Junot Díaz, născut în 1968, în Santo Domingo, Republica Dominicană, s-a stabilit împreună cu familia sa în New Jersey, Statele Unite. După ani marcați de dificultăți economice și eșecuri literare, a cunoscut succesul odată cu publicarea romanului Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao (2007), câştigător al National Book Critics Circle Award (2007) şi al Premiului Pulitzer (2008). În prezent, este profesor de scriere creativă la MIT.
Aveai 40 de ani când ai primit Premiul Pulitzer. Cum ți s-a schimbat viața din acel moment?
Completamente! Aș zice chiar că n-au existat decât două realități pentru mine: nu înainte și după debut, ci înainte și după Pulitzer. Experiența mea de scriitor însemna să fiu citit doar de un grup restrâns de oameni. Cărțile mele nu erau incluse în programa școlară. Trăiam într-un mic univers, ușor de gestionat, e drept, dar mic. Eram cunoscut doar la nivel local. Însă după ce am primit Pulitzerul, iată-mă citit în locuri ca România, unde nu-mi imaginam că voi ajunge nici într-un milion de ani, ținând cont de originile mele. Din punctul acesta de vedere, a fost un dar extraordinar. Totodată, îmi era drag cel care eram înainte, așa cum îmi era dragă acea lume în care trăiam. Prețuiesc ce am primit și sunt recunoscător, dar e și ceva ce am pierdut odată cu câștigarea acelui premiu: acea mică lume care-mi plăcea atât de mult. Sunt împăcat cu asta, căci îmi place și să vizitez România.
Ai vorbit de multe ori despre cicatricile lăsate de dictatura lui Trujillo, căci moștenirea lui se face și astăzi simțită în Republica Dominicană. În multe feluri, e la fel și în România de după Ceaușescu. Cum crezi că ar trebui să se scrie despre traumele cauzate de un regim totalitar fără a le reduce la o serie de clișee?
E greu, nu? Asta din cauză că Occidentul, în raport cu care România și Republica Dominicană se găsesc la periferie, a impus o perspectivă simplificată asupra regimurilor politice opresive. Cum lideri ca Trujillo sau Ceaușescu continuă să dăinuie, ca niște spectre, chiar și în comunități ai căror indivizi sunt născuți după moartea lor? Asta e greu de explicat, viața de apoi a dictatorilor, care adeseori e îngrozitor de lungă și nu poate fi conținută de o simplă narațiune. De aceea noi, scriitorii, cărturarii, jurnaliștii, suntem de multe ori obligați să abordăm astfel de teme pe căi ocolite, căci, deși dictatorul e mort de mult, încă provoacă reacții puternice. Dacă eu le spun dominicanilor că Trujillo încă exercită o influență asupra societății dominicane, întâmpin o puternică rezistență din partea lor. Sunt acuzat imediat că exagerez, că am înțeles greșit, că, de fapt, noile generații nu se gândesc la asta. Oferă o mulțime de alibiuri pentru a dovedi că s-au distanțat psihologic de acea perioadă. E un fenomen complex. Așadar, ca artist, jurnalist sau cărturar, trebuie să recurgem la abordări ortogonale, să strângem dovezile fără a trage concluziile, în speranța că cititorul va ajunge de unul singur la durerosul adevăr. Adeseori schițez premisele acestei pledoarii, ofer indiciile, apoi mă îndepărtez. Pot să vorbesc despre Trujillato de parcă aș căuta să-i induc în eroare. Pot scrie o carte ca romanul meu, care pare despre regimul lui Trujillo, dar, în fapt, spune o altă poveste, una care-i distrage pe cititori, dar până la urmă adevărul ajunge măcar la unii dintre aceștia pe frecvențe mai joase. Cel puțin așa sper, așa visez.
Ai scris că Trujillo stăpânea Santo Domingo de parcă era prorpiul său Mordor. Stăpânul inlelelor este de departe seria mea fantasy preferată.
Și a mea.
