După vizita la Dunaújváros, în locul de unde îmi scria traducătoarea Anamaria Pop, am mers pe șosea prin satele din sudul Ungariei încă vreo oră și-un pic. În călătoria mea de-a lungul Dunării următoarea destinație era Baja.
Am ales-o fiindcă mi se păruse fascinantă istoria ei, fiind o așezare atestată prima dată în secolul al XIV-lea. După ce Imperiul Otoman a cucerit această parte a Ungariei, Baja se dezvoltase mai mult decât celelalte așezări din zonă, evident și datorită Dunării. Din camera de hotel, la luminile stâlpilor, vedeam semiluna pe una dintre clădirile de pe vizavi. De altfel, numele maghiar al orașului este, după părerea multora, un derivat din limba turcă, cu trimitere lexicală la „taur“, (boga, g-ul fiind mut). Ca și celelalte localități de pe malurile Dunării, și în cazul acesta avem variante, Frankenstadt – în germană –, iar numele latin fiind Francillo.
În privința sârbilor, prezenți ca minoritate etnică în oraș, numele se scrie la fel ca în maghiară, doar că ei nu rostesc „Boio“, ci„Baia“. Asta m-a lămurit tânăra de la recepția hotelului Duna, cu chef de vorbă și conversantă mai degrabă de germană. În hotel bătea vântul cu o săptămână înainte de Paști. Când am văzut piața centrală din fața hotelului plină de mașini, gândul s-a dus la Piața San Marco, asta datorită stilului arhitectural al clădirilor, doar că la Baja piața centrală fusese transformată în parcare, străzile înguste și apele fluviului făcând grea spre imposibilă rezolvarea problemei parcării numeroaselor mașini, cele mai multe ale localnicilor.
Simțeam spatele anchilozat după cele opt ore de stat la volan în acea zi și am întrebat-o pe domnișoara de la recepție dacă mă poate programa în dimineața următoare la un masaj. Am convenit pentru ora 11, dar m-a atenționat că plata se face cash, în forinți, direct la maseuză. No, Pișto – mi-am zis. Am pornit pe străduțele ca niște raze perpendiculare pe piața-parcare, căutând o casă de schimb. Am găsit, doar că percepea un comision frumușel. Am mai găsit una, același rezultat, plus că se apropia ora închiderii. Așa că am scos o hârtie de 50 de euro și am primit mai puțin decât îmi arăta mie pe aplicația de conversie. Că ce simplu ar fi să avem aceeași monedă peste tot, în Europa. În România, am transfera chipurile lui Blaga, Eminescu, Caragiale, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, Ecaterinei Teodoroiu, lui George Enescu, Nicolae Iorga, iar pe verso: Gânditorul de la Hamangia, Biblioteca din Iași, Teatrul Național din București, Cula oltenească, Ateneul român, Mănăstirea Curtea de Argeș. Pe ce? Pe bancnotele de euro, evident.
În camera mea de la Duna Wellness Hotel, am citit cu ce eram restantă în privința orașului Baja. Cică, în secolul al XVIII-lea, Ungaria, cu teritoriile recâștigate, făcea parte, după cum bine știm deja, din Imperiul Habsburgic. Mulți germani, maghiari, evrei și-au deschis afaceri aici, datorită așezării orașului pe malul Dunării. Baja a devenit un port unde se încărcau cereale și butoaie cu vin, pentru a fi transportate spre Viena și chiar mai sus.
Dar așa cum am văzut de-a lungul istoriei, granițele s-au tot mutat. În 1918, după încheierea Primului Război Mondial, linia de încetare a focului a plasat orașul sub administrarea noului Regat al Iugoslaviei. Prin Tratatul de la Trianon, doi ani mai târziu, orașul a fost atribuit Ungariei. Dar componența etnică a orașului mai include încă un număr semnificativ de sârbi.
A doua zi, am coborât treptele de la hotel și am luat pulsul acelui braț al Dunării pe malul căruia mă cazasem. Pescari pescuind, canotori canotând. Pe malul celălalt, alergători alergând. Uitându-mă mai cu atenție, am întrezărit printre crengi un restaurant, de bună seamă pescăresc. Am pus ochii pe el pentru prânz, nu de alta, dar aveam un pont de la Doina Gecse Borgovan și trebuia să-l verific:bajai halászlé, ciorba de pește specifică orașului în care mă aflam. Nu mă iau eu după toată lumea, dar în cazul Doinei, era vorba de o cunoscătoare (crescută la Brăila, măritată cu un maghiar, deseori în vizită la Baja).
