Betoane, cel mai nou serial marca VOYO Original, prezintă povestea unui pensionar poreclit astfel (George Ivaşcu), fost lucrător în construcții (în vremea socialismului), care, din cauza situației sale precare (Ce, pensia e bani?), decide să-și vândă locuința pentru a-și plăti datoriile și să devină homeless. Fix în momentul acesta de cumpănă primește vizita fiicei și nepoatei sale (Monica Bîrlădeanu și Ana Radu), pe care nu le-a văzut niciodată, și care se regăsesc ele însele în dificultate financiară. De fapt, într-un fel sau altul, mai toate personajele din Betoane se află în aceeași situație. Despite all this, serialul este o comedie.
Mai jos, despre Betoane, cu scenariștii serialului, Mihai Radu și Raul Gheba.
Tocmai de la asta aș vrea să începem, de la criza financiară în care se află lumea din Betoane. Cum ați decis să faceți o comedie despre precaritate?
Mihai Radu: Cred că se poate face comedie pe orice temă. E important, cred, și ce fel de comedie îți propui. Nu am vrut hăhăială, ci o descoperire a acelei lumi periferice cu empatie. E o temă mare cred, nu îndeajuns abordată, aceasta a rezultatului tranziției care a lăsat mulți oameni în urmă. Într-un fel sau în altul, așa cum se întâmplă probabil de când e lumea, acești oameni o scot la capăt, au bucuriile și fericirea lor. E dracul negru, dar nu e mereu prezent. În același timp, precaritatea modelează totul: de la relații umane la comportamentele și raportarea fiecăruia la viață. De multe ori, poți vorbi mai ușor și poate mai adecvat despre toate acestea prin comedie.
Raul Gheba: Unul dintre gândurile care ne-a mânat în această idee a fost acela că, de prea multe ori, oamenii care trăiesc greu sunt prezentați în media în cel mai bun caz ca victime, în cel mai rău caz ca nedoritori de muncă, dar întotdeauna sunt posaci, triști, lipsiți de țeluri. Ori noi am vrut să arătăm că și-n această lume a neajunsurilor există foarte multă vivacitate, poftă de viață și, de ce nu, foarte multă caterincă.
Ați gândit Betoane ca o satiră a societății actuale (neoliberale)?
Mihai Radu: E o parte din ce am intenționat. Sper că ne-a ieșit. Până la urmă, umorul are această funcție critică. Umorul exagerează, iar prin exagerare se vede mai bine ceea ce multora a ajuns să le treacă drept obișnuință. Stăm cu capul în România zilelor noastre și uneori absurdul a ajuns să ni se pară normalitate.
Raul Gheba: Cred că satira vine ca o emergență a situației în care se află personajele. Ni se spune că ne merge mai bine ca niciodată, că veniturile sunt mai mari, că lumea devine upper middle class, dar chiar și în mediul urban sunt acești oameni în buzunarele cărora nu se vede tot binele. Și e evident că pentru personajele noastre devine frustrant când banii sunt peste tot în jurul lor, dar niciodată la ei, îndeosebi la bătrâni.
Homelessness-ul a fost reprezentat în multe feluri de-a lungul istoriei cinemaului, de la The Tramp (1915) al lui Charlie Chaplin, la Bing Bang-ul (1935) lui Stroe și Vasilache și Filantropica (2002) lui Nae Caranfil. Este decizia lui Betoane de a dormi pe străzi o reacție absurdă (la o situație limită) sau statement politic?
Mihai Radu: Betoane, omul care „a construit cu mâinile lui țara asta“, se simte nedreptățit, lăsat de-o parte, chiar umilit, chiar dacă stilul său nu e acela de a se plânge la infinit, ci de a găsi o soluție de supraviețuire, de cele mai multe ori absurdă. Când Betoane vede că apartamentul unui vecin care a murit singur și care nu are pe nimeni pe lume urmează să rămână statului, are această soluție: vând apartamentul, mă fac boschetar și mai rămân și cu niște bani după ce plătesc datoriile. Acesta e însă doar punctul de plecare, pentru că peste el vine din Italia fiica pe care nu știa că o are și fata acesteia. Sunt condamnați ca cel puțin pentru o vreme să trăiască împreună. Aici e combustia sezonului.
Raul Gheba: E ciudat că, inițial, nu-l scrisesem pe Betoane foarte chaplinesc, dar în cheia interpretării lui George Ivașcu, are o astfel de calitate, de homeless bon vivant, care ne-a plăcut foarte mult. Dar ca să revin la întrebare, cred că reacția e clar una absurd umoristică. Însă, modul în care ajunge Betoane la ea spune mult despre felul în care ne raportăm la moarte și bani: Betoane vede într-o scenă că prietenului lui decedat i se fură tot ce are prin casă, iar apartamentul o să i-l ia Statul, ceea ce înseamnă că „dintr-un viu sărac, a ajuns un mort bogat“. Pentru că de cele mai multe ori, bătrânii care trăiesc la limita subzistenței au acest asset al unui apartament poate mai bine poziționat, pe care l-au dobândit în tinerețe, dar pe care nu-l pot valorifica, deși are o valoare semnificativă. Se tot rostogolește vorba aia că „boomerii“ au cumpărat case pe 2 lei și acum ne zic nouă că nu ne luăm case pentru că mâncăm avocado. Dar realitatea e că ei au casa aia și nimic prea mult.
