Ioana Gorzo (n. 1986, Ieud) este o artistă care caută lumina și frumusețea. Expune constant la București și la New York. Desenează și pictează condiții ale frumuseții, ale luminii, ale memoriei pe care le tratează pe diferite suporturi, folosindu-se de distincte forme ale transparenței. Pornind de la situații extrase din realitatea înconjurătoare, artista se folosește de tehnici picturale peste care intervine ulterior, creând imagini mai mult sau mai puțin abstractizate, alterate, dizolvate.
Ca om, Ioana Gorzo este o prezență caldă, dar rezervată. A stat mult prin preajma fratelui său, Dumitru Gorzo, pe care l-a avut ca model, dar de care a căutat mereu să se îndepărteze atunci când era vorba de crearea imaginilor. Profund marcată de lumea satului și a naturii, de familie și de cei patru frați ai săi, Ioana vorbește cu o voce calmă, fără inflexiuni, despre viața ei. Întâlnirile cu Ioana sunt ca o gură de aer proaspăt, unde datinile și tradițiile au rămas relevante, unde profunzimea satului te urmărește chiar și în „orașul ca un furnicar“.
Ce te-a influențat cel mai mult în copilărie?
M-au influențat frații mai mari — toți trei, dar și Ioan, fratele mai mic.
Mama și tata, moșu’ și moașa, fiecare membru al familiei a jucat un rol important în devenirea mea. M-au influențat babele și moșii: babele sunt niște super-oameni cu super-puteri. Ele întotdeauna știu tot — ce se întâmplă, ce și cum se face, care e rânduiala, își impun părerile și au un tip de greutate pe care restul oamenilor nu o au. Sau, cel puțin, așa mi se pare mie. Iar moșii aveau niște povești pe care eu le ascultam mereu la poartă. Ei stăteau pe bancă, pe șanț și povesteau despre alte timpuri, cum era când erau tineri, iar eu îmi imaginam ce povesteau. Ei povesteau și eu vedeam imagini, era ca și cum m-aș fi uitat la filme. Și, de obicei, stăteam ascunsă după gard, să le aud poveștile.
M-a influențat locul din care vin, tot ce m-a înconjurat și tot ce mă înconjoară. Locul acela în care am crescut vine cu o încărcătură spirituală, cu o datorie morală, cu o formă de respect și rânduială. Am fost învățată să trăiesc cu respect pentru oameni, natură și viață. Am fost învățată că lucrurile nu vin de-a gata, că trebuie să muncesc pentru ele.
Cât de mult a contat pentru tine interesul lui Ilieș Gorzo și al lui Dumitru Gorzo pentru cultură și arte?
Ilieș și Dumitru plecaseră de acasă și veneau înapoi în vacanțe dintr-o altă lume, diferită de cea a satului. Asta m-a făcut să-mi doresc să descopăr acea lume. Apropo, Ilieș și Dumitru au fost printre primii studenți din sat admiși la facultate după Revoluție. Iar bunicul, atunci când eu și Ion eram mici și veneam de la școală, zicea foarte mândru „au venit studenții!“. Eram studenți încă din clasa întâi.
Ce diferență de vârstă e între tine și frații tăi?
Treisprezece ani sunt între mine și Ilieș, iar între mine și pictoru’ (n. red. Dumitru) sunt unsprezece. Bingo e cu zece ani mai mare. Ioan e cu doi ani mai mic.
Cum îi vedeai pe frații tăi în copilărie?
Ilieș e fratele cel mare și deștept. El a avut întotdeauna o relație foarte specială cu cărțile. Mi se pare că sunt cei mai buni prieteni ai lui. Nu l-am auzit zicând asta niciodată, dar așa mi s-a părut, cel puțin în copilărie, că avea o relație mai bună cu cărțile decât cu mine și cu Ion. Nu prea făceam lucruri împreună, cât mai degrabă se întreba ce e cu noi, ce vrem și câteodată ne lua la mișto. Noi eram niște copii care îl deranjau de la lucrurile lui importante. Dar ne-a învățat să ne apăram ca să nu ne luăm bătaie și ne-a ambiționat să facem sport. Și cânta foarte frumos la chitară.
Pictoru’ era mai prietenos când eram mici. Era mult mai atent și mai îngăduitor cu noi. Toți frații mei sunt foarte mișto și mă uitam la ei cu admirație. Au fost un model pentru mine și am învățat lucruri de la toți, inclusiv de la Ioan, care era mai mic. Pe el îl admiram pentru că avea o atitudine matură, o conștiință de sine și un fel de înțelepciune care pe mine mă uimeau. Deși noi eram copii, se raporta la lucruri ca oamenii mari și nu îi plăcea sa fie pus în situații care să-i afecteze imaginea.