Când m-a răzbit foamea de amiaz, am trecut urcând podul pe malul celălalt, m-am așezat la o masă ca să văd și cursul principal al Dunării, plus forfota din port; în scurt timp, mi s-a adus un meniu cu oferta și prețurile. Ce mă interesa pe mine costa 4400 de forinți, cam 10 euro. Nu mai aveam forinți, dar de pe card putea să-mi oprească echivalentul în lei. Am comandat, am mâncat. Peștele, adus, ca-n Deltă, separat de zeamă. Gustul de borș nu exista, era cel de oțet. Altă diferență față de ciorba de pește învățată de la mama era culoarea roșie, dar care nu provenea de la suc de roșii, ci de la boia. Doamne, câtă boia!
Mi-a plăcut ce am avut în cele două farfurii, dar acasă tot cu borș voi face ciorba de pește și, în mod clar, boia nu-i voi pune. Eventual, mărar. Fiindcă, pe malul Dunării, la Brăila, mama zicea „ca mărarul, în toate“, inclusiv despre mine, care, în anii de liceu, mergeam la antrenamente de handbal, la cenacluri, la teatru, la Biblioteca Municipală mai ales. Acolo mă uitam sâmbăta după-masă, până venea bibliotecara să mă întrebe: n-ai auzit că a bătut ora 6? Asta însemna că era ora închiderii, iar ceasul din turn (sediul Bibliotecii era la Faleză, nu se mutase încă lângă Grădina Mare) dăngănea de șase ori.
Bun, m-am trezit când am vrut, am coborât la micul dejun când am avut chef, m-am dus la masaj… și pentru toate astea n-am negociat programul cu nimeni. Numai că atunci când călătorești singur sunt și dezavantaje. De pildă, n-ai cum să povestești cu careva, prin urmare vrei să întâlnești chipuri cunoscute, să schimbi o vorbă. Suzy ieșea din discuție, ea stând cuminte în parcare. Am trecut totuși pe la ea ca să îmi iau un recipient cu apă din rezerva mea. Când să intru în hotel, cu cine dau nas în nas? Cu Béla Bartók! Și ce nas perfect avea! În medalion, din profil, pe placa de marmură de pe peretele hotelului, în stânga ușii de la intrare.
M-a întrebat el primul ce mai e pe la Sânnicolau Mare, și neapărat să trimit salutări neamurilor și vecinilor de pe lângă casa părintească, mă rog, urmașilor urmașilor vecinilor. I-am răspuns că am fost o singură dată în orășelul în care el se născuse, în peregrinarea mea pe urmele bănățenilor aduși, în 1951, în Bărăgan. La întrebarea mea firească ce caută acolo, la hotelul ales de mine în Baja, mi-a răspuns că în 9 aprilie 1928 (ce coincidență! eram chiar într-un 9 aprilie), a avut un concert de vioară în acea clădire. Veniseră oaspeți de la Cluj și și-a amintit că, prin 1915, compusese șase dansuri românești. A interpretat patru dintre ele, acompaniat la pian de nepotul poetului Kálmán Tóth, născut acolo, la Baja. Două zile mai târziu, el va coborî pe Dunăre până la Mohaci. Urma să culeagă niște cântece cu influențe balcanice, unele sârbești, altele turcești.
Așa o coincidență! Și eu urma a doua zi să merg la Mohaci, dar nu pe apă, ci cu mașina. Interesul meu era oarecum și el legat de turci, dar nu folcloric, ci istoric. Voiam să văd cu ochii mei locul în care a avut loc celebra bătălie din 1526, lecție separată în manualul de istorie a Ungariei, a Austriei, a României. Și curiozitatea mea a fost și mai mare când, făcând o listă a toponimelor prezente în proverbe și zicători, în ceea ce specialiștii numesc paremiologie, am găsit de-a lungul Dunării, nu numai „a nimerit orbul Brăila“, dar și „mai multe s-au pierdut la Mohaci“ / Több is veszett Mohácsnál. Asta rostesc ungurii când au câte un ghinion, lasă, nu-i dracu’ atât de negru, mai multe s-au pierdut Mohács. Pentru ei, Bătălia aceea din 1526 a fost o traumă națională.
