Enescu, jupuit de viu nu vine dintr-un neant cinematografic și nici nu e produsul unei excentricități personale. Există în România două filiere subterane care aspiră, de câteva decenii, la o poziție centrală în construcția socială, prin desenarea trecutului: filiera creștină de neam (care include biografii ale victimelor închisorilor comuniste) și cea a excepționalismului artistic.
Dacă ceva ca Ecce homo Brâncoveanu (filmul lui Dan Pița din 2024) e o sublimare (în negativ) a epopeii național-comuniste (avem o adevărată școală a reprezentării cinematografice a Evului Mediu românesc pe bază de viteji călare și înțelepți cu ișlâk), în versiune naționalist-creștină, Enescu… intră în sinergie cu, de exemplu, mai vechiul Maria Tănase (2022, regia Mihai Constantinescu) – e un film biografic despre o personalitate culturală cu largă recunoaștere, a cărei viață e interpretată în cheia geniului absolut care suferă pentru propria artă, extras pur din moștenirea genetică unică a poporului. La fel ca în cazul Mariei Tănase – dar cu o strategie mult mai bine pusă la punct și clar mai eficientă –, actuala producție a La Steaua Film Studios (nume cu trimitere străvezie la Eminescu) nu a intrat în circuitul cinematografelor, proiecțiile sunt promovate țintit de însuși producătorul, iar cele mai multe au loc în orașe (mai) mici, eventual în spații asociate culturii „înalte“ (cum ar fi la Filarmonică; chiar proiecțiile de la București din ianuarie au avut loc la Ateneul Român).
Primele cadre sunt cu un Enescu la finalul vieții, dus cu mașina de un critic francez de muzică (nu că interpretul acestuia, Adrian Titieni, ar face vreun efort să pretindă că e un francez al anilor 1950) la un grafolog, pentru rațiuni obscure. Nu cunosc multă lume care, când aude de grafolog, se gândește la cineva care „ghicește“ personalitatea cuiva, printr-o metaforă, pe baza unei semnături (ci mai curând la cineva care identifică un scris sau face un profil psihologic autorului), dar exact ăsta e sensul momentului: semnătura lui Enescu e „tradusă“ drept „jupuit de viu“ (de unde, evident, titlul). Pare că ar fi trebuit să știu deja despre asta, pare că asist nu la o operă de artă autonomă semantic, una care creează un univers cu propriile înțelesuri, ci la un fel de „memă“ video care ilustrează ceea ce toți știm.
Să facem, la fel ca filmul, un salt în timp. Un bărbat (jucat de Pavel Ulici), relativ tânăr, în picioare pe treapta superioară a unui fel de vestibul de casă boierească. A apărut de nicăieri în poveste. E filmat în plan mediu, vorbește despre idei – după un minut, e prototipul perfect al lui Rică Venturiano de interbelic: beție nobilă de cuvinte mermelite. Și continuă să vorbească. În aplauzele invizibilei audiențe, eroina, deja, a filmului (căci suntem la jumătatea lui) – prințesa Maria (Maruca) Cantacuzino (Theodora Sandu) – îl prezintă (deși se presupune că spectatorii de acum l-au recunoscut deja): e Nae Ionescu. Care dispare.
Reapare, multe scene mai târziu, ca (din nou, se presupune că știm!!) amant al Marucăi – celălalt bărbat al vieții ei, George Enescu (Mircea Dragoman), îi surprinde, prin ușa semideschisă, în plin amor. Alt salt în timp și film, și avem dialogul de despărțire dintre Nae și Maruca – el, dur, viril (nu-i așa?), ea, disperată, și spectatorul, cu acuta impresie că-i scapă ceva, c-ar trebui să caute niște note de subsol și nu știe unde. Ar trebui să caute, desigur, în memoriile Marucăi Cantacuzino, principala, dacă nu singura sursă esențială de inspirație a producției.
