trezit speriată și transpirată. Și-a liniștit respirația și a băut apă din paharul de pe noptieră. Apoi a adormit la loc, un somn lung și adânc, negru, fără vise.
Când s-a trezit și s-a uitat pe geamul dormitorului nu-și putea da seama ce oră e, afară era întuneric. S-a uitat pe telefon. Era trecut de prânz. Dar nu-i era foame, mai degrabă simțea că ar mai fi dormit un pic, poate așa visează ceva și-i vine o idee despre ce-ar putea desena. De multe ori culorile îi veneau în vise. A închis ochii și și-a tras plapuma peste cap.
I-a deschis peste câteva ore, când a auzit cheile întorcându-se în ușă. A încercat să-și dea plapuma jos, dar i s-a părut că a devenit dintr-odată foarte grea. Cu tălpile goale și în pijamale i-a ieșit în întâmpinare, pe hol, dar și-a dat seama că arată ca naiba după expresia pe care o citea pe chipul lui.
– Ești OK? a întrebat el, în timp ce încerca să nu-și trădeze tulburarea.
Era bine, i-a spus, doar că azi s-a simțit mai obosită și a avut nevoie să doarmă un pic mai mult. Au mâncat din nou pe tăcute, orez cu legume decongelate în tigaie. Se uita plictisită în farfurie și-și dădea seama că i se păreau urâte – galbenul lucios al porumbului, verdele stins de păstaie și roșul ardeilor grași erau vulgare în această combinație. Nici poftă de mâncare nu avea.
În pat, când el a încercat să o cuprindă de talie, ea a tresărit. Nu mai ținea minte când făcuseră sex ultima dată, dar acum sigur nu voia.
– Altă dată, te rog, i-a șoptit ea.
El s-a întors cu spatele și s-a auzit clickul telefonului deblocat.
Erau împreună de aproape un an și până nu demult încă făceau sex aproape în fiecare seară. Nu i-a plăcut de el din prima atunci când s-au cunoscut la nunta unor prieteni comuni. Încă un tip boring care lucrează în IT, s-a gândit. Dar, cu timpul, cu fiecare mesaj și cu fiecare întâlnire, și-a dat seama că e inteligent și drăguț. Dar mai ales i-a plăcut simțul umorului la el, ca un animal imens care hiberna aproape mereu, dar care atunci când se trezea devenea regele pădurii – glumele lui, rare, dar țintite cu precizie, deveneau legendare, se repetau iar și iar și rămâneau întipărite în folclorul grupului de prieteni.
I-a spus că o iubește după câteva luni. Nu trebuia niciodată să ghicească unde e, ce face, de ce n-o sună sau nu-i scrie. Pentru că îi scria și o suna, își împărtășea viața cu ea. Îi arăta direct și clar că ea îl interesează, iar asta era o noutate pentru ea, după toți bărbații indisponibili emoțional cu care-și tocase nervii. În plus, sexul era fantastic. Când erau împreună, dezbrăcați, avea senzația că intră într-un alt spațiu, în care nu mai fusese cu nimeni altcineva, un loc în care nu există rușine sau stângăcie. Îi plăceau mirosul lui, ochii lui negri și părul des. Arătau bine împreună. Așa că n-a stat mult pe gânduri când el i-a propus să se mute la el. Viața cu el era confortabilă, caldă, normală.
Dar acum nu voia ca el să o atingă. Ar fi explodat dacă i-ar mai fi simțit o dată mâna pe piele. S-a întrebat de ce, dar nu mai avea puteri nici să ajungă la finalul acestui gând. A închis ochii și a căzut într-un somn profund, fără vise, de parcă s-ar fi aflat la fundul unei fântâni adânci și întunecoase.
Era început de februarie și nu mai ieșise din casă sau din pat de mai multe zile, nu mai știa câte, când el i-a spus că lucrurile nu mai pot continua așa.
– Trebuie să mergi la medic. Te duc eu, te rog.
Erau în pat, așezați. El îi ținea mâinile într-ale lui și încerca să o privească în ochi. Ea ar fi dat orice să nu-l vadă. Orice mișcare, orice gest, chiar și simpla lui prezență o irita. Mânca puțin și se simțea sleită, dar dacă ar fi avut mai multă putere i-ar fi plăcut să arunce cu ceva în el, cu o farfurie sau cu suportul de lumânare pe care îl făcuseră împreună la atelierul de ceramică vara trecută. Dar nu putea.
– Bine, mergem, i-a răspuns ea.
A fost de acord să meargă la spital ca să o lase în pace. Își imagina luminile reci și boala expusă pe coridoare ca o rană deschisă, dar rațional înțelegea că trebuie să facă ceva. În ultimele săptămâni își amintea că ieșise din casă doar de două ori, după pâine, deși coaja aromată și călduță aproape că-i producea greață. Lăsa pâinea la bucătărie și se băga din nou în pat, mai obosită ca niciodată.