Pe tot parcursul primului episod vedem diverse clash-uri, fie că sunt cele intergeneraționale, fie de putere, de clasă sau de idei. Care a fost inspirația pentru aceste personaje?
Mihai Radu: Aș zice că au fost două căi prin care am ajuns la ele: pe de o parte, stereotipiile pe care le cunoaștem mai mult sau mai puțin cu toții, pe de altă parte, personaje cu care m-am întâlnit, am interacționat în cartier sau aiurea și care au venit să dea viață până la urmă unor tipologii. Spre exemplu, există în serial personajul Bingo. Bătrân, mare consumator la cârciuma lui Geo, un tip hâtru care se raportează la ceilalți prin replici scurte, acide. Am cunoscut la mine în cartier un astfel de tip, care era homeless, dar care la un moment dat a dispărut. Peste vreo două luni a revenit în cartier și l-am întrebat ce face, unde a fost, crezând că o fi suferit de vreo boală ori că și-a ales ca reședință alt cartier. Mi-a zis foarte relaxat, că a fost acasă. Da, avea undeva o familie, dar nu-i plăcea să stea acolo mai mult decât câteva săptămâni, apoi pleca. Era foarte șmecheraș de felul lui, mereu cu o sticlă de bere la PET alături, ca un câine credincios. Acum două ierni a murit săracul înghețat. Însă, era un tip mereu relaxat, deloc apăsat de condiția sa, cu o replică amuzantă în gură de fiecare dată.
Raul Gheba: Sunt arhetipurile noastre de la blocurile copilăriei. Lenuța, bunica securistoidă și tare-n gură. Betoane, bătrânul ușor nebun, dar simpatic. Geo, cârciumarul blazat și sătul de toate scuzele consumatorilor. Pe Laura am folosit-o ca un contrapunct la această lume. Ea, crescând în Italia, e supusă șocului cultural care e viața cartierului. Și, vorba filosofului, „de-aici umorul“. E poate ușor facil să recurgi la astfel de personaje, dar credem că actorii le-au dat un suflu personal care le face recognoscibile, dar vii.
În serial există tușe caricaturale, cum ar fi coada interminabilă de la ANAF, administratorul de bloc care sare gardul ca să colecteze întreținerea sau Betoane primind lecții de homelessness de la cineva mai versat ca el. În același timp, fiecare secvență conține detalii cât se poate de realiste, cum ar fi litera Ț dintr-un alt font de pe un mesaj de avizier tot la ANAF sau papucii chinezești (ieftini și tociți) în care e înmormântat Instalație (prieten cu Betoane). Cum controlați acest echilibru?
Mihai Radu: Aici este efectiv munca echipei, nu doar a noastră, a scenariștilor. Regizori, scenografie, costume, tot ce ține de producție, o echipă absolut mișto. E ceva ce cred că am înțeles cu toții: nu doar diavolul stă în detalii, ci și autenticitatea, verosimilul.
Scena de la ANAF, cu care se deschide serialul a avut și funcția asta: de a-l seta pe Betoane și lumea sa, adică România de azi, cu toate absurditățile cotidiene, care de multe ori devin atât de obositoare și de frustrante. Practic, la ANAF, Betoane se lovește ca de un zid. Nu înțelege ce i se petrece, are datorii, deși îi e greu să creadă că atât de mari, plus că nu are de unde să le plătească, iar „chipul“ instituției e unul care nu-i dă nici o speranță.
Raul Gheba: Oricât am vrea să ne arogăm meritele pentru aceste detalii excelente, trebuie să spunem că sunt de fapt meritul celor din departamentele de props și costume. De multe ori când mai suntem consultați vizavi de costume sunt niște chestii care ni se par prea mult, dar apoi când le vedem pe cameră, ne dăm seama că profesioniștii știu ce arată bine. Ideea e că îți trebuie oricum în scriere o doză de detașare caricaturală de la realitate, ca să mai poți să faci lucrurile amuzante, pentru că altfel te trezești că ai făcut un film românesc de Val Nou, dacă tratezi subiectul cu gravitatea realității. Cred că aici mai intervine și un aspect de tratare prin prisma sentimentelor noastre vizavi de realitate: cozile la ANAF nu mai sunt chiar așa, dar așa ni le amintim. E un procedeu recurent în Betoane faza asta că tratăm lucrurile așa cum ni le aminteam când am crescut în cartiere, nu neapărat cum sunt astăzi.
