În ceea ce s-a dovedit a fi ultimul său lungmetraj, Inland Empire (2006), David Lynch filma corpul prea real al unei actrițe prinse într-un purgatoriu video lipsit de adâncime. Privit dinspre azi, filmul ajunge să lucească premonitoriu, anunțând actualul dezmăț hollywoodian.
Inland Empire ține trei ore: în prima aruncă ici-colo niște balize narative – Nikki (Laura Dern) ia casting-ul pentru un film care e remake-ul unui film polonez care nu s-a mai făcut, dar poartă cu el spectrul unui mister oribil –, în următoarele două asistă la propria sa descompunere. Această a doua parte nu e o descătușare cathartică la care să aplaudăm senin, ci un periplu obsesiv, murdar, înspre cercuri de neînțelegere tot mai îndepărtate de noi. Rămânând la suprafață, în decoruri stridente ce sfidează orice trompe l’œil, filmul reușește simultan să atingă ceva din lucrurile nevăzute care totuși există. În linii mari, „suprarealismul” a devenit, astăzi, o etichetă comodă lipită de tot ceea ce, în jargon de fan, nu „face sens” – însă în cazul lui Lynch ea nu e chiar arbitrară. E nevoie numai de o lumină roșie, o gaură de țigară prin materialul textil, o scară sordidă pentru a activa o cosmogonie intimă. Între masa de disecție unde s-au întâlnit o mașină de cusut și o umbrelă, care îi fascina atât de mult pe Max Ernst și compania, și viziunile de buzunar la fel de ininteligibile din Inland Empire, diferența e de mediu și epocă, nu de natură sau forță evocativă.
Filmând pentru prima oară pe video digital (DV), Lynch aliază aici o curiozitate de copil și niște manii dark în sfârșit exhibate. Camera „săracă” permite o nouă libertate, fie ea și tembelă. Cadrele se nasc și mor fără durere și fără poveste, într-un asamblaj care arată oarecum barbar. Nimic, aici, care să aibă textură: lumea filmului, un inventar de excentricități (de la oameni-cu-cap-de-iepure la arabescuri formate de tapiserie), e nivelată radical de tehnologie într-o magmă vizuală al cărei lirism se dovedește mai degrabă involuntar. Inland Empire nu e vreo apoteoză grandioasă a filmografiei, ci, simultan, un început și un punct terminus: între Lynch și orice amator înfocat de pe Internet distincția e tot mai greu de făcut, redusă de acest mare egalizator care e video-ul. Autorul însuși o știe prea bine: își eliberează filmul de orice aură intimidantă de maître, lucrând pedestru, cu idei simple, intuitive. De unde și impresia unui rezultat incoerent, la limită inept, unde chestiile se potrivesc cel mult accidental. Închizând poarta propriului univers prin această adunătură nec plus ultra de fantasme iraționale, Inland Empire anunță potențialitățile unui nou cinema întrezărit ca prin vis.
Multă vreme mi-a fost frică de Inland Empire. Rumoarea acestui negativ orgiastic, „de neprivit”, al lui Mulholland Dr. (2001), un film deja îndeajuns de saturnian, m-a ținut la distanță. L-am văzut ieri și l-am iubit ca un non-lynchean ce sunt: contradictoriu. Printre atâtea efluvii pline de patos, printre atâtea „n-aș-fi-fost-aici-dacă-nu-era-Lynch”, mă strecor până la această arătare vulgar de frumoasă, frumos de vulgară care e Inland Empire. Un film din care cineastul a dispărut, înlocuit de artistul pentru care mizanscena e o serie de fulguranțe plastice obținute aleatoriu. Un film, așadar,fără imagini de marcă (ce marcă ar putea tolera platitudinea fundamentală a DV-ului?), fără dorința de a plăcea. Vezi scena colosală când Laura Dern se trezește cu o șurubelniță în piept, scuipă sânge pe stelele hollywoodiene din pavaj, apoi cade la pământ între niște oameni ai străzii, care încep să peroreze străluminat despre dragostea de animale. E o chemare a abjecției aici, o vrie profană încurajată de griul monoton al imaginii, un chef de a reîncepe ceva, orice, de la zero – poate chiar cinemaul. În cele mai bune momentele ale sale, Inland Empire e de un infantilism înspăimântător. Într-atât de incomodă e revelația că arta ar putea porni de aici, într-o reducere la absurd venită de la un vrăjitor în sfârșit despuiat, rămas în tête-à-tête cu trucurile sale.
