Ești labil psihic. Ia-ți iubita și dacă vrea și ea, pleacă. Plecați amândoi pe insulă. Acolo scapi. Dormi câteva ore, îți revii. Barca o să te legene pe picioarele mării. Șterge-ți aplicațiile din telefon. Pe alea importante. Păstrează e-mail-ul și pune-te pe mod avion. Roagă-te să intri în zona de roaming. Oricum erai de mult acolo. Zâmbește des. Poartă-te de parcă ai fi ultimul bun samaritean. Ajută-i pe oameni să încarce bagajele în bărcuță. Uită-te la ea ca și cum n-ar fi nicio problemă. Amintește-ți că deși ești labil psihic, n-ai voie să îți deconstruiești gândurile. Trebuie să lași evenimentele astea să treacă de la sine. Simți junghiul intercostal iar. Nu-l mai simți. Ignoră-l și refuză să te apuci de fumat de fiecare dată când ți se propune. Nu mai bea. Cel puțin nu prea mult. Hidratează-te și privește cum malul dispare în urma voastră. Cum mâna ei o strânge pe a ta. Speră să nu suspecteze nimic. Încearcă să nu pierzi frâiele logicii și să nu cazi în demență. Nu fi dobitoc. Femeia asta e atât de compozită. Miră-te de timpul scurt de care e nevoie să ajungeți la țărm. Încearcă să nu cazi când pui bagajul pe ponton. Copacii ți se par înalți și verzi și dacă nu, măcar trebuie să încerci să ți se pară cumva. Nisipul mult îți intră prin plasa de la adidași. Un nor de ploaie tronează ca un munte pe fundal. Barca s-a îndepărtat și de voi se apropie prietenii. El te salută, ca și cum ai fi acolo, așa că trebuie să întinzi mâna către a lui și să o strângi. Ea te va îmbrățișa, pentru că ești iubitul prietenei ei cele mai bune. Veți râde de momentul ciudat. De gestul de care nu era nevoie și de mâna ta care nu i-a atins pe de-a întregul spatele. Vei ridica rucsacul și ți-l vei pune în spinare. Cu toții vă veți îndrepta către casa lor. Dintre copaci un cal negru îți va zâmbi. Insula e plină de ei. Nimeni nu știe de unde au venit.
Erai labil psihic. Acum că sunteți doar voi doi într-un pat e timpul să te bucuri de liniște. De angoasa faptului că pe aici niciodată nu se va auzi salvarea. Că dacă o vei lua razna te vor lega fedeleș și probabil te vor pune ca pe un pachet pe o barcă, înapoi spre oraș. Totuși momentan ești om și ai mintea limpede. Adormi și nici nu-ți dai seama când te trezești. Te minunezi de micul dejun; pastă de humus, aceeași ca acasă, de pâine făcută pe vatră și de sunetul unor păsări pe care nu l-ai numi cântec pentru că nu citești. Ai reflexul de a scoate telefonul și de a verifica dacă ai notificări. Aplicațiile nu mai sunt acolo și degetul ți se plimbă între alte iconițe pe care nu ai apăsat niciodată. Tristețea te cuprinde. Deschizi gura să spui ceva. Nu știi cum, dar ai pornit o conversație. Ea pare surprinsă. Ba chiar schițează un zâmbet. Tu, care cu o oră în urmă erai labil psihic. Discutați despre vreme. Despre norul cel mare. Despre cum n-a plouat și despre festivalul care va începe mâine. Ieșiți la plimbare. Casa rămâne goală. Prietenii se ocupă de organizare. Încui și lași cheia unde ți s-a spus, în ghiveci. Ești exemplul perfect de adult funcțional. Porniți împreună spre ceea ce s-ar numi centru. E undeva la marginea apei. Schițezi un gând dar nu e destul de clar încât să pari contrariat. Îi vezi pe prietenii tăi așezați pe ponton, înșirând pe o sfoară niște stegulețe. El se ridică și cu același gest din ziua trecută îți întinde mâna. Îl privești în ochi și observi pentru prima oară cât de plină de pistrui e fața lui. Sub părul roșcovan din barbă sa sunt mii de pete. Poate sute. Nu ești aici să faci statistică. Ești aici să nu mai fii labil psihic. Zâmbești și dai noroc. Începeți să ajutați. Din când în când iubita ta te întreabă ce faci, de parcă ar verifica dacă înăuntrul tău ar mai fi vreo urmă de tine. Legi și tu niște noduri. Muți mese. Scena se ridică treptat și mai sus. Apar panourile publicitare. Cineva te bate pe umăr și îți rostește numele. Te temi.