Din când în când, se obliga să se spele pe dinți, ca să scape de gustul amar din gură, și să-și schimbe pijamalele. Deși nu le simțea mirosul, știa că erau înăcrite. Răspundea la mesajele foștilor colegi și le spunea că era bine, că desenează. În căsuța de mesaje punea două puncte și multe paranteze închise în timp ce fața îi rămânea nemișcată, inundată de lumina albă a telefonului. Se uita pe TikTok și pe reels, apăsând ignore for today când îi venea notificarea că a stat deja două ore pe aplicație și era timpul să o închidă. Și-o setase chiar ea, în noaptea de Revelion – o altă rezoluție. De mâine, se gândea de fiecare dată. Iar mâine își petrecea din nou toată ziua în pat, de unde ieșea doar ca să meargă până la baie sau la bucătărie. Trecea prin salon rapid, fără a întoarce capul spre masa pe care zăceau înșirate câteva coli de hârtie și creioanele, acuarelele, guașele ei.
Au revenit de la spital cu o pungă mică, plină ochi cu pastile și vitamine. O vor scoate din groapa neagră. Așa i-a spus medicul, așa a încredințat-o el că se va întâmpla, dar ea nu știa dacă să-i creadă sau nu. Nu voia să bea pastile, nu voia să facă nimic, nici măcar nu știa dacă voia să se facă bine. Ce înseamnă bine? Să fie cum era înainte? Dar cum era înainte? Avea senzația că a fost mereu așa, că a fost mereu în groapa neagră și că asta nu se va termina niciodată. Nu găsea niciun sens, niciun motiv ca să se ridice din pat și să facă ceva.
Cel mai ușor i-ar fi fost să dispară. Pur și simplu să nu mai fie în lume. Nu avea să se sinucidă, nu. S-a gândit la asta și știa că nu are curajul s-o facă. Dar își imagina fața lui găsind-o moartă în baie. Se întreba: oare cum se simte lama unui cuțit care îți pătrunde adânc în burtă sau în piept? Sau la ce te gândești dacă te arunci de la etajul 16, oare regreți? Și se întrista puțin pentru că probabil nu va afla niciodată.
Era sfârșit de februarie și pastilele nu funcționau. Deși probabil slăbise mult, se simțea greoaie și apatică. Singurul strop de confort i-l ofereau căldura și întunericul plapumii trase deasupra capului și lumina telefonului la care se uita uneori până amețea. El pleca la și venea de la birou privind-o cu ochi rugători, de cățeluș fidel.
– Ce pot să fac ca să fii bine?
– Să mă lași în pace, te rog, îi răspundea ea cu vocea tremurândă și ochii umezi. Știa că-l rănește, că el nu merită asta, dar nu-i putea oferi nimic altceva, nu avea de unde. Ceva secase înăuntrul ei. Nu putea suporta nici ideea că el nu o înțelege, că nu știe prin ce trece ea și unde se află. Spațiul în care nu mai intrase cu nimeni altcineva rămânea gol și rece.
Atunci și el a încercat să nu-i iasă în cale, dar îi dădea în fiecare seară pastila, o ridica din pat și-i aducea un pahar cu apă de la bucătărie.
În weekenduri era și mai rău, se străduia să o înveselească sau s-o convingă să meargă undeva. Au ieșit o singură dată după ce el a insistat să ia prânzul la Rozmarin, restaurantul lor preferat, dar era atât de frig, iar ploaia îi biciuia fără milă, încât în stația de troleibuz ea a început să plângă în hohote și să-l roage să se întoarcă acasă. S-au întors. Dormea mult, iar zilele i se păreau mai scurte de 24 de ore, de parcă s-ar fi derulat pe repede înainte.
Într-o dimineață de la începutul lui martie a trezit-o zgomotul făcut de el la bucătărie. Era sâmbătă și el era acasă. Prin perdeaua cu flori brodate a dormitorului câteva raze de soare ajungeau până la parchetul cafeniu. A dat plapuma la o parte și a mers spre baie. A ajuns în fața chiuvetei gâfâind. A aprins lumina și s-a privit în oglindă. În primele secunde nu și-a dat seama că cea care o privește înapoi din oglindă era chiar ea. Apoi s-a recunoscut, fața îi era albă. Culoarea anului, s-a gândit, Cloud Dancer. Și-a amintit cum era la birou când Pantone a anunțat că pentru anul următor au ales un alb spălăcit, aproape gri, alb de zăpadă murdară, alb de vomă pe stomacul gol. O nonculoare. Atunci au râs cu toții și și-au dat ochii peste cap, au făcut glume despre cum vor fi nevoiți să incorporeze culoarea asta oribilă în profilurile de Instagram ale influencerilor și clienților, cum o vor cere toți pentru că e culoarea Pantone, chiar dacă e urâtă și nu spune nimic. O culoare ca o tăcere inconfortabilă din care abia aștepți să scapi. Acum, viața ei avea culoarea asta, Cloud Dancer.
