Sunt edituri pe care le recunoști după cotor și edituri pe care le recunoști după ton. ZYX Books face parte, clar, din a doua categorie. În trei ani și 65 de titluri, a reușit ceva ce sună simplu, dar e rar: să devină un nume pe care cititorii îl pronunță la târguri ca pe al unui prieten – pentru că au citit ceva de la ea care le-a rămas în minte.
A fost, pe rând, „editura aia de parenting“, „editura care a publicat-o pe Maria Ressa“, „fetele care au scos frații Tate“. Astăzi, un critic literar o numește „mică, eclectică și concentrată pe analiza socială“ – iar formula i se potrivește mănușă. Publică puțin și foarte filtrat, doar cărți de nonficțiune care trebuie să existe: despre sănătate mintală, despre creșterea copiilor, despre democrații fragile și adolescențe hipertehnologizate. Unele dintre ele, recunoaște chiar editura, sunt „asumate“ – de la pierderi asumate.
Am vrut să stăm de vorbă tocmai pentru că trei ani e o vârstă interesantă: nu mai ești un proiect, dar nici nu te poți relaxa. E momentul în care o editură fie își găsește ADN-ul, fie se pierde în „producția de content“. Am vorbit pe larg cu Alexandra Rusu, General Manager & Editorial Director ZYX Books, despre cum arată, realist, infrastructura unei edituri independente la noi: despre echilibrul dintre cărțile care plătesc facturile și cele care trebuie pur și simplu să existe, despre inteligența artificială, despre o piață în scădere – dar și despre entuziasmul care „uneori arată ca «o să vin și mâine la birou și o să găsesc o soluție»“.
ZYX Books împlinește 3 ani. Dacă ar fi să descrii editura azi, nu prin cifre, ci prin temperament, cum ai caracteriza-o?
Cu maximă subiectivitate, aș spune că, temperamental, ZYX Books este o editură curajoasă, încăpățânată și foarte energică. Uneori chiar tupeistă. Veselă și când vorbește despre subiecte triste. Prietenoasă și perfecționistă. Deci un amestec de sangvinic-melancolic, cu un pic de coolness flegmatic, sper eu.
Care a fost momentul din acești trei ani în care ai simțit cel mai clar că ZYX Books a devenit o editură cu identitate proprie, nu doar un proiect la început de drum?
Momentul în care, la târguri, oamenii vin la noi și ne spun pe nume 😊 Numele ZYX Books este un gust dobândit, prin urmare știm că oricine îl pronunță ne cunoaște și ne urmărește, iar asta se întâmplă, în primul rând, pentru că au citit ceva de la noi care le-a rămas în minte. Când publici puțin și foarte filtrat prin valorile tale, prin misiunea ta, e clar că fiecare titlu te reprezintă și trebuie să aibă impact asupra publicului-țintă, cel pe care îl bănuiești ca având aceleași valori. Nu prea e loc de umplutură sau de gloanțe oarbe. La noi au fost mai multe etape în care această identitate s-a coagulat. Am trecut, mai întâi, de la „editura aia de parenting“ la „editura care a publicat-o pe Maria Ressa“ (primul titlu din colecția Societate, o carte esențială despre fragilitatea democrațiilor). Am fost apoi „fetele care au scos frații Tate“ (o carte de jurnalism de investigație despre manosferă) și „cărțile frumoase cu pupici, le am pe toate“ (la ZYX Kids, Marta Prada, autoare de cărți pentru copii, are deja fan club). Ultima oară când am simțit că avem deja o identitate, ba chiar un ADN, a fost ieri, când criticul literar Victor Cobuz ne-a numit o editură mică, eclectică și concentrată pe analiza socială.
Înainte de primul ISBN, ce fel de cărți știați sigur că vreți să aduceți în România? Mai există titluri de pe lista inițială care încă așteaptă să fie publicate?