Pe Ion țin minte că l-a pedepsit odată tata și l-a pus să aducă pietre de la râu în clop. A plecat foarte supărat și s-a întors mai târziu cu clopul în cap și mulțumit, iar tata l-a întrebat surprins unde sunt pietrele. Ion și-a dat clopul jos din cap și de după panglica clopului a scos trei pietricele și i le-a întins. Am fost foarte mândră de el.
Pe Dumitru l-ai văzut prima oară pictând.
Da, pe Dumitru l-am văzut prima oară pictând și desenând la modul cel mai serios. El întotdeauna a zis că e pictor, era foarte conștient de asta și a demonstrat că dacă chiar vrei se poate, indiferent de piedici. A fost singurul din familie care avea un soi de libertate (pe care și-a luat-o singur), își făcea programul după cum îi pica bine, picta noaptea și părea mulțumit, în timp ce restul familiei se agita cu munca câmpului. Ca și copil, îmi părea că făcuse o mare descoperire existențială. Probabil că, dacă nu vedeam de mică această posibilitate, dacă nu l-aș fi avut pe el ca exemplu, nu aș mai fi ajuns aici. A avut și are un soi de încăpățânare, voință și ambiție care sunt molipsitoare. Cred că asta e superputerea lui.
Te face să vrei să cauți și să găsești în tine o putere care te face să mergi mai departe.
Da, știe el ceva. În proximitatea lui, pare că dacă îți dorești ceva suficient de tare și tragi în direcția aia, orice e posibil.
Și cum era Ioana?
Ioana era timidă și visătoare. Încă din clasa întâi eram întrebați ce vrem să ne facem când vom fi mari. Mă speria gândul că trebuie să mă hotărăsc, mă întrebam dacă restul copiilor știu ce vor. Nu prea știam, dar voiam să fac lucruri cu mâinile, voiam să desenez, să pictez, visam să fac artă. Îmi construiam lumi imaginare și mergeam să mă plimb prin ele. Mi-ar fi plăcut să aduc oameni să le arăt, dar nu era posibil, așa că au rămas locurile mele secrete.
Îl vedeai pe undeva prin casă, prin curte pe Dumitru într-un colț cum desenează și ți se părea mai tentant ce face el în raport cu alte lucruri domestice sau a venit natural?
Da, bineînțeles că mi se părea mult mai tentant ce făcea Dumitru, era mult mai aproape de lumea la care visam. În același timp, a venit natural, aveam nevoia asta în mine. Faptul că Dumitru apărea acasă în vacanțe și îl vedeam pictând sau cioplind, a însemnat mult pentru mine.
Țin minte vara în care trebuiasă-și facă mapa pentru admitere la facultate. Știu că avea doar două săptămâni la dispoziție și m-a pus să-i pozez. Am fost așa de încântată de ce face, că am adus toți copiii din vecini să vadă cum pictează Dumitru nost’. Mi se părea că e un mare eveniment, ceva ce nu s-a mai văzut, nu s-a mai întâlnit. Iar el s-a supărat și m-a întrebat de ce i-am dus toți copiii pe cap, că el avea treabă. Nu avea timp de noi toți și îl încurcam. Uite, acum că mă gândesc, poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care poate să lucreze cu oameni în jur, pentru că i-am adus spectatori din prima, vreo douăzeci.
Ai vrut și tu să desenezi după model?
Nu, nu aveam curaj, mi se părea ca nu mă pricep. Abia în liceu am început să desenez după model. În clasele primare aveam diverse teme la ora de desen și mă străduiam să îmi fac treaba cât mai bine. Desenam din cap, îmi aminteam lucruri și îmi foloseam imaginația. Întotdeauna am fost foarte serioasă la ora de desen. Aveam culori tempera, acuarele, creioane și hârtie de la profesoara de desen. Pentru că îmi plăcea foarte mult, mergeam și la orele altora, ca să îmi termin treaba. Nu știu cum ar fi fost copilăria mea fără lucrurile astea. Acasă mă jucam cu tot ce aveam la îndemână, de la pietre, la bucăți de lemn. Mi-a plăcut întotdeauna materia, combinam texturi. Făceam torturi de nisip și rumeguș pe care le decoram cu flori, frunze și resturi vegetale. Culegeam pietre de la râu, mă chinuiam să le sparg, ca să am prafuri de pietre colorate.
