Evacuarea

Start

Îi plăcuse dintotdeauna să zboare cu avionul. Turația puternică a motoarelor înainte de decolare îi înfiora delicios stomacul. Viteza nebună cu care ajungea să gonească avionul pe pistă o înfunda în scaun ca pe un pilot de Formula 1. Apoi desprinderea, neașteptat de diafană după spectacolul de forță de până atunci. Apoi înclinarea aventuroasă a avionului, în viraj, pentru intrarea pe culoarul de zbor. Apoi înălțarea.

Timpul de zbor era un timp de grație, pentru ea. Nu și-l omora niciodată cu ecrane, device-uri și nici măcar cărți, reviste sau conversație. Nu comanda nimic de mâncare sau de băut și, dacă se putea, nu mergea deloc la toaletă. Stătea doar cu ochii pe geam, absorbind ca o iubită nesățioasă imaginea amplă pe care i-o deschidea ferestruica ovală, sau cu capul sprijinit visător de tetieră, ochii larg deschiși, abstrași.

Când era senin, își plimba privirea, din tubul acela de metal zburător, peste peticele colorate ale terenului arabil de jos, peste meandrele fanteziste ale râurilor, peste cutele brune ale crestelor muntoase, peste întunecimea mată a suprafeței vreunei mări… Totul părea încremenit, de la înălțimea aceea: nu tu valuri, nu tu forfotă, nu tu copaci frământați de vânt. Pământul îi părea un animal urâțel, poate un nou-născut vinețiu și plin de încrețituri, adormit. Iar asta îi topea inima. Înțelegea de ce sunt de iubit planeta și tot ce era pe ea.

Când nu era senin, iar avionul trecea prin stratul de nori pentru a se ridica, regește, deasupra lor, femeia împietrea de admirație. Cu adevărat acolo intrai în împărăția lui Dumnezeu! O intrusă măruntă și iată că totuși tolerată, ajungea să tragă cu ochiul din perspectiva Atotputernicului și, chiar dacă se făcea mică de umilă venerație și covârșitoare plăcere, nu putea să nu se gândească, dacă era așa, că Dumnezeu o ducea bine! Tare bine. Să îți petreci zilele scăldându-ți vederea în gloria aceea de nori albi distribuiți într-o nesfârșeală de forme încântătoare (aici, o serie de talazuri perfect modelate în eter, acolo, un cățel cu nas pufos, în zare un cap de fetiță aplecat asupra unei cărți, mai încoace o prăjitură pudrată) era… ei bine, Paradisul!

Uneori, însă, priveliștea nu era nici așa, nici așa. Avionul se afla în masa de nori cenușii, peste tot era un abur opac ca de început (sau sfârșit) de lume, Afară însemna în totalitate Ceață, privirea se descompunea în ea ca într-un acid teribil, și te găseai imobilizată în niciunde și nicicând, cu sufletul strâns ca al unui acuzat uitat în antecamera sălii de judecată. Repartizat în Limb pe termen nedefinit. Plasat pe nedefinita bancă de rezerve a existenței. Când era așa, o cuprindeau temerile și nesperanța. Stătea pe locul ei, pasageră, rumegându-le pe îndelete până ajungeau la destinație.

Da, timpul de zbor era totdeauna pentru ea un timp de grație. Când te simțeai așezat în palma Morții și, culmea, era liniște și bine acolo.

Nu și de data asta. De data asta nu era deloc bine. În acest avion al sufletelor desperecheate.


Totul începuse de la un talk show. O divă națională celebră în toată lumea pentru personificarea fără cusur a Gildei din Rigoletto declarase la un post TV cu o audiență amețitoare că „oamenii singuri sunt niște paraziți. Și, oricât s-a pus declarația apoi pe seama frustrării divei (de trei ori divorțată) de a-și vedea nurii refuzați cu trufie de un tânăr tenor cam narcisist, ideea s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpada pe ditamai versantul himalayan al opiniei publice, ajungând, în climatul politic infam dar, vai, fertil al țării noastre, politică socială și, ulterior, lege.