Înainte de primul ISBN, știam că vom aduce cărți de nonficțiune pe teme relevante în România – teme deja puse pe agendă sau încă neabordate în spațiul public, dar necesare, dacă ne uităm la știri. Primele direcții au fost sănătatea mintală, îngrijirea copilului (fizică și emoțională, mereu adresate împreună) și biografii / memorii / jurnalism, un fel de istorie recentă privită la scară foarte umană. Mai avem unul sau două titluri de pe lista inițială, pentru care așteptăm momentul potrivit (dacă nu vine, îl vom crea). Nu simt că piața de la noi e pregătită să le primească, dar asta nu înseamnă că nu le vom publica. Una dintre cărți este despre drepturile copiilor și felul în care îi privim în societățile contemporane, iar cealaltă spune niște adevăruri dure despre adolescența hipertehnologizată și identitatea sexuală.
ZYX Books a crescut într-un ecosistem deja format, cu comunități online precum Totul despre mame și Autori favoriți ai comunității. Cum a influențat această proximitate cu cititorii felul în care ați construit editura?
Da, ZYX Books crește într-un „sat“, așa cum se spune că e bine să fie crescuți copiii, care este grupul media ZYX. Din acesta fac parte mai multe platforme online, printre care Totul despre mame și HotNews, în jurul cărora am construit și direcțiile de publicare ale editurii. Totul despre mame este un proiect editorial cu rezonanță în rândul părinților, care a influențat abordarea unei întregi generații – de fapt, a introdus în România ideea de „parenting cu blândețe“, traducând cărți clasice și organizând conferințe. Fac parte din această generație de mame și respect munca lor, o consider formatoare, prin urmare a fost natural să continuăm în această direcție. Am reeditat cărțile de parenting clasice și am adus titluri noi, unele în același spirit, iar altele foarte diferite, actuale, influențate de neuroștiințe sau de științele sociale. Proximitatea cu cititorii ne-o dau și evenimentele la care participăm fizic de câte ori avem ocazia, pentru că e un mod anume de a lua pulsul relației. Oamenii pe care i-am adus în echipa ZYX nu sunt genul de editori închiși în birou, a căror responsabilitate se încheie atunci când cartea iese în lume. Mi se pare că meseria noastră stă foarte mult în relația de curiozitate vie și constantă pe care o ai cu cititorii, fie că ești de acord cu opiniile lor, fie că nu. De la feedbackul pe care îl primim la evenimente, la discuțiile din online pe care le urmărim, deschiderea față de cititori influențează atât selecția titlurilor, cât și strategia pe termen lung.
Se vorbește adesea romantic despre edituri independente, dar mai puțin despre infrastructura lor. Cu ce pornește, realist, o editură nouă în România: bani, relații profesionale, experiență, încăpățânare? În ce proporții?
O editură pornește cu toate astea, la care aș adăuga un anxiolitic bun 😊 Realist, o editură nouă în România e o afacere cu investiție inițială semnificativă, risc ridicat și recuperare lentă, deci pare a avea toate „calitățile“. Dacă editura nu este un vanity project și chiar își propune să se autosusțină, atunci proporțiile ar fi 40% bani, 40% echipă și relații profesionale, 10% reziliență și 10% inconștiență (să-i spunem încăpățânare în fața oricărui obstacol?). Am dat aceeași proporție banilor și echipei pentru că oamenii care stau la aceeași masă influențează enorm mersul lucrurilor, mi se pare că eșecul sau succesul proiectului stă în mâinile lor. Cât despre romantism, după 22 de ani în care am lucrat ca editor în proiecte de toate dimensiunile, pot spune că nu mai am nicio pereche de ochelari cu lentile roz. Cu cât piața e mai mică și mai dificilă, presiunile pe oameni sunt mai mari, de aici un aer general de deziluzionare pe care cei dinăuntrul industriei îl cunosc prea bine. ZYX Books e însă tânără și, chiar fără idealuri romantice, încă mai are entuziasm, chiar dacă el nu arată tot timpul ca în pozele frumoase și luminoase de la lansări. Uneori arată ca „o să vin și mâine la birou și o să găsesc o soluție“ sau ca „habar n-am cum se face, dar aflu până luni“.