Te jucai în straturi, așa cum lucrezi și acum.
Da, exact, aveam nevoia de a construi și reconstrui același tip de obiecte, de a explora materia din proximitate și de a-mi folosi mâinile. Mă jucam inclusiv cu noroi, făceam desene pe pământ cu un băț sau direct cu mâna.
Ai stat în Ieud până în clasa a VIII-a, apoi ai studiat la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“ la București.
Da, am ajuns în București în vara de dinaintea clasei a IX-a pentru examene și mi s-a părut că am aterizat pe o altă planetă. Mai fusesem la București, la un concurs de icoane în clasa a VII-a, dar în trei zile nu am apucat nici să mă dezmeticesc bine. În prima zi am salutat toți bătrânii care mi-au ieșit în cale și am fost surprinsă văzând că toți îmi zâmbesc. Apoi mi-am dat seama că e aproape imposibil să-i salut pe toți.
Ți-a plăcut Bucureștiul?
Nu știu dacă mi-a plăcut. Mi s-a părut că eram ca într-un furnicar cu multă gălăgie, mulți oameni și cu mirosuri înțepătoare, care îmi făceau greață. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez la oraș, mi se părea un mare haos, ciudat, aglomerat, cu oameni triști. Câteodată îmi era dor de casă, de natură, de liniște și de aer curat.
Și totuși, ai ales liceul din București, nu pe cel din Baia Mare, care era mai aproape de casă.
La Baia Mare nu aveam pe nimeni, chiar dacă era mai aproape de casă. Iar la București aveam trei frați. Dumitru s-a luptat pentru mine, el l-a convins pe tata că era mai bine să merg la Tonitza. Părea cel mai bun liceu de artă și era important să ajung acolo. Am fost emoționată, pentru că îmi doream foarte tare, nu știam dacă o să mă lase sau nu. Mi se părea că dacă reușesc asta, orice e posibil. A fost un început de drum spre devenirea mea ca om și viitor artist. Așa am ajuns la Tonitza, la secția de pictură, într-o grupă numai de fete. Câteodată mai apăreau băieți în grupa noastră, dar nu rezistau prea mult și se transferau la alte secții.
La facultate ai studiat la secția de „Fotografie și imagine dinamică“, în cadrul UNArte. Cum a venit această nevoie de a te îndepărta de pictura studiată în liceu?
În liceu mi-a plăcut mult la pictură. Am făcut studii de desen și culoare, am lucrat după model și am făcut tone de crochiuri în Cișmigiu. Am învățat foarte multe tehnici, unele îmi păreau absurde, dar mai târziu mi-au folosit. Am pictat mult în zemuri colorate pentru că nu aveam prea multe culori și nu-mi permiteam financiar prea multe. Trăgeam de ele să-mi ajungă cât mai mult. Aveam colege care pictau în pastă groasă și eu mă gândeam că fac risipă. Majoritatea colegelor mele de grupă erau copii de artiști/profesori, veneau cu mult mai multă pregătire decât veneam eu și aveau tehnică mai bună decât mine. Dar puteam să intru la pictură la facultate; în același timp, mă gândeam că o să se repete experiența din liceu, iar eu aveam nevoie de un alt tip de experiență. Asta în primul rând, iar în al doilea, mi se părea că profesorii îți impun stilul lor de lucru. Mi-am dat seama că am cel mai bun profesor de pictură acasă, așa că nu am simțit nevoia să fac pictură la facultate. Făcusem un curs de fotografie la Palatul Copiilor în timpul liceului și mi-a plăcut foarte tare. În laboratorul foto mi se părea că există un tip de magie imediată,lucram cu alt tip de imagine șiera altă metodă de a crea imaginea. Am hotărât că vreau să învăț lucruri noi, așa am ajuns la foto-video. Aveam imagine statică, imagine în mișcare și loc de experimentat.
Ai mai pictat în timpul facultății?
Da, mereu am pictat. Când se terminau cursurile mergeam la Dumitru la atelier să pictez. Am avut cel mai bun profesor de pictură, pe Gorzo, care întotdeauna m-a susținut cu materiale, sfaturi și spațiu de lucru, foarte importante pentru orice artist în devenire.
Traduceai subiecte, teme dintr-un mediu în altul?