Dar să vedem care a fost contextul, care au fost consecințele, dar și cât dura o bătălie în Evul Mediu. Ca să înainteze și să-și înfigă steagul cu semiluna, Soliman Magnificul trebuia să învingă forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori (interesat direct de apărarea valorilor creștine), respectiv de junele Ludovic al II-lea, plin de avânt la cei 20 de ani, gata de luptă pentru teritoriul care îi era amenințat. Ca să nu mai vorbim de inima domnițelor care nu se câștiga printr-o freză în trend, ci prin talent la rostit versuri și activități cu adrenalină prin bătălii.
Ungaria se opusese timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei. Turcii să rămână acolo, la mama lor, cu semiluna lor, cu cafeaua lor, cu ceaiul cald băut vara când mori de cald. Și fără strop de alcool în gură, ceea ce era și mai de neacceptat.
Dar, cu cinci ani înainte, căzuse cetatea Belgrad și o mare parte a teritoriului din sudul Ungariei rămăsese fără apărare. Armata ungară era împărțită în trei unități principale. Cea dintâi pe care o pomenim este armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, contemporan pe o secvență de ani cu Ștefan cel Mare, cu care chiar seamănă în picturile-portret care s-au păstrat. Armata lui János număra, după unele surse, vreo 10 000 de oameni, misiunea lor fiind aceea de a păzi și apăra trecătorile din Carpați. Armata principală era condusă de Ludovic al II-lea, iar cea de a treia, doar de vreo 5 000 de oșteni, era comandată de contele croat Cristofor Frankopan.
Cum nu erau drone și sateliți, nu s-a putut urmări înaintarea otomanilor decât prin iscoade. Care iscoade, na, căldură mare, cât puteau alerga încoace și-ncolo? Așa că, atunci când ienicerii și spahiii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât năvălitorii. Documentele istorice rămase au consemnat faptul că Ludovic a cântărit riscul de a nu mai putea ajunge în pururi la contesa Maria de Boemia, după care suspina de vreun an, și a decis că e mai cuminte să se retragă, lăsând turcilor cale liberă spre câmpia deschisă a pustei maghiare, într-un loc care semăna izbitor cu cel al bătăliei de la Vaslui, din 1475. Era o mlaștină în care exercițiile militare de mobilitate pe propriile picioare sau călare nu erau bune de nimic.
Mlaștină la Vaslui, mlaștină la Mohaci. Creștini puțini, musulmani mulți. Doar conducătorii erau alții: în bătălia din Sudul Moldovei, strateg și comandant suprem a fost Ștefan cel Mare, care conducea armatele aliate moldo-maghiaro-polone. În colțul celălalt al ringului, s-a aflat Hadâm Soliman Pașa. Care se baza pe oastea otomană, căreia i se alăturaseră și oșteni munteni, la acea dată muntenii și moldovenii n-aveau nicio treabă cu spusa cronicarului, cum că, și unii și alții de la Rîm se trag. Academic spus, și-o trăgeau reciproc în mod regulat.
A, și a mai fost o deosebire care a contat: în 10 ianuarie, la Vaslui, gerul Bobotezei era în toi, de degeraseră turcii care aveau în ADN alte date climatice. La Mohaci, așa cum am zis, în 29 august, era o temperatură mult mai familiară lor.
Acestea fiind zise, în mlaștina de la Vaslui, mai precis, la Podul Înalt, au biruit creștinii. Pe când, în mlaștina de la Mohaci, niște ani mai târziu, biruit-au turcii. Victoria acestora a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de un secol și jumătate între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. Partea bună pentru istoria per ansamblu a României a fost că autonomia Transilvaniei a fost bine-mersi recunoscută de Imperiul Otoman și cuvinte precum bacșiș, peșcheș, baclava, cazma, basma, iavaș-iavaș, ioc, bre… au rămas necunoscute până la unirea cu Regatul României din 1918, ele neavând ocazia să intre în lexicul de toate zilele al celor din Arcul Carpatin. Să fi pierdut în mod intenționat startul ardeleanul János la maratonul la care participa și Soliman Magnificul? Noi nu vom ști-o poate niciodată.