E un fost coleg de facultate. Frica dispare, dar adrenalina își face treaba și îi pronunți aproape în aceeași frază numele și o întrebare. Ce mai face. Ultima oară când te-a văzut a fost acum șapte ani. Nu ești sigur unde. Poate la cămin. Poate la ceremonia de absolvire. Tenul lui e gras și lucește sub soare. Îți răspunde și începi să arunci cu și mai multe întrebări ca să-l ții departe de adevărata ta natură. Nu uita o secundă că ești labil psihic. Se aud tropote din spatele tău. Acolo sunt copacii și caii. Pe el îl cheamă Marcel. E dezvoltator. Deci probabil bogat. Tu pui stegulețe pe o sfoară în mijlocul unei insule. El are o casă de vacanță pe partea cealaltă. După cum a spus: vă mai vedeți. Pleacă încet cu picioarele goale și cămașa lui de turist. Tu n-ai tricou, numai bine, cât să ți-se vadă burta de bere. Ar merge o țigară, dar n-ai și nici nu fumezi. Recalculezi traseul. Mai ai câte ceva de mutat. Ajuți cu bidoanele de apă. Spatele începe să te doară pentru că te chircești când ridici. Îți aduci aminte de taică-tu. El căra frigidere și nu se văita. Iarna arunca după tine cu petarde. De la el ai moștenit nebunia doar că a lui nu se vedea.
O familie de turiști nemți se hăhăie lângă trunchiul culcat al unui arbore. N-ai fost niciodată în Germania. Ești labil psihic. Dacă nu îți revii rapid nu o să mai ajungi niciodată acolo. Fețele lor sunt buhăite ca ale unor înecați. Tatăl, mama și două fiice. Fericiți și probabil normali. Îți îndrepți privirea către bătrânul cu undiță. Pare a fi localnic, la fel ca prietenii tăi. Privește încruntat nisipul. Știe bine drumul către casă. Tu îl știi? Te cuprinde teama că te-ai putea pierde printre copaci. Știi că te vor găsi mort și uscat ca pe o mumie. Iar ești labil psihic. Îți revii. Iubita ta apare să te mângâie cu o vorbă bună, o atenție. Te iubește și știi asta. Altfel nu ar fi aici. Te consolezi cu ideea că o să-ți fie mai bine. Zâmbești. Spui ceva inteligent sau așa crezi. Porniți la o plimbare scurtă către pădure. Gândul de mai devreme s-a dus. Nu te mai temi. Singurul moment când vei fi singur cu adevărat va fi când vei închide ochii.
Printre copaci se disting mai multe cărări. Unele zone unde soarele nu ajunge sunt fie pline de noroi, fie bogate într-o vegetație stranie. Se aude un nechezat. Nu e iubita ta. Normal că e un cal. Ești ok. Te întreabă dacă îți place mirosul. Te gândești câteva secunde și răspunzi. Nesiguranța te mușcă de cur. Poate că trebuia să elaborezi. O faci. Când vrei, poți fi elocvent. Majoritatea timpului ești labil psihic. Îți arată un cerc făcut din pietre. Nu se ating și totuși descriu o formă completă. Ți-se pare interesant. Te gândești la stolurile de păsări care zboară în v. Ele nici nu știu alfabetul. Spui asta. Râde. Nu înțelegi de ce, pentru că ăsta e adevărul. Se aud tropotele și mai aproape, ca niște ciocane lovind într-un lemn ud. Discutați despre viitor. E unul luminos, plin de speranță. Prezentul e mai puțin aspru. Vă adânciți și mai tare pe cărarea bătătorită. Din spate vine hârâitul unui motor. Vă întoarceți și vă dați din drum. Pe lângă voi trece un ATV cu Marcel. Se uită la voi, dar nu încetinește. Din dreapta ta apare un cal negru. O fi același de mai devreme? Habar n-ai. Amândoi vă plângeți că mașinile n-au ce să caute în pădure. Ești labil psihic, dar reziști. ATV-urile nu sunt mașini. Poate într-o zi o să aveți un copil. Discuțiile despre nume îți plac. Pun sare pe rana speranței. Ești și mai ok. Gândești în fraze scurte. Știi că dacă lași limbajul să își facă de cap te vei întâlni foarte curând cu limitele lui. Da, limita limbajului ești tu, un bărbat într-o pădure, pe o insulă, alături de o femeie pe o insulă, într-o pădure, amândoi alții, aceiași, mereu. Ai început din nou. Ești labil psihic și te plimbi. Și gândești în fraze din ce în ce mai lungi, la fel ca drumul care nu se mai termină și care nu duce de fapt nicăieri. Și brusc îți revii. Știi că o plimbare nu are obligatoriu și o destinație. Importantă e întoarcerea acasă.