Oamenii singuri au fost declarați paria. În primul rând, ocupau locuințe mai mari decât spațiul standard stabilit pe cap de locuitor, ceea ce, în contextul crizei locative resimțite de populația acestei planete, ei bine, suprapopulate, reprezenta o irosire extrem de păguboasă. În al doilea rând, erau antisociali sub multiple aspecte: A) cu nevoi personale meschin de restrânse, consumul lor de alimente, haine, electrocasnice și alte bunuri era deficient, mult sub nivelul așteptat de la orice bun consumator, și submina economia; B) ducând o viață retrasă, fără ieșiri cu prietenii de o frecvență normală, produceau, prin absenteism, pagube importante industriei HoReCa; C) alegând stilul de viață solitar, toată ziua acasă, cu ochii în televizor sau computer, atingeau un consum de energie electrică inacceptabil de ridicat, din punctul de vedere al distribuirii echitabile a resurselor către întreaga populație; D) neavând obligații și angajamente familiale, nu pierdeau ocazia să petreacă oricând ore suplimentare la serviciu, construindu-și fără scrupule o reputație de profesioniști total dedicați companiei și, astfel, provocând vrajbă între șefi și angajații normali, familiști, distrugând armonia colectivului la locul de muncă. În fine, și din punct de vedere uman, moral și spiritual oamenii singuri erau declarați absolut reprobabili: căci ce gen de ființă omenească poate nutri atâta trufie încât să refuze, timp de ani buni, să își unească viața și destinul cu alt om, să se dăruiască unui seamăn, întemeind împreună o familie, cum e și firesc?…  

Legea i-a declarat indezirabili pe oamenii singuri: personae non gratae. Întâi într-o țară, apoi în alta și în alta, până când întregul glob pământesc a fost de acord, date fiind capetele de acuzare irefutabile, că, întocmai cum afirmase diva, oamenii singuri sunt niște paraziți.

După lege, și măsuri. Au fost exceptați toți oamenii singuri care puteau face dovada că sunt văduvi sau văduve prin prezentarea certificatului de deces al fostului soț. (Astfel, mulți bătrâni singuri au fost, din fericire, lăsați să rămână liniștiți la casele lor.) Celor divorțați li s-a acordat prezumția de nevinovăție, dispunându-se internarea lor în centre de reabilitare unde le erau create toate condițiile pentru a-și găsi o nouă pereche în termen de trei luni. Unii dintre cei niciodată căsătoriți au început să încheie în pripă mariaje aranjate doar pentru a evita consecințele legii. (Însă vecini vigilenți demascau prompt asemenea aranjamente). Iar pentru toți ceilalți oameni singuri au început expulzările.


Făcuseră o escală la Frankfurt. La Frankfurt aproape toate zborurile fac escală, așa că nu era chip să-și dea seama încotro se îndrepta de fapt zborul lor, care era destinația finală. Unde îi duceau? Niciunul dintre pasageri nu știa. Umbla zvonul că stewardesele însele, pământii la față și impenetrabile, nu știau încotro se îndreptau. Ba chiar se spunea că nici măcar piloților nu li se comunica, la decolare, destinația finală, fiind plasați automat pe culoare de zbor cunoscute doar turnurilor de control.  

Se zvoneau multe. Că îi trânteau pe o insulă neprietenoasă uitată de Dumnezeu pe undeva prin Pacificul de Sud, să se spele pe cap între ei, paraziții, acolo. Că îi relocau în regiuni unde politicile demografice o permiteau (respectiv, pe femeile singure în China, unde era deficit de femei, iar pe bărbații singuri prin zone din Africa unde exista deficit de bărbați), cu stricta condiție de a-și găsi pereche în maximum 3 luni. Cea mai exotică ipoteză era că îi duceau în Triunghiul Bermudelor, măcar ca subiecți de experimente magnetice să fie folositori omenirii. Evident, spectrul funest al Holocaustului din secolul trecut bântuia toate mințile: dacă aveau să fie duși într-un lagăr de exterminare construit în secret naiba știe în ce loc blestemat? Dacă aveau să fie pur și simplu șterși de pe fața pământului?    

Indianul cu turban și barbă grizonantă apărut pe locul de lângă ea la Frankfurt emana un calm resemnat. Un zâmbet scurt și cuminte se strecură, parcă, din spatele mustății stufoase, sure. Îi întoarse surâsul, politicoasă. Cum ar fi fost să se înțeleagă rapid din priviri, să se prindă de mână și, brusc euforici, să înceapă a le striga însoțitorilor de zbor: „Gata, noi ne-am găsit! Avem pereche! Nu mai suntem oameni singuri, vă rog dați-ne jos din acest avion!“? I-ar fi scutit de condamnare? I-ar fi lăsat să plece, la prima escală? Ar fi lăsat-o să se întoarcă acasă la ea, însoțită de indian? Părul facial o dezgustase dintotdeauna. Își mută privirea spre geam. Nici senin până jos, la pământ, nici așternut de nori minunați. Azi, ceața cenușie. Limb. Motoarele avionului de-abia dacă mai răsuflau. Se înfioră.

Aveau, oare, dreptate? Moral vorbind. Fusese într-adevăr prea trufașă pentru a se dărui cuiva? Pentru că nu binevoise să își aleagă o pereche, să o caute, să o găsească, deși avusese la dispoziție, iată, treizeci de ani întregi, de la vremea măritișului până acum, când griul din barba indianului îi oglindea perfect propria vârstă? Cum de nu fusese în stare să dea de un om lângă care să trăiască? De fiecare dată când o întrebase lumea (cât încă o mai întreba) cum de nu se căsătorise, răspunsese la fel: „Nu am găsit persoana potrivită.“ Nu mințea. Dar de ce? De ce?