Filmul acesta e o expresie personală absolută. E o capcană (de iepuri), o invitație, un hohot de râs. Lynch, artistul cel mai hyped din câți au existat, care aducea laolaltă expertul universitar în cinema de avangardă, adolescentul cu poster în cameră, cinefilul radical și, în genere, pe oricine fusese cândva tânăr, ne lasă în urmă. Gata cu puzzle-urile decodate in extremis și cu înțelesurile revelate printr-o adâncă sforțare. Structura din Inland Empire e pur și simplu freestyle, un delir care ne poartă de la primul fascicul de lumină, surprins nostalgic de o cameră care nu știe ce e aia proiecție, și până la ultima orbire a reflectorului aprins, dincolo de care nimeni – nici măcar Lynch – nu știe ce se găsește.
Cu alte cuvinte, Inland Empire e haos. A încerca să îl explici înseamnă a-i rata miza, care e în primul rând emoțională. A încerca să-i adâncești enigma, pe de altă parte, e o necesitate. Altminteri, filmul rămâne o bolboroseală de imagini fără noimă. Criticul J. Hoberman scria că „aceasta e lumea lui Nikki, dar ea nu trăiește înăuntrul său.” În film, Dern face schimb de personalități: trece de la o actriță speriată, la propriu, de umbra ei la o femeie care se confesează unui tip – nu știm cine e – în legătură cu niște lucruri nasoale făcute bărbaților. Asta în timp ce spațiile însele fuzionează în textura moale a video-ului – un oraș înzăpezit „se deschide” înspre Vine St. colț cu Sunset Blvd., continuând povestea Hollywood-ului ca spațiu ocult din Mulholland Dr. Dacă acel film se cufunda într-o noapte freudiană, aici inconștientul se revelează ca anticameră surprinsă în alergătură, ceva la intersecția dintre trezie și coșmar, fantastică și totuși periculos de reală.
Pe măsură ce Nikki din film arată tot mai rău, cu o vânătaie la buză și părul vraiște, actrița inițială – toată numai curtoazie mieroasă – ajunge de negăsit. Inland Empire reprezintă întoarcerea fără ocolișuri a lui Lynch la experiment: rămâne până la final foarte rough, filmat și montat, ai zice, cu dispreț față de normele statornicite ale produselor culturale respectabile. Nu încape îndoială că filmul e și un „comentariu”. Operând un zoom-out grăbit dinspre sigla faimoasă a Hollywood-ului – cea care acum câteva zile era înconjurată de acele incendii care i-au grăbit și lui Lynch sfârșitul –, filmul face din zona asta a L. A.-ului un spațiu de trecere către dincolo. Câțiva ani mai târziu, un alt maestru, David Cronenberg, filma Hollywood-ul – ce-i drept, cu mai puțin succes – ca pe o plantație populată de zombies putrezi de bani (Maps to the Stars, 2012). Aici, critica socială demarată oarecum din reflex – actorul afemeiat luat la întrebări într-un talk show ordinar – e o pistă falsă ce lasă loc unei rătăciri în pliurile irealității. Lynch este cel care a transformat așa-numita celebrity culture într-o poveste cu spirite și fantome. Fascinația aceasta e deopotrivă voyeuristă, reflexivă și autocritică. Nici nu e de mirare că, tot săpând în ea, Lynch a dat naștere unui film monstruos, care se pierde în el însuși.
Imagine reprezentativă: Inland Empire, r. David Lynch, 2006