Ai mâncat. Faci un duș și te duci în pat lângă ea. Apa mării a fost caldă și primitoare. Vă uitați împreună la niște meme pe telefonul ei, după care vă plângeți că nu e ok pentru creier. Ea spune că i-ar plăcea să vorbiți mai mult, poate să citiți ceva cu voce tare. Biblia. Râdeți. Știi că probabil v-ar ajuta să vă lărgiți orizontul lingvistic, doar că nu o gândești exact așa cum e frazat aici. Pomenește de prietenii la care stați. Amândoi sunt drăguți. El stă aici de când se știe. Ea a venit la câțiva ani după ce s-au cunoscut. Stau împreună de patru. Fac coliere pentru turiști. El e și electrician. Înainte să se mute ea lucra ca educatoare. Vă e clar că se potrivesc. Diferența de vârstă dintre ei nu vă deranjează cum o face relația dintre ceilalți prieteni ai voștri. Pentru voi nu se aplică. Bârfa pare-se că vă priește. Brusc nu mai ești labil psihic. Ești viitorul ei soț. Îi spui o poveste despre caii din pădure. Demult un vapor a naufragiat. Pe el era un împărat. Iapa lui era gravidă. A fătat doi cai mai mici. Un mânz și o mânză. Te întrebi dacă mânză este un cuvânt corect. Nimeni nu chestionează pentru că ea e pe punctul de a adormi și nu e momentul să verbalizezi asta. Te apropii iar de zona de interes. Zona unde ești labil psihic. Te oprești când o auzi sforăind timid. Rămâi lângă ea și te întrebi dacă povestea mergea de fapt undeva. Tot ce făceai era să improvizezi liber. Restul e tăcere. Adormi într-o poziție incomodă gândindu-te cum un păianjen exotic te înțeapă în somn. Inima îți bate mai repede decât poți gândi. Visele ți-au tras preșul realității de sub picioare. Te afunzi într-un univers unde fizica are la bază principiile din Tom și Jerry. Dormi. Până și aici ești labil psihic.
Din nisip iese un vierme maroniu. Seamănă cu un prepuț gigantic. Îl ridici și îl apropii de nas. Miroase a pește. Nu te întrebi nimic. Doar mintea ta a luat-o pe câmpii. Se aude un nechezat. E bunicul din partea mamei. A venit să-i dai datoria. Care datorie? Te trezești transpirat. Soarele începe să răsară. Te ridici grijuliu și pășești către bucătărie în liniște. Ceva cade. Nu te sperii. Este vorba de o pisică. Doar ce a coborât de pe acoperiș pe tabla de la beci. În bucătărie apare el. Îți propune o cafea. Nu ai voie să refuzi, deși te va agita. În stadiul în care ești acum, ai șanse să nu te simți labil psihic până la prânz. Asta dacă nu bei cafeaua. Ceea ce e imposibil. Vrei să fumezi, dar nu ai voie. Sorbi din espresso timid, o guriță aproape insesizabilă. Cafeaua va rămâne nebăută. Ai jucat-o corect. Ești una cu tine. Nimeni nu te poate determina să faci ceva ce nu vrei. O muscă bâzâie pe tejgheaua de marmură. Rostești una din primele tale fraze din ziua aceasta: intră musca-n cur la cuscra și râzi. Râde și el. Încă o reușită în societate. Te feliciți și plusezi. Nu suporți muștele. Împrăștie boli. Ai văzut într-un documentar. E de acord. Îți face cu ochiul și dă espresso-ul peste cap cum fac italienii. Ia ceșcuța și o trântește în chiuvetă. Scoate din frigider două ouă și ți-le indică din cap. Vrei. Le pune într-un ibric pe aragaz. Când a băut luna trecută cu un tip, i-a luat toți banii pe care-i avea cu el. De la o muscă. Mai multe de fapt. Ești mirat și curios. Și normal. Nu te întreba cum a reușit. Le-a prins.
Pentru câteva minute ești altcineva. Ai palmele bătătorite de la preducea și ciocan. Ți-ai băut cafeluța, deci ești gata de muncă. Azi ai de montat două corturi și de vorbit cu pirații să spele pe jos la băi. La ora patru începe festivalul. Ouăle fierb în ibric. Tai două roșii și un castravete. Pâinea e deja feliată. Îți amintești de seara când ai făcut șase sute de dolari. Știi cum și încerci să te abții. Ceva te mână să spui adevărul. Erai pe plajă, lângă prima cașcarabetă. Ai băut rom cu cola după care te-ai apropiat de moșul șchiop. Stătea până a doua zi, ca să ia prima barcă. Îi plăceau caii. Era din Louisiana. Lucra în industria petrolului. Venise la prospecting în țară. După cum bine credea că știi, sudul e ăla mai sărac. El era excepția. Când a spus-o a râs cu mândrie. O muscă i s-a așezat pe pahar. S-a enervat și l-a vărsat pe șipcile de lemn de sub scaun. A cerut altul. Ți-a spus că nu suportă insectele astea. Ai simțit cum ocazia se furișează. Pariu că poți să o prinzi?
