Am avut bucuria ca la ediția Bookfest a acestui an să o întâlnesc pe Florence Noiville. Scriitoarea lansa atunci volumul Milan Kundera. Scrisul, ce idee! (publicat anul acesta la Curtea Veche Publishing) în prezența excelentei traducătoare Florica Ciodaru-Courriol, alături de Luana Schidu și Anca-Maria Pănoiu. Milan Kundera s-a stins din viață în 2023, iar volumul lui Florence Noiville ni-l restituie sub o formă sclipitoare. Misiunea autoarei, o adevărată demonstrație de fidelitate față de autor, stă în felul în care, alcătuit fiind dintr-o rețea de legături, volumul îi dă cititorului toate instrumentele de care are nevoie pentru a-și portretiza propriul Milan.
Florence Noiville, jurnalistă la Le Monde, operează cu multe tipuri de scenarii, dintre care acela al portretistei se potrivește excelent textelor pe care le are, până acum, în palmares: interviuri, profiluri de autor colectate în diferite volume, toate vorbesc despre cum înțelege Florence Noiville să aducă împreună jurnalismul și literatura, documentul și ficțiunea. Din dorința de a schimba, măcar într-o mică măsură, rolurile, am realizat un interviu prin care vorbind despre ceea ce face, autoarea ne lasă să înțelegem, de fapt, cine este.
Aveți o diplomă în Dreptul comercial, dar sunteți și autoarea unor romane și monografii literare. Ați făcut, așadar, tranziția din acest segment financiar către literatură. Cum ați descrie această tranziție?
Da, am făcut Dreptul comercial, am un MBA (n. red. – Master of Business Administration). Am fost „formatată“ să lucrez în finanțe – ceea ce am și făcut, într-o corporație americană stabilită în Minnesota (în Minneapolis, de fapt). Am făcut asta vreme de câțiva ani și după acei ani, într-un final, mi-am spus că deși e interesant și am învățat o grămadă de tehnici, finanțele nu mă vor bucura pentru restul vieții. Aveam nevoie de altceva și într-o zi m-am întrebat, pentru prima dată în viața mea, ce vreau să fac cu adevărat. Până atunci dădeam examene, aveam diverse sarcini, făceam una și alta, dar nu știam ce îmi doresc de fapt. Răspunsul a venit tot atunci: voiam să fac ceva cultural. Tranziția a fost dificilă și am avut o strategie anume: am descoperit o companie de presă care avea nevoie de un analist financiar. Ne-am întâlnit și am fost de acord să lucrez în acea poziție, dar le spusesem că în doi ani voi deveni jurnalistă. Mă credeau complet țicnită: aveam studii, puteam să fac mulți bani – cum să vreau să devin jurnalistă? Aveau totuși nevoie de un analist financiar, așa că m-au angajat gândindu-se că am să uit totul în următorii doi ani – ceea ce nu a fost cazul. Am revenit după aceea și le-am amintit de înțelegerea noastră. Și așa mi-am schimbat complet profesia. De multe ori îmi spun că mi-am împărțit salariul în trei, dar mi-am înmulțit de cinci ori bucuria.
Și cum v-ați întâlnit cu Le Monde? Cum ați ajuns acolo?
Cei de la Le Monde au fost puțin surprinși și a trebuit să îi conving că pot să fac și finanțe, și literatură. Mi-au spus atunci că putem încerca, dar condiția era aceea ca eu să acopăr industria editorială, deci partea de business. Așa am pornit și, treptat, am început să realizez profiluri de autor și să scriu cronici. Am fost suficient de norocoasă și am avut ocazia să lucrez profiluri incredibile ale unor autori din secolul XX, cum sunt Saul Bellow, John le Carré, Herta Müller, Nadine Gordimer. Am o carte în care le-am strâns pe toate și care se numește Écrire c’est comme l’amour („Scrisul este ca dragostea“). António Lobo Antunes, scriitorul portughez, mi-a spus acest lucru cândva: nu mă mai întreba ce este scrisul și de ce scriu. Scrisul este ca și dragostea. Îl faci și atât.