Trujillo ca Sauron. Poate că toți dictatorii sunt după chipul și asemănarea sa. Edward R. Murrow a spus că un om nu poate teroriza o întreagă națiune decât dacă toți îi suntem complici. Tu cum crezi că o persoană poate dobândi atâta putere asupra mai multor milioane de oameni?
Nu pot să mă pronunț în privința României, dar cred că este o mare diferență între o cultură majoră, cu o istorie bogată și numeroase tradiții, și o țară ca Republica Dominicană, a cărei izolare insulară a făcut-o incredibil de vulnerabilă în fața puterii distrugătoare a unui lider coșmaresc de carismatic. O societate periferică, spre deosebire de Cuba, tot o insulă, aflată la o aruncătură de băț de noi, dar despre care nu s-ar putea spune că a fost vreodată o țară marginală. Potrivit istoricilor materialiști, erau mai multe televizoare în Cuba în 1955 decât erau în Statele Unite, care-i de două sute de ori mai mare. Indiferent de regim și de clasă socială, cubanezii au avut mereu acces la diverse mecanisme care le-au permis să înțeleagă, să contextualizeze, să se împotrivească. În Republica Dominicană nici nu putea fi vorba de așa ceva. Alfabetizarea era aproape zero, la fel și nivelul de integrare în comunitatea internațională. Asta nu înseamnă că nu aveam propriile noastre tradiții și istorii pe care încercam să le împărtășim lumii, dar acestea nu erau destul ca să ajute un popor captiv care nu avea parte de niciun sprijin din afară. Să scrii despre ce se întâmplă cu o națiune atunci când orizontul ei este acoperit de un singur chip este o provocare, iar eu sunt intrigat de provocări.
În Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao, te joci cu istoria și mitologia. Crezi că povestea poporului dominican ar putea fi spusă făcând abstracție de folclor, tradiții și superstiții?
Pentru mine nu e importantă doar povestea poporului dominican, ci cât de greu este să înțelegi și să transformi într-o poveste abuzul de putere. Plasând acțiunea în Republica Dominicană, n-am exprimat decât un punct de vedere, al meu ca artist, conștient pe deplin că nu sunt o autoritate în domeniu. Problema este că astfel de regimuri opresive pur și simplu depășesc limitele realismului. Un discurs realist nu poate surprinde ce naiba s-a întâmplat și ce impact radioactiv a avut asta asupra mai multor generații, cum a apărut, pare-se, din neant, s-a înstăpânit peste prezent, apoi a dispărut. Așa că e nevoie să dezvolți tot soiul de strategii, nu pentru a zugrăvi, ci abia pentru a încerca să zgârii suprafața a ceva atât de complex. De aceea m-am folosit de folclor. Sigur, americanii adoră să vorbească despre îngeri sau blesteme sau despre cum țara lor este Tărâmul Făgăduinței. Americanii sunt peste măsură de superstițioși. Așa că m-am folosit de asta. Dar folosindu-mă de vernacular, de supranatural, de mitic, am încercat să redau profunzimea a ceva ce realismul nu poate surprinde.
Crezi în blestemul fukú?
O să ți-o spun pe șleau. Sunt o persoană profund empirică. Dar problema e că, la fel ca orice persoană profund empirică, atunci când mă găsesc în ruralul dominican, fără curent electric, fără semnal la telefon, și e două noaptea și merg pe un drum de țară cu vărul meu, nu mai sunt prea empiric. Am încercat să înțeleg și latura asta a mea, când mi se pare că superstițiile sunt justificate și monștrii sunt reali. Acum însă iată-mă într-un oraș universitar și îți pot spune că în clipa asta nu cred câtuși de puțin în toate lucrurile alea.
Chiar dacă te afli în țara lui Dracula.