Ești iar tu. Un om labil psihic într-o zi bună. Ouăle ajung pe masă călare pe o farfuriuță. Acolo se pun cojile. Pe un tocător micuț stau tăiate felii de roșie și castravete. Apare și o bucată de brânză pe care prietenul ți-o indică de data asta cu degetul. Este bună, căci e de vacă. Gândul ăsta ți-se pare cel puțin amuzant. Asculți cum continuă povestea. Americanul s-a încumetat să accepte. Prietenul a prins musca. După acel moment a fost mai bogat cu zece dolari. Roșiile au un gust sălciu. Ouăle miros a sulf, deci a bășină. Castraveții sunt buni. Mai ales cu sare. Mintea ta de om labil sună ca o rețetă pe quora. Ești fericit. Trăiești clipa. Ca o carte de self-help. Întrebi dacă doar atâția bani avea americanul la el. Bineînțeles că nu. Ți se spune să stai așa. Te conformezi. Doar nu ești labil să pleci, nu? Pe masă apare o găletușă cu hering murat. Prin plasticul transparent vezi boabele de piper cum plutesc. Seamănă cu niște musculițe de oțet. De data asta te abții. În minte rulează intră musca-n cur la cuscra. Păcat. Părea că azi nu vei fi labil. Prietenul se așează în fața ta. Barba lui roșie e doar o expresie. E mai mult oranj. Nu spui portocaliu pentru că frate-tu te-a învățat că numai proștii zic așa. Înghite și își continuă povestea. Asculți cu atenție, pe care o emani din priviri.
Ești iarăși altul. Ai prins musca în palmă din prima încercare. Ar fi putut să nu îți iasă și ar fi fost ok. Ai mai fi cerut o șansă. Ți s-ar fi dat și vei fi prins-o. Deja o simțeai cum se zbate. I-ai făcut semn din priviri către pumn și l-ai deschis. Ai urmărit insecta cum s-a îndepărtat. Americanul a râs și și-a scos portofelul. Ai văzut cum din el, luceau în lumina micilor felinare de deasupra voastră câteva bancnote proaspete. Ți-a întins cei zece dolari cu oareșce scârbă. Nu care cumva să îi atingi mâna cu degetele cu care ai ținut mai înainte bestia. I-ai luat și i-ai pus pe masă sub paharul tău. I-ai mulțumit și ai tăcut câteva secunde. Te-a întrebat dacă toți localnicii știu să prindă muștele așa. Ai râs și ai spus că da. În schimb nimeni nu știe să le prindă cum o faci tu. Ai formulat în așa fel încât să îi faci tot corpul să pivoteze dubitativ către tine. Nedumerit te-a întrebat cum adică. I-ai explicat. Cu gura. A râs și ți-a urat un ghi-rară-hi-iă. Ai plusat cu un nău-șit și i-ai făcut semn să stea nemișcat. Musca s-a așezat pe bancnota de zece dolari. Ai întrebat cât îți dă dacă o prinzi. A zis șoptit, ca și cum n-ar fi vrut să o sperie eiăvri-fing-ai-gat. Ai așteptat momentul și în circa trei secunde musca era deja în gura ta. De data asta l-ai privit în ochi cu buzele strânse. Ai strivit-o cu limba de cerul gurii și din ea a ieșit o amăreală scârboasă. Ai scuipat-o în pahar, peste romul tău cu cola și gheața care încă nu se topise complet. Americanul s-a strâmbat plin de uimire. A zis uel-al-bi-ă-sană-văbici și a plesnit marginea mesei. Ai continuat să îl privești în așteptarea banilor. Haha, „timpul nu mai avea răbdare“.
Ești iar tu. Un om labil și uimit într-o dimineață ok. Înghiți în sec roșiile astea nașpete. Brusc ai o perspectivă mai amplă vis-a-vis de realitate. Poți atribui adjective obiectelor cu gust nasol. Spui temător, ca și cum te-ai aștepta să prindă masa cu gura: roșiile astea sunt fantastice. Știi foarte bine că roșiile acestea ciopârțite sunt de tot rahatul, dar ești un om labil. Nu îți permiți să gândești cu capul tău. Lasă-i pe alții să decidă ce bagi și ce scoți pe gură. Sunt luate din oraș. De la cineva care le aduce de pe continent. Probabil dintr-o țară săracă. Probabil deja stricate. Probabil scumpe. Îl privești cum îți explică originile incerte ale acestui fruct. Simți cum faptul că în mintea ta nu e o legumă poate naște controverse. Mulțumești pentru masă și întrebi cum a reușit. Te întreabă glumeț dacă te referi la să le cumpăr. Spui că ziceai de muscă. Știa. Chicotești. Și labil psihic, dar și simpatic. Te întreabă dacă ești sigur că vrei să știi. Te gândești și răspunzi automat, dar plin de îngrijorare. Urmează ca secretele universului să își piardă aura de mister. Pâcla nebuniei ți-se va lua de pe creierul surescitat. Neurodivergența va fi doar o glumă proastă. Vei putea să exiști ca tot omul. Riscul rătăcirii a dispărut. Te aștepți ca explicația lui să aibă implicații oculte. Începe. Și mintea ta se termină în tine.