Nu neapărat. Eram foarte serioasă cu temele de la facultate, pe foto, pe video, dar la pictură erau mai mult exerciții. Încercam să găsesc ceva nou, să-mi dezvolt tehnica și să-mi lucrez mâna. Mi s-a părut foarte multă vreme că Dumitru a făcut deja tot, că orice aș fi făcut, era făcut de el deja. Așa că am tot lucrat până când am ajuns să găsesc ceva care sa mă reprezinte, care mă definește mai mult pe mine, o zonă unde el nu s-ar fi dus.
Îți aduci aminte un anumit moment când s-a produs declicul?
Foarte multă vreme nu am avut nici un fel de siguranță. Cred că prima oară când m-am simțit mai sigură pe mine a fost atunci când am făcut lucrarea de licență. Am lucrat și am așteptat foarte mult. Așa mi-am dat seama că am multă răbdare și că pot folosi răbdarea asta în procesul meu de lucru. Am realizat că timpul pe care îl investești în ceva contează. Că dacă dai timp și atenție unei lucrări, timpul rămâne pe suprafață și se simte. Cred că ăla a fost momentul în care am realizat că timpul e de partea mea și că pot să construiesc lucruri cu răbdare. A fost destul de greu să găsesc o dimensiune care să fie doar a mea. Au fost multe încercări reușite și nereușite, lucru cu diferite tipuri de imagine, cu tot felul de materiale și suprafețe, de la lemn, hârtie, pânză, ulei de in, grafit, desen și pictură, fotografie și video. Lucruriles-au legat încet, dar sigur. Dumitru lucrează în foarte multe mediumuri și produce mult – asta cumva m-a îngrădit dar mi-a și dat un soi de ambiție de a mă aventura în necunoscut și de a mă găsi pe mine. Așa s-au legat lucrurile: încet dar sigur.
Spui că ai căutat mereu să te îndepărtezi de imaginile lui Dumitru și, totuși, Silviu Pădurariu, curatorul și cofondatorul galeriei ARSMONITOR, unde ați expus în luna februarie a anului trecut (pentru prima oară împreună!), a reușit să vă apropie într-un mod neașteptat, relevând, în fapt, o zonă unde imaginile voastre s-au dovedit a fi foarte similare, completându-se unele pe altele.
Da, a fost o surpriză pentru noi colaborarea asta. Nu credeam că ne vom întâlni în felul ăsta, iar eu mi-am dorit foarte tare să expun cu artistul meu preferat. Ne-a surprins pe mine și pe Dumitru felul în care a construit Silviu expoziția „DOI GORZO“: de la selecția lucrărilor, la felul în care au fost panotate. Deși lucrările noastre sunt total diferite, cumva, părea că vin din același loc. Dumitru avea picturi cu nisip în care materia era prezentă, ieșea din lucrare și forma imaginea. Eu aveam picturi în ulei, în care materia era sugerată, înlocuită și mutată de pe o suprafață pe alta. Era granulație și la mine și la el. Cred că mă așteptam să fie un contrast mult mai mare dar, de fapt, a fost armonie acolo.
Cred că toată lumea se aștepta la asta, pentru că suntem obișnuiți cu imagini create de voi care se află, în general, în antiteză. Tu cauți lumina în imagini, iar liniile lui Gorzo sunt tăioase, opresc lumina, ea nefiind capabilă de a intra în suprafața lui.
Dumitru lucrează din umăr, iar formele lui parcă sunt smulse din altă dimensiune. Lucrează foarte mult, iar desenele lui au ceva din repeziciunea gândului. Cred că de asta sunt tăioase și impunătoare. Eu intru pe o suprafață și îmi petrec timp acolo, construiesc imaginea din aproape în aproape, o chem, o caut.
Se poate spune că smulgi și tu imagini din cotidian. Îmi spuneai că faci poze cu telefonul și de acolo îți încep compozițiile.
Eu nu smulg imaginea, eu negociez cu suprafața și vorbesc cu ea. Petrecând mult timp cu suprafața și cu materia, mă aștept ca imaginea să se arate, dar nu se arată din prima. Câteodată se arată și eu nu o văd sau o văd după un timp doar. De multe ori, trebuie să mă îndepărtez, să-i dau spațiu. Caut lumină și caut un tip de frumusețe care pe mine mă înduioșează. Și o găsesc în cotidian, în proximitate, în tot felul de lucruri care par banale. Fac poze cu telefonul să-mi amintesc anumite momente, aș putea spune că telefonul e caietul meu de schițe.
Tu îngrijești imaginile.
