În vremea din urmă, câteva proiecte generoase au restaurat și scos din uitare arhive fotografice importante ale Clujului vechi. Clișee alb-negru, imagini azi greu de identificat în țesutul urban al metropolei, sunt aduse sub ochii noștri. Le privesc cu aviditate: nu atât pe cele mai vechi, provenind din interbelic sau chiar din primele decenii ale secolului trecut, ci pe acelea care îmi înfățișează orașul primei mele copilării – și a primelor mele trasee parcurse cu piciorul, agățată de mâna câte unui adult, mai mereu prea grăbit… Uneori, recunosc în ele contururi, case, ape și arbori care îmi populează și astăzi coșmarurile: enorme (poate, pentru că le văzusem de la înălțimea unui copil de doi-trei ani), amenințătoare și delabrate, decorurile urbane ale orașului de atunci au consistența incertă și amenințătoare a unui pericol nenumit. Poate că amintirea mea le leagă de o teamă primară, teama de lumea în care ieșeam și care era, firește, mare, și – mai ales, pentru copilul totuși foarte mic de atunci – de neînțeles. Visez, uneori, de pildă, că trec un pod precar, printre scândurile căruia văd apa mare de dedesubt, și apa e mâloasă, neagră, grea, cât plutește, cât stă împiedicată în enorme contururi solide, misterioase, și mă gâtuie spaima că aș putea să nu mai ajung dincolo, că formele acelea vin spre mine și mă vor înghiți. Am redescoperit recent că, în coșmarul meu recurent, se află un pod vechi peste Canalul Morii, desființat în anii ’60, când s-a modernizat strada Barițiu. Cum era aproape de casa noastră, e foarte probabil că îl treceam foarte des. Și că îmi era frică, mi se părea enorm, amenințător și urât (…mirositor). Memoria mea trează a uitat decorul acela, memoria mea afectivă l-a păstrat: între amintire și vis, balansul confuz nu face decât să îmi întărească impresia că sunt și totodată nu sunt unde trebuie, că sunt și totodată nu sunt stăpâna propriilor mele spaime.
Tot așa m-am simțit când am citit, în 2012 sau 2013, traducerea engleză, atunci apărută, a romanului lui Laszlò Krasznahorkai, Satantango. Semnată de George Szirtes (în ale cărui traduceri învățasem de ceva vreme să am încredere), ediția londoneză apăruse în 2012, și cum mă aflam în Occident, e foarte probabil că mi-am luat-o imediat. Îmi amintesc, vag, lumina vătuită, iernatică, în care navigam prin cameră și mă întorceam, fascinată – uneori, îmi venea să spun, „bolnavă“ – la roman, fermecător ca o simfonie și apăsător ca o poartă de infern. Nu mai am exemplarul de-atunci, știu că l-am dăruit imediat unuia dintre prietenii mei occidentali, cum fac adesea când descopăr cărți (în limbi accesibile lor) care le pot „explica“ lumea mea, lumea de unde vin, ducându-mi în spate spaimele, complexele, dar și atenția particulară la semnele discrete ale răului din țesătura unui perfect cotidian civilizat… Nu mai am exemplarul de-atunci, dar am amintirea descoperirii poveștii apocaliptice, pe care memoria educată o așeza, ușor, în rafturile cu Kafka, Gogol, Dostoievski și Caragiale ale bibliotecii mele interioare. Îmi amintesc fascinația morbidă a lecturii, a frazelor lungi și măiestru irespirabile, pentru că am trăit-o, atunci, ca pe aducerea-aminte a unui coșmar. Știu, comentatorii au scris mult despre atmosfera de apocalipsă continuă din Satantango, a unei utopii comuniste eșuate, în care eroul, brutal, disperat, mereu beat și mereu atent la semnele sfârșitului continuu, se mișcă în ritmul unui vis urât. Noroaiele, lumina pâcloasă care nu e nici zi și nici noapte, umezeala, loviturile, ruinele, iluzia unui clopot care sună, undeva, melodia improbabilă a unei speranțe, natura pustiită de lăcuste și arhitectura distrusă de oameni, toate acestea îmi apăreau în minte ca o lume incertă, undeva, între amintire și vis. O metaforă potrivită, o, cât de potrivită, mi se păruse atunci, a lumii în care îmi trăisem tinerețea, viața mea dintâi, și pe care mi-era atât de greu să o explic lumii libere, occidentale, unde ajunsesem în viața de-a doua, „ce mi s-a dat“. Povestea lui Irimías era, ca tablourile lui Bosch, epitomul romanesc al unei experiențe de care îmi aduceam aminte, tot mai mult, ca de un coșmar.
Așa a început relația mea, de cititoare diletantă și entuziastă, cu literatura lui Krasznahorkai: cărțile lui sunt grele, nu te întorci la ele dintr-o toană și nu le prea poți citi nici compensativ, nici escapist, e-adevărat, dar nici pe Dostoievski, nici pe Kafka, doi romancieri fără de care n-aș fi eu însămi, nu îi recitesc „cântând“. În schimb mi-i amintesc, o, cât de bine, ori de câte ori realitatea cotidiană crapă la țesături, iar etica stă să i se facă țăndări. Poate fi mântuit omul care nu mai crede? Dacă aceasta e întrebarea literaturii lui Krasznahorkai, recunosc în ea nu numai neliniștea marii literaturi, dintotdeauna, ci și disperarea celor care, ca noi, simt întunericul așezându-se, încet și irepresibil, peste geana cenușie a soarelui la apus.