Nu mai e cazul să fii altul. Acum ești el. E în tine cu toate informațiile lui secretizate. Tehnic nu ați vorbit, ați făcut sex. Sunteți prietenii cei mai buni. În societatea de consum a informației, cel din fața ta e ultima târfă consumeristă. Și labilă psihic. Tu în schimb ești un erou local. Tehnicile tale sunt simple. Când erai mic, tatăl tău era împărat. Ți-a lăsat la moartea lui drept moștenire o gură fermecată și doi plămâni puternici. De la mama ta ți-a revenit părul roșcovan. Localnicii te strigau olandezu. Târziu ai înțeles de ce. Probabil că ai fost făcut cu vreun drac de baltă. Mâinile tale erau deștepte. Ochii pătrunzători, dar de neobservat. Te ferești și totuși mărturisești. Ca să prinzi o muscă în gură, n-ai nevoie decât de o gură, de o muscă și de puțină atenție. Musca trebuie să zboare. Arunci cu truisme pentru că așa se cuvine. Te descoperi în fața cuiva lipsit de teama că adevărul are un străfund mai adânc. Când zboară împotriva unui vânt, ea depune efort. Efortul acesta vine dintr-un soi de încăpățânare. Ea știe că trebuie să își păstreze poziția. Nu poate da înapoi. Musca este, asemenea lui Napoleon, prinsă în capcana istoriei. Cel care o scrie ești tu. Când musca se ridică, sufli spre ea. Suspendată într-un punct aproape fix, tot ce trebuie să faci e să îți coordonezi gura să se deschidă și să o înhați. Nu ai nevoie de exercițiu. Știi foarte bine că insula asta a fost a tatălui tău. Vorba aia; dracu’ să te ia. Când zumzetul se aude din interiorul tău poți fi sigur că mama ta n-a stat ca proasta cu pescarul ăla băbălău. Știi că era o femeie tânără, puternică și cu poftă de viață. Ai mușcat din aer, ca dintr-o roșie, după care ai scos-o din gură zbătându-se încă între degetele tale. A zburat mai departe în rotocoale chioare. Ești conștient de gustul sălciu și acoperi asta cu o bucată de brânză. Așa îți place ție. Cel din fața ta e siderat. Ai reușit să îți câștigi locul în Paradis. Sau măcar în sufletul bărbatului labil din bucătăria ta. Ești singurul de pe insulă care poate prinde o muscă cu gura. Mai mult decât un om. Ești o portocală mecanică.
Ești labil psihic și mânat de entuziasm. Vă plimbați și priviți cum stegulețele au fost atârnate de stâlpișori. Cum lângă băncile puse în cercuri concentrice, din loc în loc, ard torțe, deși afară e încă lumină. Vă uitați la muzicieni cum urcă pe scenă. Prietena olandezului ridică microfonul și o auzi de foarte aproape, deși e lângă scenă, cum repetă doi-zece. Apare și el, din spatele vostru, gata să vă surprindă iar. Îți imaginezi cum ar fi să deschidă gura și din ea să iasă un roi de muște negre și păroase. Nu iese decât un ce faceți obosit. Pare că aplombul dimineții s-a dus în cele câteva ore. Vezi cearcănele de sub ochii lui mult mai clar. Pistruii parcă i s-au șters și observi pentru prima oară că palmele îi sunt spălate de vitiligo. Degetele lui groase se apropie iar de tine și i le strângi fără să te mai gândești. Astăzi ești un bărbat funcțional. Dimineață erai încă labil. Acum L-ul s-a șters și poți face orice. Vă explică itinerariul următoarelor două ore. Urmează să supravegheze pirații cum șterg pe jos în băi, după care va lua echipa ca să curețe malul de plastice. Totul are sens pentru tine. Ești mulțumit de discuțiile pe care le-ai purtat azi cu iubita ta. Vă apropiați de băncuțele care încep să se umple. E aproape ora patru. Festivalul va fi cel puțin interesant. Muzicanții poartă mantii negre și jobene. Arată ca niște semne de exclamare întoarse, lipsite momentan de sintaxă. Ești pentru prima oară, după câte îți poți aminti, un om fericit. Proba de sunet începe. Sunetistul bâjbâie la butoane din spatele băncilor. Muzicienii strigă în microfon lucruri pe care nu le înțelegi și de care nu îți pasă. Te bucuri că ai scăpat. Că momentan nu mai ești labil psihic. Că ai plecat pe insula asta și m-ai ascultat. Că ți-ai șters aplicațiile și nu te-ai apucat de fumat. Te văd, nu te teme.
De data asta ești ea. Simți că se întâmplă ceva și asta e bine. În sfârșit vorbește, râde, se joacă. E și el ca toți copiii, nu doar o ciută rănită. E mistrețul cu colți de argint de care te-ai îndrăgostit. Sau mai degrabă e măria sa? Speri să nu cadă iar. Nu așa l-ai cunoscut. Era puternic. Curajos. Avea privirea pătrunzătoare și păreri de neclintit. Mânca neatent. Se murdărea la gură și știa multă matematică. Nu-i plăceau republicanii și asculta Morphine. Viața i-a pus piedică. Într-un final s-a hotărât să se ridice. El e cel care te plimbă. Nu îl mai tragi după tine ca pe un balon cu heliu. La auzul primei melodii începe să danseze. Este semnul cel mai bun că degradarea s-a terminat. Începe faza regenerativă. Deși e plin de escare, de acum n-are decât să își crească aripile și să te zboare din cotidian. El e iubitul tău. Bărbatul cu care din când în când faci finanțe, mergi la muzeu, mănânci, plănuiești un viitor mai sigur și mai puțin probabil. Știai că așa va fi. Și totuși, nechezatul vine de data asta de sus. Vă așezați pe băncuța din față. Prietena ta mulțumește sponsorilor. Prezintă trupa, după care dispare în spatele scenei. Apar semnele de exclamare pe care tu le vezi ca pe niște preoți. Cântă și e plăcut. Își pune palma pe piciorul tău. Nu te bulănește, se asigură că e acolo. Vântul bate, acordurile se succed. După ce prezentarea următoarelor două trupe se repetă, stabiliți șoptit că veți merge să beți undeva. Prietena ți-a propus mai devreme să vizitați luminișul. Aștepți să porniți pentru că trebuie să faci pipi și fundul ți-a amorțit. Te sărută pe frunte și îi spui. Te crede, așa că porniți. Între copaci te așezi pe vine, îți tragi chiloții până în genunchi și lași să iasă din tine toată presiunea. Ești liberă. Chiar și alături de el.