A ieșit din baie și s-a îndreptat spre ușa apartamentului pășind încet, ca să n-o audă el. Era întors cu spatele și amesteca într-o cratiță. Și-a pus geaca peste pijamale și a ieșit. Frigul de pe palier a cuprins-o și și-a strâns și mai tare haina în jurul trupului. Îi era largă. Nu știa nici ea de ce ieșise. Ca să scape de el? Ca să nu-și mai vadă fața albă în oglindă? Apoi, dintr-un loc aproape uitat, i s-a format același gând: oare cum te simți atunci când cazi de la etajul 16? Apartamentul lor era la 14, mai avea două etaje de urcat până pe acoperiș, dar nu avea puteri. Voia doar să se uite în jos un pic, să-și imagineze. Cum ar fi.
A apăsat pe butonul liftului. Nu venea, probabil era stricat sau îl ținea cineva ocupat. A luat-o pe scări, cu greu. Pășea cu dreptul pe fiecare treaptă, era piciorul mai puternic, și se oprea des ca să-și tragă sufletul. În sfârșit, a dat ușa grea de metal la o parte și a ieșit pe acoperiș. Vântul puternic voia s-o dea jos și-i plesnea fața, dar a deschis ochii încet. Orașul se vedea imens și gri. Clădirile mici păreau făcute din Lego de culoarea Cloud Dancer. S-a apropiat de margine. Apoi a făcut încă un efort și a urcat pe bordura care separa clădirea de golul de sub ea. Jos oamenii se vedeau mici, ca niște puncte desenate cu creion simplu. Și-a imaginat cum s-ar simți dacă ar mai face un pas – frică, un țipăt scurt, un șuierat în urechi, probabil regret, dar apoi, în sfârșit, eliberare. A închis ochii pentru un moment și o rafală puternică a făcut-o să se clatine. Genunchii au început să-i tremure. De parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, a inspirat cu tot coșul pieptului și a coborât, făcând un pas dezorientat în spate. Nu, nu putea s-o facă, știa că nu poate.
Dintr-odată a auzit foarte clar și foarte aproape un sunet ciudat, pe care parcă îl mai auzise, dar acum nu-și putea da seama ce e. La niciun metru de ea, de pe bordură, o privea o pasăre de dimensiunea unui pumn de copil. Pasărea a ciripit din nou. Asta era. Albastru, galben. Să fie un pițigoi? Probabil. Pasărea își mișca ușor capul parcă încercând să o înțeleagă. Aproape că se putea vedea pe sine în ochii mărunți și lucioși. Nu mai văzuse niciodată unul atât de aproape, dar ținea minte un pițigoi din manualul de biologie dintr-a șasea, care mirosea plăcut a cerneală. I s-a părut ciudat că pasărea nu se sperie de ea. S-au privit un timp, câteva clipe sau câteva minute bune. Brusc, pițigoiul și-a luat zborul. L-a mai urmărit un pic, apoi acesta s-a contopit cu cerul albastru firav. A inspirat și a expirat adânc de câteva ori. Aproape că o durea aerul rece care îi ajungea în plămâni, dar să simtă ceva atât de clar și definit în corp, chiar și durere, i se părea o senzație nouă acum.
A coborât cele două etaje și a deschis ușa apartamentului. Și-a agățat geaca în cuier și s-a așezat la masa din bucătărie. El încă era întors cu spatele, dar ea putea vedea că gătise, făcuse borș roșu cu sfeclă, așa cum făceau mama ei și bunica ei. Doar că mama îl făcea foarte des, cu toate ierburile și legumele, și rădăcinile găsite prin grădină, iar bunica îl făcea rar, cu puțină verdeață și mult lichid – ambele erau delicioase. El s-a întors și a privit-o mirat, dar n-a zis nimic, de parcă s-ar fi aflat în prezența unui animal sălbatic și s-ar fi mișcat puțin mai lent, de teamă să nu-l sperie. I-a umplut un bol și i l-a pus dinainte. Ea și-a coborât privirea spre farfuria aburindă. Vedea roz, roșu, purpuriu, rubiniu, magenta, cu steluțe aurii de ulei de măsline. A suflat puțin în lingură și a sorbit lichidul fierbinte. Era dulce-acrișor și-i amintea de copilărie. A reușit să mănânce doar câteva linguri, apoi a împins bolul într-o parte. Dar tot atunci a decis că nu mai vrea să dispară, că ar vrea să mai existe un pic în lumea asta, să vadă culorile.
Imagine © Grokholska Viktoria