Da, m-au avertizat în privința asta prietenii mei americani. Dar la ce mă gândesc eu fiind aici este că eram student în ’89, când v-ați pus dictatorul în fața plutonului de execuție, și urmăream cu mare atenție desfășurarea evenimentelor. Am fost dintotdeauna un împătimit al ziarelor și în mintea mea orice putea face ca Războiul Rece să explodeze. Nu eram singurul, căci tot ce avea legătură cu sfera de influență sovietică era o obsesie pentru americani. Mai mult, unchiul meu era militar aflat în misiune în Germania, așa că aveam un motiv în plus să stau cu ochii pe evenimentele care ar fi putut constitui o primejdie pentru el. Când mă gândesc la România, la asta mă gândesc, la acel moment. Și la un dictator prea încăpățânat care n-a fost în stare să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său și a decis să se agațe de putere. A ajuns ciuruit de gloanțe, în loc să facă un pas în spate la timp, cum au făcut atâția alți lideri malefici, și să-și petreacă restul zilelor în vreo vilă în Rusia.
După atâta timp la putere ajunsese să se creadă invincibil.
E o lecție de umilitate aici. Puțini ne imaginăm cât de irelevanți suntem. Nu vrem să ne vedem ca fiind irelevanți. Ceaușescu e un exemplu deja mitic de cum te poți prăbuși de pe culmile puterii, de cât de ușor este să pierzi totul.
Chiar anul acesta am fost în Republica Dominicană și mi s-a părut uluitoare discrepanța dintre luxul complexurilor turistice și lipsurile vieții de zi cu zi a dominicanilor. Inechitatea persistă, în ciuda progresului economic. Unde se duc toți banii aceia?
Republica Dominicană e dată ca exemplu de boom capitalist și pusă alături de Puerto Rico, Cuba, Jamaica, dar în realitate, Dumnezeule, e o sălbăticie, un coșmar distopic. Sigur, economia merge bine, dar uite, recent am citit un articol excelent despre genul acesta de dezvoltare economică în astfel de societăți medievalizate. Elitele blochează orice tentativă de a schimba starea de fapt, îi blochează pe cei ca mine și ca tine. Dacă numele tău de familie nu se găsește pe o listă de treizeci de nume, ia-ți gândul, n-ai nicio șansă. Așadar, principiile de bază ale capitalismului sunt înlăturate. Câtă vreme schimbarea poate veni de jos, capitalismul a fost mereu privit ca o amenințare pentru elite. Așa că elitele își trag toți banii, împreună cu corporațiile internaționale, cu patronii spanioli sau canadieni care dețin acele complexuri turistice. Toți banii aceia sunt scoși din țară. Tot ce se face pentru dominicani este făcut de cei ca mine sau ca familia mea. 15% dintre dominicani trăiesc în afara Republicii Dominicane și trimit acasă cât de mulți bani pot. Iar banii aceia nu se duc nici în Spania, nici către Hilton, banii aceia se duc direct la familiile rămase, care-i investesc, deschid mici afaceri. Toate astea nu se întâmplă pentru că unul sau altul lucrează la un hotel, ci pentru că unul sau altul are o mătușă care spală vase în Bronx și care totuși reușește să trimită destui bani încât nepotul să-și cumpere o mașină ca să facă taximetrie. După câțiva ani, acel taxi se transformă în cinci taxiuri și după mai mulți ani, acele cinci taxiuri se transformă în opt case. Mă uit la mama. Mama mea îngrijea bătrâni. E o slujbă groaznică și prost plătită. Eu am fost la o școală publică în New Jersey. Verii mei au fost la o școală privată în Republica Dominicană, cu banii trimiși de mama. Așa că inechitatea pe care ai obsevat-o și tu are multe fațete. Ce nu este scos în prim-plan este tocmai această economie a remitențelor din diaspora și cât de puțini din banii corporațiilor ajung la oamenii de rând. E un loc sălbatic.
Speram că, totuși, o parte din banii aceia sunt investiți în comunitate, deși am devenit bănuitor când, călătorind din Punta Cana în Santo Domingo, am văzut, la doar câteva sute de metri de complexuri de lux, sate în paragină, cu case dărăpănate și ulițe îngropate de gunoaie.