Erai labil psihic. Acum ești în pădure și te orientezi după semnele de pe copaci. Traseul spre luminiș e marcat subtil cu niște buline rozalii pe care cineva le-a suflat cu un spray din loc în loc pe rădăcini. Ai putea crede că e ceva instituționalizat, dar olandezul ți-a zis că nu. Încă trei trunchiuri marcate și ați ajuns. O suprafață aproximativ circulară peste care soarele bate și în care cineva a aliniat ca într-o sală de clasă niște buturugi. Vă așezați și tu scoți din geantă sticla de apă. Bei o gură și te bucuri de felul în care lumina schimbă culoarea părului ei. Te uiți la ceas. E șapte și patruzeci. Pe la opt se va simți roșeața apusului. O aștepți cu toată dimensiunea romanțată pe care o va da cerului. Ești normal, în sfârșit. Vorbești cu ea despre liniște. Ți-se pare frumos și problematic. Ai numit nenumitul. Nu mai dezvolți. Din când în când cade câte o frunză. În capătul opus o iapă cu doi mânji apare de pe cărare. Se apropie ușor de voi, dar când iubita ta încearcă să îi fotografieze o iau la fugă. Galopează și foarte curând dispar odată cu sunetul tropotelor. Devii atent la detalii mici. La gâze care mișună. La mirosul liniștitor al naturii. Gândești mai puțin automat. Îți privești palma stângă, fără un motiv anume și observi linia vieții cum se arcuiește până aproape de încheietură. O să trăiești nouăzeci de ani. Când vei muri nu o să te poți plânge de nimic. Speri să fii tu primul. De pe marginea patului ea te va privi. Acum inspectează o piatră verzuie de dimensiunea unui ou. Este chiar un ou. Îi spui să îl lase acolo. O pasăre se aude din depărtare. Fiecare pui are mama lui. Posibil să fie ea. Deodată din stânga voastră se ivește capul roșcovan cu pălărie al olandezului. Lângă el e prietena voastră, cu o sacoșă plină de sticle. Veți bea, veți povesti, veți dansa, vă veți îmbăta. Depresia și labilitatea s-au disipat. Au plecat odată cu iapa. Alternezi alcoolul cu apa.
Ești ultimul om. Te sprijini de întunericul scoarței de copac. Ai muci pe cămașă și noroi între degete. Răcoarea serii te ține treaz. Aduni jegul cu tot trupul ca un om de zăpadă negru. Barba năclăită îți dă alură de rastaman. Te scarpini în cur printr-o gaură din pantalon. Miroși a miere și a rahat. Ai văzut multe la viața ta. Mintea te-a învins. Ai înțeles tot ce era de înțeles. Ai văzut binele luptându-se cu răul. Nimeni n-a învins. De atunci rătăcești prin pădure. Mănânci ce prinzi. Puțini știu că în scaieții ciufuliți zace savoarea. Că sub pământ colcăie cei mai grași viermi. Că gustul noroiului e ca sarea maldon. Uneori privești de deasupra. Nu știi dacă visezi sau dacă ai murit puțin. Unghiile ți-le tocești cu o piatră. Nu vrei să arăți ca un monstru. Preferi să păstrezi aparențele. Ai auzul fin. Doar așa poți fi sigur că din tufe nu va ieși o pumă sau un ghepard care să te sfârtece. Somnul ți-l apropii de foc. Acum că ești treaz cauți suma lucrurilor. N-a mai rămas nimeni pe aici. Inimile tuturor s-au cufundat într-o zi în tina păcatului. Au râs și au spus că e totul o glumă. Numai tu clănțăneai din dinți de frig. Simțeai iadul cum vine cu susul în jos către pământ. Ai ajuns la luminiș. Sunt suflete pierdute în bătaia lunii. Suflete pierdute și olandezul zburător. Pântecele îi sunt pline de muște și păcat. Balele lui topesc tot ce ating și au gust de cuvinte. Știi prea bine ce a făcut. Și-a însușit lumea asta mică. Tu ești ultimul om. Ultimul păduche. Pe restul i-a înlocuit prostindu-i. Nu sunt ei, sunt alții, aceiași. Te apropii. Trebuie să încerci să mâni sufletele către cărarea dintre ape. Altfel ce rost mai are?