Ați dedicat studii și altor autori în afara lui Milan Kundera. Mă gândesc, de pildă, la Isaac Bashevis Singer, la dialogul cu Norman Manea. Este vizibil interesul dumneavoastră pentru ceea ce numim astăzi Europa de Est și Europa Centrală. Cum ați întâlnit literatura aceasta?
Cred că totul a început cu Singer. Am vrut să știu mai multe lucruri despre lumea poloneză de dinainte de război. Aveam un sentiment – foarte prezent și la Kundera – că Europa Centrală nu era ceva marginal și chiar reprezenta centrul Europei. Am început, așadar, cercetarea în sensul acesta și mi-am dat seama că, într-adevăr, Kundera avea dreptate. În literatură nu-l avem doar pe Kafka, îi avem și pe Musil sau pe Gombrowicz, în muzică îi avem pe Eberhard Schoener, pe Leoš Janáček. Europa este un loc atât de plin și de dens și mai cred că este, dintr-un punct de vedere creativ – un loc al experimentelor. Cred că avem în continuare de învățat de aici. În plus, nici nu îmi place ideea unei Europe divizate. Este același lucru pe care îl spunea Kundera, și anume că trebuie să luăm Europa ca pe un întreg, iar Europa Centrală este și centrul de greutate. E timpul să ne oprim din a mai vedea o Cortină de Fier, fie ea și simbolică, ce desparte Europa. Acesta este mesajul central al lui Kundera și cred că a rămas unul de actualitate, mai ales dacă privim ce se întâmplă acum în Ucraina.
Dacă tot vorbim de Kundera, trebuie să spun că volumul dumneavoastră (Milan Kundera. Scrisul, ce idee!) mi se pare baroc în ceea ce privește latura sa de document: plin de fotografii, de dialoguri, de amintiri și, mai ales, de fragmente ale textelor sale pe care le puneți în legătură cu propria lui viață.
Da, e adevărat. Este făcut în întregime din fragmente de toate felurile.
E o formă specială de biografie. Cum ați ajuns la ea, câte schimbări au intervenit, cât de mult a durat procesul?
Nu aș fi putut face, mai întâi de toate, o formă convențională de biografie, pentru că Milan Kundera le detesta. Obișnuia să spună că numai cărțile contează, nu și viața autorului. Și Singer spunea asta: când ți-e foame nu mai contează decât bagheta, nu și viața brutarului. Într-un fel, e foarte adevărat. Știam că urma să fie compus (n. red. – volumul Milan Kundera. Scrisul, ce idee!) numai din fragmente de biografie. Nu aveam nicio intenție de a aduce la suprafață ceva necunoscut. Ce am vrut să fac a fost să redau portretul unui om prin mici părți ale vieții lui, ale textelor lui și, în același timp, să includ și note de călătorie, jurnalul pe care l-am ținut când am călătorit în Moravia. Dar am adăugat și memoriile mele, fie de când am mers la un restaurant, fie poate o glumă pe care a spus-o Milan, fie dialogurile noastre, toate alături de fotografii și desene. E foarte important aspectul acesta, pentru că Milan și Vera erau foarte discreți și nu prea arătau fotografiile nimănui. Eu am fost norocoasă și Vera mi-a dat permisiunea să le public. Desenele sunt și ele importante. Ele arată că Milan Kundera nu era doar un scriitor și un muzician bun, ci și un desenator și un pictor bun. Sunt foarte multe desene care vorbesc despre umorul lui, foarte influențat de suprarealism și care sunt cu adevărat amuzante. De aceea am și ales acel desen pentru coperta volumului – e o metaforă grozavă a scriitorului: ținându-și unul dintre ochi în mână, vede oblic și vede peste tot.
Avem opțiunea acestui scriitor uriaș care a ales voluntar să nu mai aibă, în viața publică, nicio apariție. Cum se redefinește nevoia de biografie în aceste circumstanțe?