Cum arată, pentru ZYX Books, echilibrul dintre cărțile care susțin financiar editura și cărțile pe care le publicați pentru că simțiți că trebuie să existe, chiar dacă nu promit vânzări spectaculoase?
Uneori mă trezesc dimineața și mi se pare implauzibil că, în domeniul în care lucrăm, cărților în care credem cel mai tare li se spune „asumate“ – de la pierderi asumate. Dar ține de faliile din educație, de modelul de business bazat pe volum, de neputința de a ajunge chiar la publicul vizat, când el este de nișă. Nu am publicat până acum nicio carte doar de dragul vânzărilor și nicio „asumată“ doar pentru că ne place nouă foarte tare. Încercăm să găsim un echilibru pentru fiecare titlu, ca potențial: să aibă o adresabilitate clară, să fie util unui segment de public, să adreseze o nevoie. Știm deja că temele delicate sau dure nu fac vânzări spectaculoase, chiar dacă sunt o realitate socială sau psihologică – dar nu vom renunța să le lansăm în conversație; probabil că 20–30% dintre titlurile noastre vor rămâne în această zonă. Compromisuri majore nu am făcut până acum și sper să nu publicăm niciodată titluri care să se opună valorilor pe care am construit editura: relevanță științifică, onestitate, echilibru, toleranță.
Cât de greu este pentru o editură nouă să vândă nu doar o carte, ci încrederea într-un nume editorial care abia se formează?
E ușor să vinzi o carte, două, trei. Câștigarea încrederii în brand e un proces de lungă durată, noi suntem foarte la început – abia am făcut niște promisiuni în curs de îndeplinire. Suntem încă în faza de dating cu publicul nostru, ne-am exprimat intențiile serioase, dar abia începe provocarea. Într-un fel, prefer situația asta în care trebuie să dovedești decât cea în care brandul e investit cu încredere de câteva decenii, dar a stagnat cu racordarea la lume sau nu mai e decât un ambalaj foșnitor.
Ce funcționează mai greu: o carte de parenting semnată de un autor internațional cunoscut sau o carte de nișă, poate de la un autor român mai puțin vizibil?
Aș spune că o carte de parenting semnată de un autor internațional care nu vine la festivaluri sau evenimente în România funcționează mai greu. Dar e de la caz la caz. Cred că psihologia practică pentru părinți și-a trăit perioada de înflorire, iar acum tot caută următoarea rețetă de succes. Majoritatea autorilor de parenting sunt produse sau chiar mașinării de marketing, iar publicul a dezvoltat o reacție la asta, e o saturație, ca în orice zonă supraexploatată comercial. A trecut ceva timp de când nu a mai scuturat nimeni paradigma; și eu aștept autoarea sau autorul care va produce o revoluție comparabilă cu cea a lui Alfie Kohn, când vorbește despre educația fără pedepse și fără recompense. La noi mai este și prejudecata: nu mă învață pe mine nimeni să-mi cresc copiii, o să fac ce simt, eu știu cel mai bine. Însă pe segmente nevoia de ghidaj încă există, generațiile se schimbă, la fel și filozofiile de creștere a copiilor. S-a trecut de la parentingul blând la punerea limitelor, iar acum discursul se concentrează mult pe dependențe (de tehnologie, în primul rând). Autorii români, pe de altă parte, au comunități proprii, mai mici sau mai mari, și avantajul că pot participa la evenimente locale.
Cum decideți dacă o carte intră sau nu în catalog? Există un set de criterii editoriale, chiar informale, prin care trece fiecare titlu?
Există un set de criterii foarte clare, în ceea ce ne privește: selectăm titluri de nonficțiune bazate pe expertiza autorului (reală, nu de Instagram), dar scrise prietenos și accesibil, chiar atrăgător. E esențială relevanța temei, dar și spiritul echilibrului și al toleranței, iar misiunile de recuperare a unui subiect sau deschiderea conversației pe o anumită temă sunt preferatele noastre. Extremismele, discriminarea de orice natură și discursul urii, orice formă ar îmbrăca, vor găsi ușa închisă.