Le-ai văzut cu ochii tăi, deci știi ce zic. Până și Mad Max ar fi dat pe spate. Mă gândesc la așezarea din The Road Warrior și mi se pare că arată mai bine decât multe dintre satele de acasă. E o realitate brutală. Mai mult, ca țară obișnuită cu dictatura – dominicanii m-ar omorî dacă m-ar auzi –, Republica Dominicană e ceea ce în engleză numim o „snitch country“, o țară în care toată lumea toarnă pe toată lumea. Îți dau un exemplu. Porți curea?
Da.
OK. Să zicem că n-ai purta, crede-mă că o sută de dominicani pe care nu-i cunoști ar observa imediat detaliul ăsta și ar da vorba mai departe, cum că ai fost văzut în ținuta asta, fără curea. Dar, în ciuda realității crude, a faptului că Republica Dominicană este una dintre principalele căi de acces pentru traficul de narcotice de pe întreaga planetă, există și aspecte pozitive. Societatea încă este funcțională. Dominicanii sunt foarte prietenoși. Avem ceea ce spaniolii numesc „calor humano“, căldură umană. Nu toate țările din America Latină o au, să știi. Și râdem mult, râdem chiar și cu oamenii pe care nu-i cunoaștem, în autobuz, spre exemplu. Când merg acolo, de două ori pe an, le spun: „Oameni buni, potoliți-vă, încerc să fiu deprimat!“. Dar ei nu-mi dau voie. Poate și pentru că multe rele sunt adeseori doar în trecere pe la noi și, ținând cont de caracterul insular, forțele de ordine încă pot păstra controlul. E o țară relativ sigură, ceea ce o face atractivă pentru turiști. Spre exemplu, aproape că nu există răpiri în Republica Dominicană. Nu poți răpi pe nimeni pentru că n-ai unde să-i ascunzi pe insula aia și pentru că vecinii te-ar turna imediat. Am trăit în Mexic un an. Un mexican nu-și poate închipui o țară unde nu au loc răpiri. Uite, iubesc Mexic, nu e în întregime acest coșmar al crimelor, dar oamenii sunt uciși acolo pentru nimica toată. Mexico City este turistic, dar prin unele părți din Michoacán, unde am fost de multe ori, n-aș mai îndrăzni să merg.
Ce mi s-a părut și mai trist este faptul că Republica Dominicană pare un loc paradiziac. Te-ai aștepta ca oamenii să fie fericiți în paradis, nu?
Nu-i deloc așa. E tare greu să te descurci acolo. Totul este mai greu. Și, ca-n orice loc de la tropice, există multe boli. Starea de fapt s-a îmbunătățit în ultima vreme într-o oarecare măsură datorită scăderii populației. Înainte, dominicanii aveau familii numeroase. Asta s-a schimbat. Apoi, așa cum am spus, 15% dintre noi trăim în afara țării, dar încă ne pasă de cei rămași. De aceea trimitem mulți bani acasă.
Și banii aceia contează mai mult pentru comunitate decât cei ai corporațiilor.
Indiscutabil.
Crezi că mulți dominicani visează să emigreze în Statele Unite?
Oh, da! Gluma preferată în Caraibe, nu doar în Republica Dominicană, ci și în Cuba sau Jamaica, e că dacă ar exista un pod până în Florida, n-ar mai fi picior de om în țările astea. Familia mea e la fel ca toate familiile dominicane. Suntem niște neica nimeni. Nu poți găsi documente despre bunicii mei pentru că ei n-au însemnat nimic. Părinții mei nu știau să scrie sau să citească. Au învățat abia târziu. Oameni care duceau aceeași viață ca acum două sute de ani. Și, deodată, eu am avut parte de o educație Ivy League. Unul ca mine! De parcă aș fi făcut parte din elite. Dacă atunci când vin în vizită acasă îi spun cuiva asta, nu le vine să creadă, căci copiii lor sunt foarte deștepți și cu toate astea trudesc zi și noapte în ateliere și fabrici. Nu zic că America e grozavă, dar e o țară care susține o competitivitate feroce și tocmai acest lucru îți oferă o șansă.
