Héctor Abad Faciolince (n. 1958) este scriitor, eseist, jurnalist, traducător și editor. Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai post-boom-ului latino-american, a primit numeroase premii pentru proză și jurnalism. Unul dintre cele mai apreciate volume ale sale, Suntem deja uitarea ce vom fi (Curtea Veche Publishing, 2014, 2021) a fost ecranizat, pelicula primind în 2021 Premiul Goya. În iunie 2023, Héctor Abad Faciolince se afla într-o pizzerie din orașul ucrainean Kramatorsk, alături de jurnalista Victoria Amelina și de alți câțiva oameni de cultură, când o rachetă balistică rusească a lovit localul. A supraviețuit și ulterior a scris volumul Acum și în ceasul morții, în care relatează incidentul.
Ați mărturisit că, atunci când începeți lucrul la o carte, trebuie să redescoperiți scrisul, să luați totul de la zero, ca și cum ați fi în fața primelor încercări literare. E adevărat că un scriitor trăiește atâtea vieți câte cărți a scris?
Există scriitori care scriu mereu aceeași carte, ca și cum ar explora aceeași mină în căutarea unui filon mai bun. Un alt tip de scriitor – iar eu cred că aparțin acestui tip – pornește în fiecare carte pe un drum foarte diferit. În acest sens spun că trebuie să învăț să scriu fiecare carte pe care o scriu: alte instrumente, alt stil, alte preocupări, de multe ori o altă geografie. Trebuie să învăț să scriu acea carte anume și, în acest sens, sunt un ucenic. O carte despre Ucraina era pentru mine o noutate absolută. Înainte de experiența mea tragică, abia dacă știam unde se află Ucraina pe harta lumii.
Între Columbia și Ucraina sunt 10 000 de kilometri și totuși sud-americanii sunt preocupați de soarta est-europenilor. Cum se vede din Extremul Occident un război atât de îndepărtat?
Ei bine, sunt mulți oameni cărora nu le pasă. Iar în cazul celor cărora le pasă, depinde pe cine întrebi. Cum, la începutul invaziei ruse, Statele Unite sprijineau Ucraina, mulți intelectuali de stânga (care, nu știu de ce, încă cred că Rusia este o țară comunistă) spuneau că vinovați pentru război erau NATO și Ucraina. Exact ceea ce spunea Trump acum câteva luni. Cred că acești intelectuali, văzând apropierea dintre Trump și Putin, acum nu mai știu ce să creadă, nici ce să spună. Alții dintre noi credem că, dincolo de ideologii, granițele și independența țărilor trebuie respectate conform dreptului internațional în vigoare după Al Doilea Război Mondial și, pentru Europa de Est, după căderea Uniunii Sovietice. Cred că nu ne putem permite, la fel ca în anul ’45, ca marile puteri să-și împartă lumea în funcție de sferele de influență ale celor mai puternici, ale celor mai tari. A apăra independența Ucrainei înseamnă și a apăra independența țărilor din America Latină. De observat acest lucru: în America Latină, țările noastre trăiesc de mai bine de un secol fără să-și fi declarat vreodată război. Nu ne temem de o invazie din partea Braziliei, țara cea mai mare și mai puternică. Suntem, în privința păcii internaționale, un exemplu pentru lume.
Ce credeți că urmează în Ucraina? Și ce se va întâmpla mult mai aproape de casă, în Venezuela, odată cu intervenția americană și înlăturarea președintelui Nicolás Maduro?