Din aceste motive – și din multe altele, pe care un profesor de literatură trebuie să le poată articula oricând – am fost foarte entuziastă când Universitatea Babeș-Bolyai a decis să îi acorde scriitorului maghiar titlul de Doctor Honoris Causa (ceremonia a avut loc în martie 2019). M-am dus, desigur, și la ceremonia din Aula Magna, dar și la întâlnirea cu publicul, seara, unde am descoperit un interlocutor deloc atins de aripa celebrității narcisiace, atent la public și la întrebări, răspunzând substanțial, articulat, uneori – într-o engleză al cărei accent străin mi-l făcea, de fapt, și mai apropiat. Dar, mai ales, de unde stăteam în Aulă, când s-a uitat peste public, cu (poate) cea mai tristă privire albastră pe care am întâlnit-o vreodată, mi-am dat seama că îmi aminteam, ca prin vis, privirea aceasta – și tot așa de fascinantă, în tristețea ei, o știam. Memoria mea, neatentă la străini, o păstrase, împreună cu înfiorarea tristeții pe care o transmitea. Îl mai văzusem, așadar, în carne și oase, undeva, într-un aeroport (?), unde citeam, ghemuită și obosită, așteptând să se deschidă check-inul, și, ridicându-mi ochii din carte, l-am văzut pe omul acesta privind spre mine. Nu spre mine, cred, ci spre cartea din mâna mea: îl interesa? O știa? Nu mai știu nici care era aeroportul (ar putea fi cel din Budapesta, hubul călătoriilor oricărui ardelean în anii ’90), nici ce citeam, nici în ce limbă. Aș fi vrut să am curajul de a-l agrăi pe bărbatul foarte înalt, de pe scaunul din fața mea, poate cartea ar fi fost un subiect valid, după cum o privea, cum zic, cu cei mai triști ochi posibili. Nu l-am avut. Și niciodată, în aventura descoperirii scriitorului Krasznahorkai (cu vreo 10 ani mai târziu), nu mă gândisem să îi caut fotografia, e drept. Sau, vorba poetului (nostru) național: voi fi visat…
În acest context emoțional, dialogul lui Krasznahorkai cu studenții din universitatea mea, în 2019, avea să îmi mai ofere o descoperire neașteptată. În mod lăudabil pentru asemenea ocazii celebrative, invitatul se pregătise pentru întâlnirea cu publicul român și voia să ne ofere un dar cu totul insolit. Răspunzând unei întrebări cuminți (dar necesare, în astfel de dialoguri) despre ceea ce l-a făcut să devină scriitor – și să aleagă formule narative ale apocalipsei continue și ale prăbușirii morale – Krasznahorkai și-a dres imperceptibil vocea și a răspuns… amintindu-și întâlnirea din adolescență, de la școala pe care o urma la Gyula (o școală comunistă, ca toate celelalte, în lumea aceea, a precizat el), cu un manual de… Aici a ezitat, căutând să definească cât mai bine obiectul: era un manual de literatură universală conținând scrieri, traduse în maghiară, ale unor autori angajați, din blocul comunist. (Ne despart 10 ani: eu nu am mai prins la școală asemenea manuale, dacă vor fi existat, dar tipologia mi se pare foarte verosimilă). Și, acolo, adolescentul Krasznahorkai a citit o nuvelă a unui scriitor român, care înfățișa lumea mizeră a unei apocalipse istorice, o decădere morală înfricoșătoare, și un erou a cărui inocență făcea totul și mai insuportabil. I-a plăcut și și-a zis, atunci, că așa ar trebui să scrie și el, dacă va scrie. Nu își mai amintea numele autorului român, dar își amintea titlul nuvelei, Moartea lui Ipu. Și a trecut mai departe, minimizând importanța acestei mărturisiri făcute „românilor“ (spre tristețea mea, nu cred că eram mai mult de zece în toată sala, plină ochi altminteri), vorbind despre cât de importante sunt lecturile de tinerețe, cele care te expun violenței marii literaturi.
Moartea lui Ipu? Ipu, cu I, ca Irimías, din Satantango? Nuvela lui Titus Popovici mai făcea parte, în adolescența mea, din bibliografia școlară românească, aceea obligatorie, în care căutai cu disperare semnele marii literaturi: fără să mă mai fi gândit la ea de peste patru decenii, subiectul ei, și atmosfera, și violența lumii de acolo – toate mi-au revenit în minte, când am auzit referința romancierului, cu precizia unei amintiri bine depozitate, acolo unde senzația mea, la lectura lui Satantango, fusese cea a recunoașterii contururilor vagi, amenințătoare, ale unui coșmar. Nu vă spun despre ce e vorba în nuvela lui Titus Popovici: mi-ar plăcea ca tot acest furore declanșat de Premiul Nobel să conducă și spre o redescoperire a ei. Adaug, pentru amatori, că a avut parte de o ecranizare cinematografică foarte apreciată, cu Amza Pellea în rolul lui Ipu: Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972, film regizat de Sergiu Nicolaescu, vizibil integral pe YouTube).
Am ieșit de la întâlnirea cu Krasznahorkai strângând în brațe edițiile englezești care se vindeau la ușa Aulei, dar n-am avut puterea să mă întorc și să cer autografe. Mărturisirea lui despre nuvela lui Titus Popovici mă gâtuise, nu pentru valoarea sa ca „artă poetică a memoriei culturale“, ci pentru că mă trimisese, cu viteza luminii (…pâcloase, de sfârșit de lume), înapoi, la ceea ce nu știu nici astăzi dacă sunt amintirile unei vieți fără speranțe sau coșmarurile unor memorii colective, ale cine știe cărei umanități ce îi vorbește creierului meu, iar eu nu pricep nici azi ce spune…
Imagine reprezentativă © Stanley Zimny