Exact. Suntem total diferiți. La Dumitru e multă acțiune, la mine procesul e mai lent. Nu e nimic imediat și rapid. Imaginile mele conțin foarte mult timp. Pe lângă materie, lumină, prezență, absență, e mișcare și timp. Și nu timpul pe care îl dedic lucrului, care e mult, ci mă refer la o încapsulare a unui moment anume. Sunt posibilități nenumărate și mă învârt, cumva, în jurul timpului și al spațiului atunci când lucrez cu imaginea. Da, plec de la un cadru fix, de obicei de la o fotografie, dar nu mă prea gândesc la imaginea de la care am pornit neapărat, ci mai degrabă la momentul care a rămas cu mine, care a rămas întipărit în memorie și care vrea să iasă afară. E timp, e spațiu și e lumină.
Ce te atrage la un cadru? Ce trebuie să conțină o imagine din cotidian ca să o fotografiezi și să o folosești ca pe un soi de schiță a unei lucrări?
Frumusețe.
Ce înseamnă frumusețea pentru tine?
Foarte multe lucruri. De la felul în care lumina atinge lucrurile, la prezența unui copac înflorit, râsul copiilor, o pasăre în zbor, muzică, mirosuri, sunete. Într-un moment potrivit, aproape orice situație poate să producă frumusețe: dans, răsărit de soare, iarbă și flori, liniște, ceață, ploaie de vară, calm și bucurie pe care le-am mai văzut undeva, cândva. Sunt momente care sunt asociate cu alte momente din existența mea, care mi-au părut cândva frumoase și bune. Ele au legătură cu mine și cu felul în care mă uit la lume, dar nu sunt doar despre mine. Sunt experiențe de viață. Mi se pare că e un fel de a vedea lumea și de a o păstra vie în amintire.
Spuneai, la un moment dat, că imaginile tale sunt în strânsă legătură cu amintirile.
Da, cu felul în care îmi amintesc lucrurile, mai degrabă. Imaginile cu care ajung să lucrez sunt similare altor experiențe. De asta zic că lucrările mele conțin lumină și timp, pentru că ele mereu îmi aduc aminte de ceva începând din copilărie, până în prezent. Mă duc pe o hartă a timpului și ajung să îmi amintesc niște lucruri specifice pe care le integrez în lucrări. Sunt lucruri pe care le-am mai văzut și le-am mai simțit, care au legătură cu cine sunt, de unde vin, cu oamenii dragi din viața mea. Nimic nu e la fel, totul se transformă, doar în amintiri mai rămân așa cum au fost cândva.
Vorbind de lucruri care rămân doar în anumite feluri din amintiri – care este povestea Ioanei Joa și cum ai renunțat la ea?
Prima expoziție personală pe care am avut-o la galeria Laika în Cluj, în 2010, am semnat-o Ioana Joa. Când eram mică eram strigată Ioa, de aici vine Joa. Atât eu, cât și Dumitru, am considerat că nu o să mă ajute asocierea cu Dumitru Gorzo, care era deja un artist cunoscut și controversat.Am hotărât să expun sub un alt nume, doar pentru că sunt sora lui. Ni s-a părut atunci că Ioana Gorzo nu ar fi avut aceleași șanse. Trebuia să mă construiesc ca artist înainte. Din 2010 până în 2024 am expus sub pseudonimul Ioana Joa. La expoziția de la ARSMONITOR, Silviu Pădurariu mi-a spus că este cazul să renunț la Ioana Joa, pentru că eram deja un artist serios, cu multă practică în spate. A fost confirmarea de care aveam nevoie, iar eu m-am bucurat ca un copil că pot să-mi iau numele înapoi. În 2022, la expoziția de la Muzeul Banatului Montan din Reșița, am vrut să mă semnez Ioana Gorzo, dar vorbind cu tot felul de oameni din proximitate, am fost sfătuită să nu renunț încă la pseudonim. Nu aveam suficientă expunere în Romania, iar lucrările expuse la muzeu erau făcute între 2017 și 2022, cinci ani de muncă nevăzută și 106 lucrări.
Prima ta expoziție cu Dumitru a fost la ARSMONITOR, iar de atunci ai început o relație strânsă de colaborare cu una dintre cele mai relevante galerii de artă din București. Ce înseamnă pentru un artist colaborarea cu o galerie?