Ești aproape labil. Ai riscat mult când ai dat peste cap paharul. La insistențele olandezului te-ai îmbătat. Știai ce efect are asupra ta. Că te face să te întrebi care e sensul lucrurilor. Și totuși ai băut. Noroc! Să sperăm că și tu o să ai. O privești și este frumoasă. O observi sigură pe ea cum povestește cât de mult îi place tenisul. V-ați uitat la campionat. Îți amintești că ți-a spus că în `70 au schimbat culoarea la minge ca să se vadă mai bine la TV. Nu ți-a zis niciodată care fusese culoarea originală. Ai presupus că albă. Vezi cum pe locul unde s-a vărsat puțin suc se așează o muscă. În momentul în care sucul a atins pământul ai zis să fie primit. Fetele au repetat. Acum te uiți la olandez și-i spui că și tu poți să prinzi musca aia. Te privește și îți spune că dacă vrei puteți face pariu. Ea pare puțin dezgustată de idee. Te amenință că dacă o prinzi nu te mai pupă. Râdeți amândoi. Prietena olandezului râde și ea. A mai văzut experimentul ăsta. Cel puțin și l-a imaginat când i-a fost povestit. Întinde mâna către tine. Îți spune că banii câștigați de la american au cumpărat inelul. Un inel argintiu simplu, ca o zgardă pentru deget. Nu latră, nu mușcă. Îl întrebi ce-ți dă dacă prinzi musca. Se uită la tine și te întreabă ce îi dai tu dacă o scapi. Te gândești și răspunzi în glumă. Sufletul tău. O bere. Dați amândoi mâna. Din poziția în care ești arăți ca o broască. Sunteți de acord. Doar că dintre copaci se aude un mormăit. Cineva bolborosește ceva între tatăl nostru și o formulă de deochi. Sunetul se concretizează odată cu deținătorul. E un homeless beat. Cel puțin așa crezi. N-ai de unde să știi. Vă salută amenințător. Olandezul vă face cu ochiul. Îl cunoaște. Îi întinde mâna, dar homelessul se ferește. Miroase puternic a cur și a miere. Are totuși ceva simpatic. Să fie oare vocea? Dimineața erai încă labil. Acum îți pui întrebări despre alții.
Nu te aude nimeni. Ești ultimul om, așa că trebuie să insiști. Vei urla la sufletele rătăcite. Să plece de aici. Fiecare la locul lui. Olandezul te parează și îți spune că pe pământ, sufletul acela ghemuit nu vorbește limba ta. Ai mai văzut asta înainte. Străinul încă-și mai purta carapacea când l-a atins și i-a furat-o. În luminiș rămăseseră doar cele trei suflete și olandezul. Cel mai mic dintre ele sta ghemuit și se chinuia să își recâștige trupul. Te apropii de el și țipi din toți bojocii. Să se ridice și să fie om. Răspunsul vine într-o limbă de circulație internațională. Nu ești mulțumit așa că insiști. Te apropii de crusta moale a suflețelului rătăcit și încerci să o atingi. Ești tras înapoi de mâinile albe ale olandezului. Auzi răul cum vine din pădure. Caii negri se apropie. Încerci să le explici, dar e prea târziu. Sufletul ți-se prelinge pe chip.
Erai labil, dar acum ești omul prezent. Ai fost omul recent, acum ești omul momentului. Vorbești engleză într-un joc stupid în care nu ești sigur cum ai putea scăpa de homeless. Nu pare să facă nimic rău. Ești tentat să-i dai de băut. Ea discută încet lângă tine cu prietena ei privindu-l cu coada ochiului. Nu înțelegi de ce se apropie de tine. Tu vrei să prinzi o muscă. Te roagă foarte puternic să vorbești românește. Olandezul îl trage înapoi și-i dă un picior în stomac. Cade. Te bușește iar adrenalina. Te ridici imediat, cu o viteză pe care nu ți-o bănuiești și sari la gâtul roșcovanului să-l potolești. Asta îl dezechilibrează și îi dă voie homelessului să se scoale. Aproape că îl lovește iar, dar între capul lui și piciorului olandez cu bocanc se interpune tibia ta. Te doare. Homelessul e tras de mânecă înapoi la pământ. Urlă de jos ceva ce înțelegi destul de clar. Strigi la olandez să se potolească. Fetele se răstesc concomitent la el să înceteze. Prietena lui zbiară isterizată că n-are milă. Sau poate se referă la tine? Bocancul lui te ocolește și șterpelește fruntea omului răsturnat. Îl împingi în spate și sari ca să-l acoperi. Simți mirosul de gard ruginit al sângelui. Nu știi de unde vine curajul ăsta. Nici nebunia olandezului. Același om care a prins muște cu gura se străduiește să strivească o persoană nevinovată. Asta vei gândi mult mai târziu când vei fi iar labil. După ce îți vei fi luat pumni în ceafă și în gură. După ce te va fi învinețit. După ce barca se va