Diana moare mereu

Start

Până și în lucrurile dragostei s-a amestecat naționalismul. Vezi tu, nici prin cap nu-mi trecea că într-o zi o să mă îndrăgostesc de o româncă. Și nu pentru că aș fi naționalist, nici că aș fi tâmpit, dar trăiam într-o comunitate maghiară și interacționam cu românii doar superficial. Asta e tot o moștenire a copilăriei: maghiarii se trăiesc, ca să zic așa, între ei. Când am devenit adult am încercat să dărâm barierele dintre comunități, dar am reușit prea puțin – și nu doar din cauza maghiarilor.

Imaginează-ți o înmormântare a prințesei Diana care e transmisă pe toate canalele de televiziune și la care plâng numai maghiarii. Cam asta era Trianonul și pentru mulți, asta a rămas. Precis că-ți amintești teoriile complotiste cu care se explica moartea prințesei Diana – ei bine, teoriile cu care se explica Trianonul erau de milioane de ori mai multe, și niciodată nu se sufla o vorbă despre îngâmfarea și desuetudinea maghiară. Maghiarii au intrat într-un rol aparent suferind, în realitate însă cât se poate de fain: să fii tu cel pe care marile puteri nu-l înțeleg, cel care e de mii de ori mai bun decât toți la un loc (mai ales francezii, țin să subliniez asta), să fii tu cel care a făcut totul și totuși nu te-a înțeles nimeni, asta e lauda supremă, de fapt! Nu-i de mirare că nici astăzi nu se pot desprinde de inepțiile astea și că retorica lui Orbán îi prinde pe picior corect – vorba vine!

Da, dar asta nu însemna doar atât. Prințesa Diana murea în fiecare zi. Nu-ți poți imagina acele serbări școlare în care ne aștepta simbolul bradului, al muntelui, al perlei și al cochiliei – toate, simbolurile maghiarimii din Ardeal care suferă dar suportă, suferă dar trăiește și va dăinui mereu! Nu-ți poți imagina acele serbări în care toți copiii care recită versuri ies pe scenă plângând sau scrâșnindu-și dinții de atâta durere pe care a cauzat-o Trianonul! Câți diletanți au devenit poeți clasici pentru că au scris despre asta, câți poeți adevărați au rămas doar autorii unor versuri pe care le-au scris în decepția lor pentru că ei au apucat încă să trăiască în Ungaria!

Vezi, nici asta nu pot înțelege. Îl pot înțelege pe bunicul care s-a născut în 1905, deci în Monarhie, și a sperat încă o dată între 1940 și 1944; dar nu-i pot înțelege pe tinerii care nu au apucat nimic și totuși se comportă de parcă ar fi propriii lor bunici! Adică îi pot înțelege dintr-o singură perspectivă tristă și sumbră: că sunt de fapt versiunile scanate ale bunicilor lor, și nu au nicio idee care să nu izvorască din acelea pe care le gândesc și bunicii.

Și mai e un lucru pe care nu-l pot înțelege (bine, sunt multe, dar le iau pe rând). Toată viața m-au educat și m-au îndemnat să fiu un intelectual. Un lung șir de cărturari maghiari au defilat prin fața mea prin cuvintele mamei și ale bunicii. Am crezut că asta, adică să fii intelectual, înseamnă și că poți să te detașezi. Da’ de unde! Detașarea de problemele maghiarimii, veșnic și obositor aceleași, era considerată trădare. De la cca 18 ani, am devenit un trădător cu acte în regulă.

Îmi amintesc că un violonist de la Opera Maghiară din Cluj era supărat că tata a dat câțiva bănuți unui cerșetor român (se putea vede etnia lui din hainele pe care le purta). „Să se ducă la biserica lui!”, striga aproape acest om care cânta de o viață întreagă notele lui Mozart și ale lui Verdi. Îmi amintesc, și încă cu mândrie, că chiar și atunci (eram cam la 16-17 ani) asta mi s-a părut o prostie. Era, de fapt, prologul a ceea ce se întâmplă azi în Ungaria când marii creștini nu ar primi nici un imigrant în țara lor.

Atunci încă tata era un om normal, cu prieteni români și țigani (încă nu li se spunea romi). Abia mai târziu, când după 1990 a plecat să lucreze în Ungaria, a devenit un încrâncenat care îi urăște pe toți. Dacă vrei, și asta este o prefigurare a ceea ce se întâmplă acum în Ungaria lui Orbán.

Și asta e pe de o parte interesant, pe de o parte trist: am trăit atunci, în anii ’80, de parcă aș trăi acum. Nu cred că toate problemele comunității maghiare erau inventate, dar cred că pozițiile au fost foarte rigide – asta, desigur, și din cauza comunismului. Problema e că pozițiile rigide au rămas în capul maghiarimii, și nu se poate dezbăra de ele.

Imaginea principală: Jeanne Moreau în “La Mariée était en noir,”
d. François Truffaut, 1968

Péter Demény

Născut în 1972 la Cluj, Péter Demény este scriitor, poet, traducător și blogger. A trăit la Cluj, Zalău, Tg. Mureș, iar din septembrie 2022, trăiește la București. Aici, grație Curtea Veche Publishing, e implicat în una dintre cele mai frumoase aventuri ale vieții sale: redactarea revistei de artă on- și offline "Matca."

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×