ARSMONITOR e cea mai mișto galerie din România din punctul meu de vedere, așa că sunt mai mult decât încântată că mă reprezintă ca artist. Cred că e cel mai important lucru pentru un artist. Este vorba de încredere, confirmare și validare. Când cineva îți dă șansa să ieși în lume și să expui, e unul din cele mai importante lucruri care ți se pot întâmpla ca artist. Atunci când lucrezi încontinuu și lucrările tale stau într-un sertar sau în atelier, e ca și cum munca ta nu ar exista, pentru că nu e văzută. Dacă nu îți dă nimeni încrederea asta, rămâi într-un soi de nesiguranță. Când lucrările există doar pentru cel care le face, ele trăiesc numai pe jumătate. De asta cred că e foarte important să ai o galerie cu care să lucrezi.
Anul trecut ai avut primele două expoziții cu fratele tău, Dumitru Gorzo. Prima a fost „DOI GORZO“ de la ARSMONITOR, iar cea de-a doua a fost de la galeria Slag & RX din New York. Cum au fost cele două?
Propunerile au venit în același timp – de la București și de la NY. Și asta a fost foarte fain, pentru că stai și aștepți ani de zile să se întâmple ceva și vine acea zi în care, de fapt, chiar se întâmplă. Și se întâmplă mult mai bine decât îți imaginai. A fost cea mai mare bucurie și împlinire pentru mine să expunem atât în București, unde pentru mine e acasă, cât și la New York, unde a fost mai acasă din punct de vedere artistic. În mod ironic, galeria Slag & RX e prima galerie cu care am colaborat ca artist.
La ARSMONITOR lucrările au fost intercalate în aceeași compunere și asta a făcut un proiect unitar, în vreme ce la Slag & RX am avut spații diferite, iar proiectul a căpătat alt tip de consistență. Totodată, am avut șansa să expun în vitrina galeriei pe care o urmăream de câțiva ani.
Cum ai ajuns la New York prima oară?
Lucrările mele au ajuns la New York înaintea mea. Irina Protopopescu, galerista de la Slag &RX, a avut pentru o vreme un program în care identifica și expunea artiști tineri români. Am fost și eu invitată alături de alți artiști în două expoziții de grup. Apoi au tot venit propuneri. Am primit mai multă încredere de la galeria Slag & RXși de la publicul din New York decât am primit din București. Am colaborat în mai multe expoziții de grup și patru expoziții personale. În timp ce lucrările mele erau pe pereți, am văzut reacția publicului, iar asta mi-a dat un tip de încredere și un feedback de care nu am avut parte în țară. Venea validare din partea oamenilor, de la cei care aveau legătură cu arta, de la alți artiști, dar și de la publicul care intra în galerie.
În timp ce expuneam „Un Perete 1“ la Slag Gallery (actuala Slag & RX – nota red.), mi-am confirmat că pictura are propriul limbaj, că lucrările mele transmit mesajul care trebuie și că imaginea mea nu are nevoie de traducere. E înțeleasă și ajunge la public așa cum am văzut-o în diferite momente. Am fost surprinsă de felul în care oamenii s-au apropiat de lucrări, de timpul petrecut cu ele, de felul în care le-au văzut și de modurile în care le-au descifrat. Cumva, după ce termini un proiect pe care îl expui, rămâi cu o senzație de gol. După expoziția aia am rămas cu o senzație de plin pe care am dus-o cu mine acasă și care a rămas cu mine multă vreme. Acela a fost primul moment din cariera mea de artist în care mi-am dat seama ce mult contează validarea publicului. Îmi părea că toate sacrificiile au meritat, m-am simțit împlinită și puteam să mă bucur sincer de rodul muncii mele.
Unde și cum e Ioana Gorzo acum?
Momentan sunt în București, lucrez la următoarele proiecte. Urmează o expoziție personală anul viitor la galeria ARSMONITOR, asta e prioritatea mea acum. De asemenea, am mai primit niște propuneri de expunere în Europa, dar despre următoarele colaborări o sa vorbesc la momentul potrivit. Viața mea se desfășoară între București și SUA, unde am acces la un atelier generos care îmi permite alt tip de desfășurare. Tot acolo se întâmplă să văd foarte multă artă, de la muzee, cu marea lor bogăție culturală, la multitudinea galeriilor care mă țin la curent cu ce se întâmplă în lumea artei acum.
Am un proces de lucru complex, cu multiple stadii de rezolvare și atacare a suprafeței, stadii care diferă de la o lucrare la alta. Uneori mi se pare că la fiecare lucrare îmi reinventez modalitățile de lucru. Ioana de acum lucrează cu tot ce are la îndemână, se folosește de toate informațiile și de toate experiențele acumulate de-a lungul timpului.
Imagine © Petre Dalea