Maduro era un dictator abominabil și un criminal. De asemenea, avea legături cu traficul de droguri. Mulți venezueleni au privit cu mare satisfacție faptul că a fost răpit și umilit de Statele Unite. Totuși, speranța că SUA ar urmări democrația pentru Venezuela s-a prăbușit. Lui Trump nu îi displac deloc dictatorii. Dacă Maduro era un uzurpator, atunci și vicepreședinta sa este la fel. Cu toate acestea, dacă se comportă cu obediență față de Imperiu și le oferă tot petrolul pe care îl doresc, o vor lăsa la putere, iar deocamdată președinta este foarte obedientă. Pe Trump îl interesează mult mai mult banii decât democrația, iar acest lucru se vede în multe părți ale lumii, inclusiv în Ucraina. Ce se va întâmpla în Ucraina? Între Rusia și Ucraina există cel puțin un milion de morți; există o țară cu infrastructura distrusă, o țară cu milioane de persoane strămutate, atât în interior, cât și în afara granițelor. Este o tragedie. Iar Statele Unite presează Ucraina să semneze o pace nedreaptă și, dacă nu o semnează, își retrag sprijinul. Ce poate face Ucraina? Cu sprijinul Europei, în general foarte timid, să obțină cel mai puțin dezavantajos acord posibil. Dar, în orice caz, a obținut ceva: nimeni nu mai pune la îndoială nici independența, nici existența sa. Chiar și mutilată geografic, Ucraina există mai mult decât oricând în istoria sa. Și dacă înainte nu o cunoșteam, acum este o țară care se bucură de solidaritatea, recunoștința și admirația noastră.
Acum și în ceasul morții
Héctor Abad Faciolince
Curtea Veche Publishing
2026
Scrieți despre diferența dintre răul abstract, impersonal și răul concret, personificat. Adeseori, răul pare mai puternic sau, în orice caz, mai persistent. Întrebați care-i prima personalitate care le vine în minte când se gândesc la Germania, mulți răspund „Hitler“, deși vorbim despre o țară care i-a dat pe Goethe, Bach și Einstein. Presupun că e valabil și pentru Rusia lui Putin, deși i-a dat și pe Tolstoi, Pușkin sau Ceaikovski. Jurnalistul și romancierul ucrainean Vasili Grossman a spus că „răul e o persoană cu un chip și un nume“. Dacă amintești de Medellín, mulți se gândesc la Pablo Escobar, deși în același oraș s-au născut Fernando Botero și, desigur, Héctor Abad Faciolince. Are binele forța de a triumfa în fața răului?
Potrivit psihologiei evoluționiste, are mult sens să ne amintim mai mult răul decât binele. Trebuie să fim mai atenți la fiare decât la miei; mieii nu ne vor face niciodată rău. Și eu, dacă mi se cere să asociez vreun nume cu România, mă gândesc la Ceaușescu, dar, în mod curios, îl văd imediat în ultima zi a vieții sale, în cele din urmă umilit și pe punctul de a fi împușcat. Platon credea că tiranii sfârșesc întotdeauna foarte rău. Poate că într-o zi îl vom vedea pe Putin înlăturat și pedepsit. Nu se întâmplă mereu; Stalin a murit în patul său, deși din cauza paranoiei proprii și a răutății sale, căci a poruncit să fie uciși cei mai buni medici ai săi, pentru că erau evrei. Binele este, de obicei, mult mai discret decât răul. Dar există o legendă frumoasă care spune că Dumnezeu salvează lumea pentru că în ea, în fiecare clipă, trăiesc unsprezece oameni buni. Borges, în poemul său „Cei drepți“, vorbește despre acele persoane care „salvează lumea“. Nu fac lucruri mărețe: își cultivă grădina, mângâie un animal adormit, sunt recunoscătoare pentru muzica lui Bach sau pentru povestirile lui Stevenson. A face rău este mult mai ușor decât a face bine, pentru că răul tinde spre distrugere: vor fi necesari mult mai mulți ani pentru a reconstrui Ucraina sau Gaza. Sunt de ajuns o rachetă și o clipă pentru a dărâma o școală sau un spital, care apoi trebuie reconstruite în doi sau trei ani.
Victoria Amelina primise o bursă de un an la Paris – ar fi putut să nu vă însoțească la Kramatorsk, în iunie 2023, dar s-a decis în ultimul moment să mai vadă o dată orașul înainte de a părăsi Ucraina; Catalina Gómez a propus un restaurant armean, dar știind că Victoriei îi plăcea pizza, ați optat pentru Ria Pizza; la masă, ați schimbat locurile cu Victoria pentru a înțelege ce spunea Sergio Jaramillo, întrucât auziți mai bine cu urechea stângă. Câteva clipe mai târziu, o rachetă balistică Iskander a lovit exact acel loc. Credeți în soartă?