fi îndepărtat de ponton și după ce gustul de roșii va dispărea. La mult timp după ce homelessul se va fi ascuns în pădure. Odată ce vei renunța la ambiția de a lupta. Odată ce mâna ei o va strânge pe a ta când veți coborî înapoi pe continent. Când vei plânge pentru prima dată în ultimele luni. Când rușinea te va copleși, după care se va preschimba în ură și mai apoi în teamă. Acum, în schimb, ești puternic și îmbrățișezi undeva într-un luminiș, sub lumina lunii, un homeless care nu te-a lăsat să-ți dai sufletul pentru o muscă. Groaza fetelor perspiră din urma ta, iar loviturile olandezului nu încetează să te nimerească. De sub tine, ca un cosaș, omulețul sare și o ia șchiopătând la fugă. Se răstoarnă, face tumbe și pentru o clipă ai impresia că-l vezi încălecând pe iapa neagră. Plecați împreună, cu olandezul care a luat-o înainte pe cărare. Blițul telefonului iubitei tale luminează calea. Te doare spatele. Ți-ai smucit tare gâtul. Ai palmele zgâriate de la pietrele mici pe care ai căzut. Ți-e cald și ajungi aproape instantaneu în casa lor. Te speli și oricât de mult ți-ai freca pielea te simți jegos. Vine din interior. Ea își face griji. Te mângâie pe frunte. Plânge în locul tău. Îți spune că ai fost curajos. Că ai făcut bine. Dimineața vă ridicați, faceți bagajul și plecați. Ușa rămâne descuiată. Bocancii lui nu mai sunt la intrare. Probabil a plecat în pădure să-l prindă pe sărman.
Ești ultimul om și ai scăpat. Țipi de sub suflețel că ai văzut ce i-a făcut străinului. Știi cum l-a strivit de cerul gurii. Cum i-a luat banii și a plecat. Căldura răsuflării îți pătrunde în barbă. Te împărtășești de la ea cu vioiciune. Zâmbești și cât ai zice pește sau calcan sau vreo vorbă scurtă țâșnești către răpăiala dintre copaci. Apuci de părul lung coada unuia dintre cai și te trage înainte. Într-un final întunericul te ascunde. Țiuiala unui greiere te mulțumește. Ești ultimul om și ai scăpat. Îți plăcuse cândva petrolul. Acum te bucură că poți continua lupta. Sunt milioane de ani de când binele și răul au fost inventate. Tu mergi pe sfoară undeva între ele, sperând că amândouă te privesc. Ai muci în barbă și sânge pe față. Adevărul e că după atâta vreme, ție-ți plac numai caii.
Ești acasă. După luni de zile vezi cum, din băiețelul de pe canapea se ițește, ca de sub o piele de șarpe, un bărbat. Știi că a reușit. Că lupta din el s-a terminat. Că a învins și că și-a redobândit forma. Că se va ridica și va face iar ce îi place. Că va găti, va fi fericit, va încerca să facă bani în societatea de consum în care trăiți. Că veți începe să vă iubiți iar. Că sexul va fi mai ok. Că va înțelege că nu are o problemă. Că din corpul lui vechi se va duce la unul nou. Va face pași mici. Va avea succes și se va gândi mai puțin la el ca la o victimă și mai mult la restul lumii ca la un prieten pe care dacă va putea, îl va ajuta. Va zâmbi. Va cumpăra magneți de frigider pentru cunoscuți din țările unde veți ajunge. Va mângâia cu blândețe pisici vagaboande. Va înjura la meciuri și se va oftica la table. Ești acasă. După luni de zile în jurul vostru apar pereții, biblioteca și televizorul. Ușa se deschide ca să vă primească înapoi în lume. Acasă. Ce cuvânt stupid, ca o telenovelă turcească.
Ești iar labil psihic. Ai timp să faci torsiuni mentale, să speri. Te vei trezi lipit de așternuturi. Târându-te spre finalul care va intra pe fereastră. Ultima lumină la care ai să mai privești. O pereche de șlapi care vine de pe hol. Cineva încețoșat care se apropie de tine. Lacrimile contribuabililor. Sunetele mașinilor din stradă. Nimic nu va conta. Corpul tău nu va fi decât o formă. Viitorul se va fi terminat în sfârșit. Ai să înțelegi. Cine a spus că omul e ca o insulă a fost un bou. Omul e cel mai penal continent. Pe el cresc mai departe generațiile. Nu înjuri și te scoli. Ai de lucru. Îți ștergi aplicațiile iar. Mâine plecați la munte. Cu avionul. Și cerul albastru te înconjoară cu liniștea peștilor. A fost o oroare, dulce prinț! Și miligramele intră în tine. Săruți fereastra pavilionului unde ai fost internat. Lumea se întinde și se rupe. Ai vrea să te ridici la cer pe o bombă nucleară care pleacă spre soare. Viața nu e vis. E realitate. Noroc că a rămas undeva în spate.
Imagine: Desertification, Norbert Filep, 2024