Există o carte pe care ați refuzat-o și pe care, retrospectiv, o regreți? Sau o carte publicată care v-a învățat o lecție dificilă?
Am refuzat mai multe cărți valoroase pentru că nu ni se potriveau, chiar dacă bifau uneori chiar și criteriile de mai sus. Uneori știi că o carte anume este mai degrabă pe publicul unei alte edituri, iar eu în aceste cazuri redirecționez fără nicio strângere de inimă. Consider că este varianta câștigătoare pentru carte, public, editura respectivă, dar și pentru ZYX Books, care în loc să construiască de la zero comunitate poate duce energia într-o zonă proprie. Prin urmare, nu există regrete. Lecții dificile am învățat multe de-a lungul anilor de editare, dar, ca să mă refer doar la ZYX, iată una dintre ele. În anumite etape ale relației cu sine, oamenii se feresc de teme care îi confruntă prea mult cu fricile, mai ales când e vorba de relațiile cele mai apropiate. Am publicat o carte pentru copii, Fluturi, de Marta Prada – care este autoarea noastră cea mai iubită pe zona de copii (Cele cinci mașinării ale iubirii este unul dintre bestsellerele ZYX Kids). Cartea este despre separarea părinților și transformarea familiei – care rămâne tot familie, dar sub altă formă. Este un pic tristă la început, cum e și firesc pentru această temă, apoi din ce în ce mai optimistă pe măsură ce te conduce spre o nouă înțelegere. Mai e și superb ilustrată, și sinceră, și frumoasă, pur și simplu, în misiunea ei. Ne-am gândit că părinții care trec prin asta pot avea nevoie de un suport care să spună povestea, să ofere oglindire, dar și speranță. După publicare însă, am observat că Fluturi a ajuns în cabinetele de psihologie, ca instrument terapeutic folosit în lucrul cu familiile, mai degrabă decât direct în mâinile părinților, pentru că probabil mai este nevoie de un martor în această confruntare dureroasă. Iată o lecție.
ZYX Books comunică într-un ton cald, direct, aproape conversațional. Cum păstrați această voce vie într-o piață în care toate editurile sunt obligate să „producă content“?
Noi nu avem încă separații între editorial și felul în care se manifestă brandul în online și social media, așa că am transformat o vulnerabilitate într-un avantaj. Oamenii care fac aceste cărți sunt și cei care vorbesc despre ele, iar asta e ca o conversație cu o prietenă care citește foarte mult. E viu și, în cazul nostru, e real. Atunci când trebuie să „producem content“, folosim uneori și IA, însă doar ca o bază de lucru peste care vine, din nou, editorul.
Ați primit vreodată un feedback dur, dar util, care a schimbat concret o decizie editorială sau de comunicare?
Da, bineînțeles. La cartea Cum e să fii tată?, am aflat foarte târziu că un volum colectiv pe tema relației tată-fiu este în pregătire la o editură importantă. Ne-am gândit mult ce decizie să luăm și am discutat cu agenții și cu colegii de breaslă. Până la urmă, ne-am lămurit că proiectele sunt cât se poate de diferite și că se vor potența reciproc, dar a fost un proces. Pe comunicare, am primit feedbackul că suntem prea serioase și că ar fi bine să tratăm unele teme cu umor, cum ar fi menopauza. Am încercat, dar cred că râsul se stârnește natural în mansarda noastră și se lasă mai greu expus pe rețele.
Cum arată piața de carte din România în 2026, văzută de la masa unei edituri independente? Ce îți dă speranță și ce te îngrijorează?