Eu cred în hazard și în voință. Unii dintre prietenii mei italieni cred în miracole și îmi spun il miracolato (persoana salvată printr-un miracol). Surorile mele sunt animiste și cred că m-au salvat, din cer, tatăl și mama mea. Am alți prieteni credincioși în Providență și ei cred că m-au salvat Dumnezeu sau Fecioara Maria. Cei care cred în destin îmi spun că 27 iunie 2023 nu era ziua mea, ca și cum ziua mea ar fi scrisă într-o carte magică păstrată într-un loc secret. Mie toate acestea nu-mi provoacă decât stupoare, uimire. De ce a vrut Victoria să ne însoțească la Kramatorsk? Acea călătorie nu era în planurile ei, dar dintr-odată a simțit că voia să-și ia rămas-bun de la câțiva prieteni care, probabil, aveau să fie uciși în timp ce ea s-ar fi aflat în siguranța Parisului. Nu merge la Kramatorsk fugind de moarte, ca în celebrul basm oriental, ci pentru a sfida moartea, pentru a-i spune: poate că îmi vei ucide prietenii, și îmi pare rău, dar pe mine nu mă vei ucide. Din nou, nu cred decât în stupoare, în incapacitatea mea de a înțelege de ce se întâmplă aceste lucruri, în muzica stranie a hazardului, cum spunea Paul Auster. De aceea scriu despre asta: pentru că nu reușesc să înțeleg și poate că, scriind, voi înțelege. Acum mi-e mai clar, dar tot nu înțeleg. Este absurd, și așa rămâne.
În Dim dlia Doma, Victoria Amelina a scris: „Poveștile trebuie salvate cu orice preț, să sară dintr-un trup aproape mort într-un alt trup viu. Este ultima lor șansă“. În scrisoarea către discipolul său Meneceu, Epicur îl învață pe acesta să nu se teamă de moarte, căci „atât cât existăm noi moartea nu există, iar când vine ea, noi nu mai existăm“. Totuși, oameni care s-au stins de mult continuă să aibă o imensă înrâurire asupra celor vii. Credeți că, de fapt, un om poate dăinui la nesfârșit?
Nici măcar sistemul solar nu va dăinui pentru totdeauna. Și totuși, Socrate și Platon supraviețuiesc încă. Există un „întotdeauna“ omenesc care poate fi măsurat în secole, chiar în milenii. Există persoane mai durabile decât altele, chiar și persoane care nu au existat niciodată, precum Sancho Panza, care într-un fel îi întruchipează pe toți țăranii spanioli din secolul al XVI-lea pe care nimeni nu și-i mai amintește. Iisus Hristos, Buddha, Mahomed, Confucius continuă să exercite o influență uriașă asupra a milioane de oameni. Cu siguranță, Victoria Amelina va rămâne vie în memoria mea până când memoria mea se va sfârși.
Victoria Amelina a spus că odată cu începerea războiului, n-a mai avut nici timp, nici chef să scrie ficțiune și că realitatea devenise mult mai puternică și mai brutală decât orice și-ar fi putut imagina. Cu toate acestea, în plin război, în Ucraina încă se organizează festivaluri culturale. Cum vedeți supraviețuirea prin cultură?
Arta, cultura, râsul, muzica sunt acte de rezistență împotriva violenței sau a morții. Frumusețea este ceva ce ocrotim cu toții. Fragmentele unei sculpturi, dacă sunt părți frumoase ale unui întreg distrus, le păstrăm ca pe niște comori. Frumusețea este o formă de supraviețuire. Ceea ce este urât dispare, îl ascundem, încercăm să-l uităm.
„Am descoperit că pentru mine cuvintele sunt magice“, scrieți în Acum și în ceasul morții. Credeți că simpla rostire sau așternere pe hârtie a unui cuvânt e destul pentru a avea efect în lumea materială? Dacă da, ce formulă ați invoca în acest moment?