Își aminti de Lucian. De plimbarea pe o alee înserată dintr-o țară străină, prin lumina ca untul care se revărsa din felinare. De mâna lui cu degete groase, de brutar onest, într-a ei. Se simțeau bine, mâinile lor, împreunate. Doar că inima ei era atunci altundeva: îl iubea în secret pe unul, superb și intangibil ca Luceafărul, care nu se uita la ea decât ca să-i ceară, poate, ocazional, o brichetă, să-și aprindă țigara. (Ulterior, avea să se specializeze în trăirea nereciprocității…) Și de Ducu. Pe ulița plină de pace, noaptea, după nunta la țară a unor prieteni, „M-am îndrăgostit de tine, Nora! M-am îndrăgostit de tine.“ Surprins de sine, pătruns de solemnitatea momentului. Ce era să facă? Trebuia să se simtă în mod determinant flatată? Cucerită? Îl plăcea, e-adevărat. Acele câteva zile. Dar, cumva, nu credea în el. Ceva îi părea fals acolo. Și de brazilianul Rodrigo. Pasiunea pe care o făcuse pentru el! Dorința care i se înfipsese în carne, de-o obrăznicie nemaipomenită. Și siguranța cu care el își apropria corpul ei. Un bărbat magistral, Rodrigo! Un bărbat căsătorit și cu cinci copii. Așteptat la el acasă. Etc.

Prea selectivă, prea pretențioasă? Prea nerealistă? Egoistă? De-o aroganță ce-o sfidează pe-a însuși Marelui Singur înlănțuit în fundul iadului, Lucifer? O povară și o rușine pentru societate. Omul care își stânjenește toți cunoscuții, toate rudele cărora le ia fața foc când li se amintește numele tău!… Cenușiul de dincolo de hublou fora în mintea ei ca o bormașină, chinuitor, fără pauză, simți că de exasperare nu mai poate nici măcar să lăcrimeze.

Și totuși, nu! Brusc, o inundă revolta! Cum își permiteau? Asta era discriminare crasă! O nedreptate istorică colosală. Cum îndrăzneau? Cum de nu protesta lumea, oamenii normali la cap? Cum de nu se răzvrăteau, să ia străzile cu asalt, să dărâme guverne stupide care veneau cu asemenea idei ucigașe? Cum să extermini ceea ce…, ei bine, este o instituție a omenirii de când e timpul timp? Singurătatea.

Respira sacadat, plină de nervi. Își impuse să se liniștească. Indianul avea ochii închiși. Ațipise. Somnul lui ignorant o calmă, treptat.

Omul singur. Omul singur este un om de sine stătător. Singurătatea nu are neapărat sau automat de-a face cu tristețea. Ea se simțise bine în singurătatea ei. Ritualurile, ceaiul aburind dimineața, paharul de vin roșu seara, pigulirea plantelor de pe balcon în fiecare zi, orele cele mai productive petrecute scriind cu hărnicie poezii, toate astea, netulburate, dădeau micii ei lumi rotații de amplu sistem planetar complet. Și când primea întrebări din sondaje de piață („Ce venit lunar realizează familia dumneavoastră?“, „Câți oameni aveți în îngrijire în gospodăria dumneavoastră?“), simțise totdeauna că ea era familia. Ea era gospodăria. Ea singură, ea însăși.

Nu, nimic nu era blamabil la singurătate. Nu era prima dată când își soma conștiința să se prezinte la un examen sever, iar rezultatul era, iată, tot ăla: își trăise viața onest. Fără artificii, fără minciună-de-sine. Iar viața o adusese aici: un om singur, dar fără regrete și fără vini. Un om singur inocent.

Cenușiul de dincolo de geamul oval îi părea de-acum domolit. Ca niciodată în călătoriile ei cu avionul, simți nevoia să închidă ochii. Toată frământarea lăuntrică de până atunci se retrase ca o mireasă în noaptea nunții, cu trena de voal alb prelingându-se pe o pardoseală de marmură, dispărând în spatele unei uși care se închidea ceremonios. Un gând ca o nuanță de parfum: indianul nu adormise. Murise. Și se făcuse ceva timp, mult, de când nu mai apăruse pe-acolo nicio stewardesă. Și de când în avion era o liniște mormântală. Aha. Deci… Acum știa. Ce destinație?… Îi îmbarcaseră în acest avion anume: avionul în care mureau împăcați.  

Imagine reprezentativă: Dan Gartman

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×