Piața de carte e în scădere în 2026, cu un procent important de 20%–30%. În România suntem obișnuiți, din păcate, să ne adaptăm și să jonglăm cu cifre descurajante. Nasul de clovn ne poate cădea oricând, iar anul ăsta e unul greu, după alți ani grei. La masa noastră e și mai complicat, pentru că încă suntem pe investiție; în același timp, sigur că o structură mică e mai adaptabilă. Ce îmi dă speranță este că știu cum se schimbă contextele și am trăit și perioade înfloritoare, care revin ciclic. De asemenea, dacă ne gândim la cărți ca la un conținut de autor mai degrabă decât la un obiect fizic cu coperte, începem să vedem mai multe oportunități. Ce mă îngrijorează este contextul românesc specific, în care faliile din educație se reflectă în niște statistici deplorabile, pe care le știm cu toții (conform Eurostat, două treimi dintre români nu citesc nicio carte pe an). La asta se adaugă lipsa susținerii sistemice, a acțiunilor concrete (nu a simplelor campanii) care să încurajeze cititul pe termen lung, mai este apoi concurența pe timpul fiecăruia dintre noi pe care o face tehnologia etc. Nu sunt deloc optimistă în ceea ce privește viitorul acestei industrii, mai ales în România, și am ajuns să mă uit compătimitor la cei care se apropie cu inocență de zona culturală.
Dacă ai putea schimba un singur lucru în ecosistemul cărții din România, fie că vorbim despre distribuție, librării, fiscalitate, școală sau obiceiuri de lectură, care ar fi acela?
Cred că ecosistemul ar trebui regândit cu totul, de la prima verigă, dar să trecem de nivelul utopiei. Școala ar putea ajuta cel mai mult, dacă generațiile care vin ar fi sistemic încurajate să descopere cărțile potrivite și să păstreze acest obicei, care generează sănătate emoțională, independență, nu e un hobby foarte costisitor comparativ cu altele etc. UK mi se pare un exemplu foarte bun, cu campaniile de lectură la nivel național foarte atent segmentate și implementate ca niște programe pe termen lung, de respirație largă, niște adevărate desfășurări de forțe cu impact real (un mix de festival literar + autori-vedetă în școli + evenimente cu vedete din afara industriei etc.) Ajută foarte mult și inițiativele private, dar statul e singurul care poate oferi acest tip de program.
Cum se vede inteligența artificială din perspectiva unei edituri mici: instrument, amenințare, economie de timp, risc de uniformizare?
E un instrument eficient și cu potențial mare, atâta vreme cât îl folosim responsabil și nu îl „hrănim“ cu date pe care nu le-am pune public online. Sunt complet împotriva cărților produse integral cu IA și semnate cu nume generice de autori (John Brown), nesemnalizate ca fiind produsul IA. Sunt împotriva traducerilor făcute exclusiv sau în proporție majoră cu IA și semnalizate sau nesemnalizate ca atare, pentru că știu că niciun IA în acest moment nu poate livra o traducere folosibilă, în limba română, în proporție mai mare de 60–70%. Acest procent nu este respectuos față de public. Dacă traducerea sau cartea făcută cu IA este doar o bază de lucru pentru un redactor sau editor, recunoscută ca atare, cred că ne apropiem de un model funcțional, mai ales în cazul nonficțiunii comerciale, să zicem (la ficțiune mi se pare mult mai dificil). În social media, folosim IA ca bază de lucru la unele texte și vizualuri, iar asta ne câștigă timp și nu mi se pare că reduce din impact. Riscul de uniformizare se elimină din brief, după părerea mea – și să nu uităm că IA suntem tot noi, cei de la butoane.
Trei ani, pentru o editură, înseamnă încă început sau deja o formă de maturizare? Unde simți că se află ZYX Books acum?
Simt că suntem încă la început, la 3 ani și 65 de titluri. Abia începem să ne așezăm pe piață, mi se pare că s-a încheiat o primă etapă: cea în care am deschis ușa și am intrat în cameră. Nu cred că suntem mai maturi de atât, dar nici nu mai putem zburda: următorii doi ani vor fi hotărâtori.
Cum ai vrea să arate ZYX Books la cinci ani? Nu doar ca portofoliu, ci ca loc în piață, comunitate și reper editorial.
Aș vrea să arate la fel ca acum, dar la scară mai mare. Mi-aș dori să avem în jur de 150 de titluri care să ne reprezinte, fără compromisuri de selecție, și să ne păstrăm îndrăzneala și entuziasmele de acum. Cel mai important, aș vrea ca echipa să rămână veselă și unită.