Cum vezi evoluând relațiile dintre cei care au emigrat și cei care au rămas?
Depinde de la caz la caz. Mulți dintre noi suntem foarte apropiați de familiile noastre. Dar e greu să separi sentimentele de interesele economice. Mulți pleacă, puțini se întorc pentru a rămâne. Dar e posibil ca asta să se schimbă, de vreme ce Trump e chitit pe deportări.
Cum se reflectă toate acestea în literatura dominicană?
Gradul de alfabetizare e foarte scăzut. Cititorii de literatură sunt extrem de puțini. Cei care au ceva de spus sunt de multe ori reduși la tăcere. Ar fi nevoie de o reală revoluție ca să ajungem în punctul în care să devină posibilă o cultură literară. Ce dracu’? Mă plimb prin România și-mi zic că aș da orice pentru un asemenea nivel de alfabetizare în Republica Dominicană, chiar dacă nu e folosit pe deplin.
Avem și noi provocări de surmontat în privința asta.
Da, clar, nu pretind că n-ați avea sau că situația nu-i nasoală, doar că eu nu mă pot uita la cei de acasă gândindu-mă ce bine ar fi dacă ar citi mai mult, ci ce bine ar fi dacă ar ști să citească.
Îmi poți recomanda câțiva scriitori dominicani?
Sunt câțiva scriitori și istorici consacrați, câțiva clasici, dar și scriitori tineri foarte buni. I-aș aminti pe Frank Moya Pons, Bernardo Vega, Rita Indiana, Soledad Alvarez. Ei sunt primii care-mi vin în minte.
Aș vrea să discutăm puțin și despre munca ta de activist, legându-ne și de rolul pe care scriitorii ar trebui să-l joace în aducerea schimbării pozitive în Caraibe.
Am fost activist cu mult înainte să fiu scriitor. N-am făcut-o pentru că mi s-a părut ceva drăguț, ci pentru că asta face parte din felul meu de a fi. Eu chiar cred că asta este o responsabilitate civică. Asta ni se spunea mereu la școală. Că nu-i destul să-ți plătești taxele. Ni s-a tot băgat asta în cap. E mai greu să convingi pe cineva acum, când toți vor să treacă drept activiști, când îl ai pe unul ca Mark Ruffalo, care face filme Marvel, care-i în pat cu Disney, care-i legat de China, și apoi apare pe Twitter sau pe Bluesky și se bate cu pumnii în piept că el e un superactivist. Când toți suntem activiști, cine mai e, de fapt? Dar eu cred că, chiar dacă activistmul digital a fost acaparat de elite, societatea nu poate supraviețui dacă oamenii nu contribuie la ceea ce aș numi comunitatea civică. Cred că cineva care face voluntariat trei ore pe săptămână la un azil de bătrâni valorează mai mult decât cineva care are un milion de followeri pe social media.
De acord. O ultimă curiozitate. Cum ai găsit România prin comparație cu imaginea pe care o aveai despre România?
În primul rând, n-aș fi crezut niciodată că voi ajunge aici. Abia am venit și încă am jet lag, așa că nu pot spune prea multe. Un fapt istoric inedit: în anii ’60-’70, Partidul Comunist Dominican își trimitea cadrele să studieze în România. Mulți dintre aceștia trăiesc în Bronx acum. I-am cunoscut prin intermediul familiei mele stabilite acolo. Am auzit o groază de povești despre România de la ei, cum nu puteau găsi aici banane de gătit, cum cineva era încântat că reușise să facă rost de o astfel de banană din RDG. Mai știu că învățau tot timpul. Majoritatea erau trimiși aici pentru a deveni ingineri, ceea ce era foarte greu. Românii erau foarte buni la învățătură și dominicanii nu reușeau să țină pasul. Oricât se străduiau, nu reușeau să ia note mari. Am rămas cu impresia asta despre români.