Cum ați ajuns să colaborați? Care este modul vostru de scriere?
Mihai Radu: A fost un noroc această întâlnire, pentru că eu și Raul ne știm de ani mulți, am lucrat împreună la revista Cațavencii, suntem prieteni, iar asta cred că a contat mult. Outline-urile episoadelor și povestea sezonului le lucrăm împreună, apoi, la scrisul efectiv al episoadelor, fiecare pe cont propriu. Pentru ca la final să aruncăm o privire împreună pe ele.
Raul Gheba: Mă cunosc cu Mihai de vreo 15 ani, de când lucram prin presă și iată că a ajuns și momentul să lucrăm împreună și-n TV. E o plăcere deosebită pentru că mi se pare că avem o chimie creativă foarte bună și procesul de brainstorming și de scris e cea mai tare parte din toată munca de a dezvolta un serial.
S-a discutat mult despre look-ul Bucureștiului în serialele produse în ultimii ani și, mai ales, despre faptul că prezintă o viziune trunchiată, gentrificată și glamour-izată, concentrată pe bula corporate-creativă, dacă vreți. Este Betoane o reacție la acestea?
Mihai Radu: Am încercat, însă e greu de găsit locații atât de credibile pe cât am vrea. E dificil să duci autenticitatea până acolo unde ai dori, însă cred că în mare parte serialul tinde să păstreze un fel de sinceritate, dacă îi pot spune așa. Bineînțeles, aici meritul principal este al echipei de producție.
Raul Gheba: Într-un fel, da. Faptul că se întâmplă serialul în București e un detaliu, pentru că lumea descrisă acolo nu cred că e în mod deosebit cea a Bucureștiului, ci are mai degrabă sentimentul unui urban mic, un cartier care devine în sine un oraș, o comunitate. Discutând cu Mihai în procesul de scriere ne-am dat seama că și la mine la Tulcea, și la el la Orșova, și în cartiere de blocuri din București, oamenii și locurile erau aceleași.
În primul episod apare un București mai puțin văzut, vorbesc despre curțile dintre blocuri, străduțe lăturalnice, garaje, birturi locale și gropi de gunoi. Ce credeți despre aceste spații? Sunt importante pentru voi? Vom vedea și Centrul Vechi cândva?
Mihai Radu: Nu, nu vom vedea Centrul Vechi. Serialul rămâne în periferie, cu spațiul dintre blocuri, cu cârciuma de cartier, cu ciutanii care bat mingea și cu tanti Lenuța care vrea să păstreze ordinea, disciplina și liniștea. Din acest punct de vedere, acest mediu e puțin amestecat, pentru că aduce și un aer nostalgic. Poate că în puține locuri mai găsești acum ciutanii cu mingea.
Raul Gheba: Nu cred că e de interes pentru noi Centrul Vechi. Eu personal nu-l mai văd ca spațiul bucureștenilor, ci ca spațiul turiștilor. Nici cafenele de specialty, nici gelateriile, nici pizzeriile de fițe. Sunt spații care pentru mine n-au memorie afectivă. Ori bara de covoare, terenul ăla viran care era stadionul cartierului, garajele care deveneau birturi, gunoaiele în care găseai carbid să faci mici bombe, acelea sunt zonele care vin cu o încărcătură nostalgică și o poveste mai aproape de lumea pe care vrem s-o descriem noi.
Urmează o întrebare mai tehnică. Un detaliu pe care l-am remarcat a fost folosirea tilt-shift-ului în cadrele aeriene cu orașul. Prin folosirea acestui tip de dispozitiv optic, Bucureștiul pare un oraș de jucărie, traversat de furnici, trenulețe și mașinuțe miniaturale. (De jucării este pasionat și unul dintre personaje.) Cum s-a ajuns la această formulă?
Mihai Radu: Este exclusiv opțiunea regizorilor și este o alegere inspirată, în ton cu vibrația scenariilor. Pe termen lung toți suntem morți, cum spune „poetul“, iar văzuți de sus suntem mici, trecători, însă cu cât te apropii mai mult, cu cât cobori din înaltul peisajului care pare „de jucărie“, cum spui tu, ajungi la viață, la oameni în carne și oase.
Raul Gheba: A fost o decizie regizorală, dar care cred că funcționează foarte bine tematic, tocmai în ideea că tot ce se întâmplă în serial e o poveste de comunitate mică, de oameni obișnuiți cu probleme rupte de la conflictele globale, polarizările online și chiar și climatul politic. Poate ușor prea deconectat, dar asta sperăm noi că-i dă un rewatch value.
Va avea Betoane un happy ending? Glumesc, nu trebuie să răspundeți la asta.
Mihai Radu: Bine, nu răspund, dar chiar va avea.
Raul Gheba: Cred că Betoane va avea un ending pe măsura realității sale, adică bittersweet.