Măcar pentru că producția se numește Enescu, jupuit de viu, primul film dedicat personalității compozitorului (scenariul și regia Toma Enache; ce-i drept, aparent există și un titlu paralel, mai în ton cu realitatea: Enescu – Geniul și prințesa), acest episod din viața femeii din… viața protagonistului ocupă un spațiu îngrozitor de amplu, cu, aparent, unicul scop de a crea contextul în care Maruca, disperată amoros, se desfigurează cu acid. Ceea ce reușește, de fapt, e un fel de versiune pe muzică dramatică a Miței lui Caragiale cu celebrul ei vitriol – în ciuda faptul că, da, această fascinantă personalitate feminină a interbelicului a trecut prin pasiuni și drame reale, așa cum real a fost și acidul. Numai că, din nou, vorbim despre un biopic al lui Enescu, în care compozitorul joacă un rol mai curând secundar, de paj al Marucăi sau de diamant delicat (căci rupt de cotidianul domestic și pătruns de geniul muzicii, după cum ni-l arată recurent filmul) agățat la gâtu-i. Problema e că orice poveste despre Enescu s-a încheiat încă din scenele de început, când, într-un decor de mică burghezie recentă, cu canapea și scaune adunate după posibilități, compozitorul îi spune Reginei Maria că vrea să scrie o operă după Oedip. La fel ca-n piesa lui Sofocle, dar, desigur, mai puțin tragic, el e practic sortit de zei s-o scrie, există o clară predeterminare ce nouă, care știm finalul, nu ne poate scăpa. La fel ca eroul antic de misterul uciderii lui Laios, Enescu e torturat de gândul la opera ce se va scrie și, practic, asta-i ocupă tot timpul. Între timp, spațiul cinematografic e ocupat de o Marucă la limita nimfomaniei sau măcar a erotomaniei, care, când nu ascultă înfoierile de cocoș ale soțului oficial (în rolul prințului Cantacuzino, Filip Ristovski se chinuie să se încrunte amenințător și autoritar, că altceva oricum nu are ce juca), aleargă deznudă, dar cu mărgele, să vorbească la telefon cu propriii copii.
Am întâlnit spectatori revoltați de apoliticul în care plutește filmul, bine albit nu doar de ascensiunea extremei drepte și, apoi, a comunismului, ci și de bine-cunoscutele poziții politice ale lui George Enescu (faptul că a protejat muzicieni evrei sau că a refuzat pactul cu noul regim). Nae Ionescu însuși apare – ca, de altfel, toată lumea – sub formă de name dropping, făcut complice cu ochiul către public, că doar toată lumea știe cine e (la fel cum toată lumea știe că Regina Maria prefera culoarea violet). Doar că asta e doar o consecință a pâclei atemporale în care plutește toată acțiunea, între anii 1920 (prin care se târâie o bună bucată) și nu se știe precis când (sau se știe, dacă vii în sala de cinema cu desfășurătorul public al relației Maruca-Enescu și încă vreo două cărți de bibliografie). Nimeni n-ar zice, văzând această creație, dar relația cu Nae Ionescu a durat ani de zile, iar Maruca avea peste 50 de ani la momentul căsătoriei cu Enescu, deși în film nu i-ai da o zi peste 30 și propria-i fiică adultă pare mai în vârstă ca ea – ca să nu mai spun că, în istoria reală, prințesa era născută cu doi ani înaintea muzicianului. Anii nu trec nici peste țară, nici peste costume și decoruri, nici peste personaje – fiecare dintre ele, încastrat la vârsta și imaginea idealizată în cărți poștale, peste care cel mult se pun câteva fire de păr alb. Într-un glob de cristal, Enescu și Maruca evoluează, egali cu ei înșiși, în destin.
Sigur, poate că echipa filmului a vrut să producă o feerie, o viziune sublimată asupra unor vieți de basm, în care Enescu e torpilat de talent, iar Maruca – de (ideea de) iubire și care mângâie în sensul blănii un fel de mit național. Sau că Toma Enache a vrut pur și simplu să ilustreze, pentru fanii lor, memoriile prințesei Cantacuzino. Ultima variantă ar explica și ridicolul filmărilor de exterior, o marmeladă la fel de păstoasă precum firul narativ – mă îndoiesc, altfel, că există pe planetă vreo gară unde plăcuța cu numele localității să fie plasată pe lateral, la circa un metru de sol, cum apare Gara Sinaia, filmată până la înălțimea statului de om, în Enescu, jupuit de viu (pare că posibilitățile CGI – computer generated image – s-au consumat cu trenul de epocă al lui Enescu traversând păduri viu colorate). Un buget de producție foarte limitat nu e un păcat, dar lipsa cronică de imaginație este, la fel cum e și montajul de-o originalitate de-a dreptul dubioasă, lăsând-o pe Regina Maria cu ceașca de ceai în aer.
Iar într-o asemenea situație, actorii nu fac nimic altceva decât să evolueze în pas de vals printre personaje fără consistență umană, la limita teatrului TV prost, în care aristocrații trebuie să vorbească rar și impozant, iar tulburările interioare se manifestă prin ochi larg deschiși și priviri fixe atent monitorizate de camera de filmat. Ceea ce, întorcându-ne la intențiile autorilor, reconfirmă ideea cărților poștale ilustrate: suntem în plin discurs al patriotismului confirmator, care preia cinematografic niște imagini încastrate în imaginarul popular și le reconfirmă, triumfal, pentru deja existenții admiratori.
Să numesc Enescu, jupuit de viu propagandă sau doar atrocitate filmică?
Imagine: Enescu, jupuit de viu, r. Toma Enache, 2024