Este delicat tocmai pentru că nu își dorea să apară și nu voia ca viața să îi fie dezvăluită. Tocmai de aceea am și venit cu această formă barocă a volumului, formă care îi vorbește ea însăși cititorului: aici sunt toate elementele și nu există niciun fel de ordine. Le-am așezat pe toate exact așa cum mi-au venit în minte, iar cititorul poate să deseneze singur profilul autorului. Fiecare are propria cheie de lectură, fiecare are propriul Milan Kundera. Asta îmi place la această carte: rămâne deschisă și foarte accesibilă. Totul în ea e ușor: fragmente mici, ușor de citit. Am vrut să arăt nu doar că este un autor monumental al secolului al XX-lea. E colosal, dar e foarte ușor de abordat.
Dumneavoastră sunteți, de asemenea, autoare. Încă de la început atrageți atenția cititorului cu privire la ceea ce spunea Kundera, și anume că tot ce se poate cunoaște despre el se află în cărțile sale. Cât de mult din propria dumneavoastră persoană se regăsește în volumele pe care le scrieți?
Foarte mult. Al doilea roman pe care l-am scris – Atașamentul (n. red. tradus în limba română de aceeași Florica Ciodaru-Courriol și publicat în 2015 la Editura Școala Ardeleană) – este în mare măsură autobiografic. M-am simțit liberă să îl fac așa (și nu fiindcă viața mea ar interesa atât de multă lume) pentru că eu am credința aceasta – când vorbești despre tine, atingi niște probleme universale cu care absolut toată lumea se confruntă.
Cărțile ne plac în măsuri diferite, unele rămân cu noi, iar atele nu. Știți prea bine, tocmai pentru că scrieți cronici. Credeți că felul în care scriem despre o carte îi poate influența parcursul?
Absolut, altfel nici nu aș mai face asta. Cred că există un impact – cel puțin cred că particip la încurajarea oamenilor în a fi curioși să citească o carte. Încerc să trezesc măcar un mic interes, dar poate un volum nu va avea succes – lucru care nu înseamnă că nu poate fi redescoperit peste zece, 20 sau 70 de ani. Într-un fel, impactul există, dar poate că mai există și o șansă care va lucra. Lucrul acesta îmi amintește de ceea ce spunea, printre altele, Kundera și anume că viața este un șir de accidente. Viața este numai despre accidente. Fac tot ce pot mai bine în speranța că va funcționa, câteodată se întâmplă asta, câteodată nu, dar restul ține de fenomenul hazardului.
Ce credeți că le place cititorilor francezi să citească astăzi?
Ce pot să spun din poziția pe care o am în segmentul de literatură străină la Le Monde des Livres, și ce mă uimește este că această literatură străină (și aici mă refer la traduceri) ocupă 40% din cărțile publicate în decursul unui an. E un procentaj foarte mare. Mă bucură foarte mult asta, înseamnă deschidere și curiozitate, iar lucrul acesta e foarte încurajator atunci când vorbim despre Europa. E o banalitate ce spun, dar literatura este un instrument foarte bun pentru a ne înțelege mai bine unii pe ceilalți. Mi-am amintit acum ceva care e foarte grăitor pentru mine. Al doilea meu roman este o poveste reală de dragoste. Nu se poate încadra în tot ceea ce înseamnă #MeToo, pentru că eu am fost cea care a declanșat totul. La un moment dat, mă aflam în Bangladesh (romanul a fost tradus și în bengaleză – neașteptat!) și le spuneam celor din audiență: ce bizar e faptul că povestea unei tinere care se îndrăgostește de profesorul ei este interesantă pentru cineva din Bangladesh! Și o femeie din public mi-a spus: „Nu sunt de acord pentru că, știi, Florence, oamenii plâng pentru aceleași lucruri și în Paris, și în Dhaka“.
Imagine: © Profimedia