Revenind la Bătălie, sursele spun că a avut loc după prânz și că n-ar fi durat, în toiul ei, mai mult decât ar ține azi un meci de fotbal, cu prelungiri cu tot. Și asta pentru că, după ce că terenul era o mlaștină la propriu, fiindcă Dunărea se umflase mult în acel an, a început și ploaia. Au fost câteva mișcări de acordeon, când unii, când alții s-au retras și au revenit pe câmpul de luptă. Cele mai eficiente arme s-au dovedit a fi săgețile care, la un moment dat, au venit atât de multe peste unguri, încât aceștia nu și-au mai putut menține pozițiile, trezindu-se încercuiți. Tânărul Ludovic, al Doilea în istoria familiei, s-a dovedit Întâiul la fugă. La adăpostul întunericului a încercat să scape, dar a fost aruncat de pe cal (cine știe ce manevră greșită o fi făcut sau poate animalul va fi avut polițe de plătit), cert este că Ludovic al II-lea ajunge în apa Dunării. Cum echipamentul de război al vremii nu era vreun costum de neopren, ci ditamai armura, platoșa cu zale și coiful, greuț și el, regele și-a lăsat echipa fără căpitan, înecându-se.
Victimele au fost însă foarte multe fiindcă Evul Mediu a fost, în general, unul sângeros (inclusiv entertainmentul era obținut cu o ardere pe rug, o tragere în țeapă, o decapitare, la care se strângeau toți, una, pentru că era gratis și, alta, pentru deficitul de adrenalina). Istoricii vorbesc că la Mohaci ar fi căzut la locul bătăliei peste 10 000 de unguri. Lor adăugându-se alți vreo 2 000 de prizonieri, care ar fi trebuit păziți și hrăniți de turci. Ori lor li se terminaseră lipiile de acasă și la pescuit nu se pricepeau. Ghiaurii de unguri ascunseseră tot din calea lor, ba dăduseră foc și la parcelele cu cucuruz. Deci s-a mers pe eficiență de business și Magnificul Soliman a ordonat executarea consumului a două mii de guri. Cronicarul comentează sec, inclusiv starea meteo: „Sultanul a primit omagiile vizirilor și beilor. Două mii de prizonieri sunt lichidați. Ploaia cade în torente“ (se pare însă că toți cronicarii erau preocupați de detaliile meteorologice: și al nostru Grigore Ureche ne precizează „Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan Vodă întru același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au mai fost așa nici odinioară“.
Și toată bătălia am văzut-o cu ochii minții, după ce Suzy a rămas în parcarea din fața locului cu verdeață, pe care era amplasat Monumentul ridicat în memoria celor dispăruți în Bătălia din 29 August 1526.
Ce rol a mai avut Dunărea după acea confruntare? La 1 septembrie, corpul principal al armatei solimaniene, urmând cursul fluviului, avansează spre Buda. Le-a trebuit 10 zile să ajungă la destinație, de vreme ce documentele spun că în 11 septembrie, asemănător avioanelor în Turnurile Gemene, niște secole mai târziu, intră cu putere în Buda, impactând huzurul consumerist al Cetății Regale și obligându-i pe locuitori, în frunte cu Regina, să se refugieze la Pozsony, (pre limba maghiară), adică la Bratislava.
Burghezia germană și maghiară urmează exemplul Curții și, cu ce aveau mai de preț, fug din calea turcilor, fiindcă Google Translatenu exista și ar fi fost dificil să poarte o conversație cu oastea lui Soliman. Care oaste avea rutina ei odată ajunsă undeva: prăduia tot ce le ieșea în cale, făcea cunoștință cu creștine, fără limită de vârstă, rămase, săracele, din prostie sau din lipsă de mijloace de deplasare, la Buda; apoi, la punctul doi pe ordinea de zi, avea loc bucuria focului de artificii obținut prin incendierea orașului, alt obicei spectaculos al Evului Mediu (așa cum deja știm, și Brăila mea fusese incendiată la 1470 de „Cel degrab vărsătoriu de sînge nevinovatu!“).
Cronicarul mai zice că prada acumulată a fost încărcată pe nave fluviale și transportată pe Dunăre în aval, pentru aprovizionarea turcilor rămași la ghiaurii din viitoarele state de mai târziu, România și Bulgaria.
Dunărea, geografie și istorie, cuceritori și cuceriți, sânge și poveste.
Imagine reprezentativă © Stanisław Baj