Simplul fapt că oamenii înțeleg cuvintele este deja o magie stranie. Un sunet care durează puțin, pe care îl ia vântul și care totuși ajunge la urechea mea și creează în mintea mea un sens este ceva extraordinar. Și același lucru se întâmplă cu această invenție minunată, cuvântul scris, scrierea. Este un mister că putem comunica. Aș putea folosi titlul unei cărți de Nabokov: Vorbește, memorie.
Suntem deja uitarea ce vom fi
Héctor Abad Faciolince
Curtea Veche Publishing
2021
În Femei în război. Jurnal întrerupt de pe frontul ucrainean, Victoria Amelina a declarat că tot ce a făcut în ultimii ani a fost „pentru a descoperi adevărul, pentru a păstra vie memoria și pentru a da o șansă dreptății și păcii durabile“. Cât de verosimil e adevărul în era post-adevăr?
Adevărul este uneori cel mai neverosimil. Când ceva este prea verosimil, ar trebui să ne trezească suspiciuni. Mincinoșii mint cu mare încredere. Adevărul este mai complex și mai ezitant decât minciuna. Adevărul se îmbracă adesea în îndoieli, în nuanțe, în atenuări. Trebuie să fim atenți la adevărurile false care se repetă de o mie de ori și care ne ciocănesc creierul cu mizeria lor. Atunci când o teoremă este demonstrată, matematicienii vorbesc despre frumusețea demonstrației. Adevărul este uneori complex ca o teoremă, dar este adesea foarte frumos.
Ați scris despre milionari hedoniști, rețete cu carne de dinozaur, orașe fantastice, scriitori care-și aruncă la gunoi opera, ați scris despre violențele din Medellín și asasinarea tatălui dumneavoastră, Héctor Abad Gómez, ați scris despre Ucraina. Atâtea vieți trăite. Cum se prefigurează următoarea viață?
Sunt obosit, cred că îmi prisosește viața. Aș vrea să mă dedic unor lucruri mai intime și mai frumoase. În Ucraina, în același loc unde am murit eu și apoi am înviat, m-am ridicat de pe podea cu amețeala celui care a murit și s-a întors la viață; în același restaurant au murit două gemene de 14 ani, Juliya și Anna Aksenchenko. Tatăl lor, care se afla în fața lor, a supraviețuit și nu-mi pot imagina o situație mai tristă și mai tragică pentru un tată decât aceasta. Când eram pe punctul de a termina Acum și în ceasul morții, fiica mea cea mare, Daniela, m-a vizitat acasă și mi-a zis: „Tată, voiam să-ți spun că sunt însărcinată și că sunt gemeni sau gemene, sunt doi“. În momentul acela eu, care nu aveam nepoți, am avut o senzație foarte ciudată: m-am gândit la gemenele din Ucraina, Juliya și Anna, și am simțit că ele, într-un fel, se reîncarnaseră în pântecele fiicei mele. Acum Antonio și Joaquín, nepoții mei, sunt sănătoși și vii. Sunt doi băieți frumoși și veseli de un an. Ei sunt viața mea de acum și viața mea viitoare. Niciodată nu am avut o viață mai bună și mai fericită decât aceasta. Marele premiu pentru o persoană, potrivit Bibliei, este acesta: „Să-i vezi pe copiii copiilor tăi“. Și fiul meu Simón așteaptă acum un copil. Al treilea nepot al meu. Se va numi Félix, adică „cel fericit“. Ce-mi pot dori mai mult?
Traducere de Anca Coman Doicin
Anca Coman Doicin este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a Masterului de Traducere a Textului Literar Contemporan Spaniol, în cadrul Universității din București. Este traducătoare și editor de carte, cu o experiență de 14 ani în domeniul editorial. Din 2011 până în prezent a tradus peste 100 de cărți, atât ficțiune, cât și nonficțiune, precum și cărți de copii. Printre acestea se numără: Ultimele zile în Berlin, Paloma Sánchez-Garnica, Salvarea focului și Ființe stranii, Guillermo Arriaga, Doamna Escobar. Viața mea alături de Pablo, Victoria Eugenia Henao, Autobiografia mea intelectuală, Victor Hugo, Cartea secretă a Fridei Kahlo, F.G. Haghenbeck.
Foto © Daniela Abad Lombana
