Publicăm mai jos fragmente din jurnalele unor scriitori și traducători care au fost la Târgul Internațional de Carte de la Budapesta. La ediția din 2025, țara invitată a fost România, iar bucuria scriitorilor români, și anume Moni Stănilă, Bogdan Crețu și Radu Vancu, precum și cea a traducătoarei Gabriella Koszta, transpare din fiecare rând. Lectură plăcută!
Et in Budapesta ego
Bogdan Crețu
M-am îmbarcat la Chișinău, unde am avut două zile foarte frumoase. Aeroportul se numește „Eugen Doga“. Cel din Budapesta, cum bine se știe, „Franz Liszt“. Aeroportul de la București se numește Otopeni. Nu știu ce a scris sau a compus sau a pictat Otopeni ăsta; nici la Iași, nici la Cluj sau Timișoara nu s-au prins că nu e rău să folosești cultura ca brand. Passons!
Am zburat, deci, de la Chișinău. Dacă încep așa, e pentru că m-am bucurat să zbor din cel mai european oraș din marginea de Est a Europei în centrul continentului, într-o țară al cărei guvern are tot felul de dubii legate de proiectul Uniunii Europene și tot felul de interese legate de Rusia. Vrem, nu vrem, călătorim și-n istorie și în politică. Cu atât mai interesant.
M-am gândit, zburând între o bere Chișinău și una Soproni (varianta IPA e cea mai bună, urmată de aia neagră, care se cheamă Demon), că e poate o fatalitate că spiritul unei mari civilizații și culturi ajunge să fie păstrat și în zonele ei limitrofe, uneori în afara teritoriului pe care l-a administrat. N-am fost noi Bizanțul de după Bizanț? De ce n-am fi și Europa de după Europa? Să sperăm că nu va fi cazul…
Primul contact: șoferul care m-a așteptat, seara târziu, la terminal. Engleză impecabilă, locvacitate, politețe demnă. L-am desfăcut rapid, student, ambițios, știa ce vrea (să plece cu munca-n Spania după terminarea facultății), pro-european convins. Îl adusese la hotel și pe Radu Vancu, scria și el cu stânga (am observat asta când a trebuit să semnez ceva, reținuse și el.)
Dimineața, prima bucurie: Livia și Tudor Stoia vin să bem o cafea la hotel, pentru că pleacă spre țară. Coup de foudre din partea mea față de ei, de la Festivalul Mării Negre, de la Burgas, din iunie. Motivul pentru care merg la astfel de evenimente este să mă regăsesc cu prieteni. Sau să cunosc scriitori, oameni din industria cărții, mă rog, maniaci ca mine. La Budapesta a fost cum nu se putea mai bine: Radu Vancu (îl știu de când eram penibili, eu direct, el mai liric – i s-a tradus Kaddish, cu mare succes); Péter Demény (un copil mare, de o stângăcie pe care o am și eu, care-l face un tip adevărat – a coordonat un număr din revista Műút dedicat literaturii române contemporane, cu nume unul și unul); Adriana Babeți (e atât de autentică Adriana, încât nici nu apuc să roșesc la primele ei replici mai directe – i s-a tradus Dicționarul romanului central european); Gabriela Adameșteanu (în mare formă, eu sar la pupat, dar am și ezitarea celui care a crescut cu cărțile ei – cunoscută în Ungaria, recent cu Fontana di Trevi, vorbind răspicat despreSecuritate, comunism, Ioan Petru Culianu, extrema dreaptă de ieri și de azi); Ioana Pârvulescu (caldă, cu Inocenții maghiarizați recent, adresându-se publicului în maghiară, avantajul copilăriei în Brașov, eu aș fi putut cel mult să înjur în turcă); Andrei Dósa, care a făcut multe pentru scriitorii maghiari din România și nu numai, care a scris în poezia și proza sa despre dileme sale identitare, tradus acum în limba maternă; Ioan T. Morar, spontan, stârnind mereu hohote de râs, altfel poet sobru și prozator al marginalilor; ca și Robert Șerban, luminos ca de obicei, creând bună dispoziție și hohote în jur.
Standul României, care a fost țară invitată de onoare, a fost unul foarte viu, prietenos. Defectul? N-a reușit la unele evenimente să fie suficient de încăpător, dar ăsta e meritul ICR Budapesta, al Ambasadei României din Ungaria, al Ministerului Culturii. Ba nu, scriu formal. E meritul oamenilor care s-au ocupat de asta, care au folosit, n-am nici un dubiu, resurse minime. Aș da nume, chiar multe, dar se va interpreta și sigur voi uita pe câte cineva. Dar despre Alex Popescu nu mă abțin să nu scriu, deși știu că n-o să-i placă: e un mare noroc al culturii române, al scriitorilor români. Nu e prima dată când l-am văzut rezolvând orice, făcând legături, încercând să lege punți, total dedicat. Nu e meserie la el, e pasiune.
Omniprezenți au fost Koszta Gabriella, Szonda Szabolcs, André Ferenc: literatura română are șansa unor traducători extraordinari, care trăiesc înăuntrul ei și al limbii române și care au făcut enorm. O antologie a Dunării, realizată de Király Edit, Olivia Spiridon, pe care a comentat-o și Eva Kenderessy (traducătoarea în slovacă), pune și literatura română pe o hartă culturală de care ar trebui să știm să profităm mai mult, pentru că avem poveștile noastre specifice.
Mici întâmplări? Aleg una. Am participat, alături de Ioana Pârvulescu, Lukáš Cabala, Viktor Horváth, Noémi Szécsi, la o discuție organizată de European Union Prize for Literature, care n-a fost deloc formală. Bâjbâind după un subiect de small talk, Viktor Horváth m-a întrebat care e denumirea maghiară a orașul Iași; i-am răspuns că nu orice oraș din România are o denumire maghiară, a părut mirat. N-am fost crispat, îmi plac gafele. Am observat că era îmbrăcat cu un tricou galben și o cămașă albastră; când i-a venit rândul să vorbească, Viktor Horváth a spus deschis că vestimentația lui e un semn de susținere a Ucrainei în războiul deschis de Rusia. Mi-a devenit deodată simpatic. Mi-am dat seama că majoritatea scriitorilor pe care i-am cunoscut susțin nu numai Ucraina, ci și calea pro-UE a Ungariei. Cum literatura unește, în timp ce politica dezbină, am putut avea discuții deschise, fără ezitări diplomatice. Traversăm o criză similară în România și în întreaga Europă, care pare suficient de năucă încât să revină la iluziile populiste ale dreptei radicale.
Am reușit să iau la pas Budapesta, un oraș splendid, care arată prin fiecare por că a fost cândva capitala unui mare imperiu și că nu are de gând să uite asta. Fața oficială, monumentală asta e: una naționalistă (e suficient să vezi Piața Eroilor – Hősök tere). Dar nici o țară ex-socialistă n-a reușit să se desprindă cu totul din scenariul naționalist. Mă tem chiar că avem de lucru pentru a ne găsi o cale neîncordată către noi înșine. În Bazilica Sfântul Ștefan, un ecran uriaș anunța: „Ladies and gentleman (greșeala lor – n.m.), we are pleased to invite the Moscow Sretensky Choir“. Etc. În inima Budapestei cântă Moscova, mi-am zis. Poate am greșit. Poate nu. Rămâne de văzut. Asta nu înseamnă că orașul a uitat perioada comunistă: pe Andrássy út există un memorial al terorii, în fața căruia e ridicată, din fier masiv, o cortină de fier confecționată din lanțuri uriașe. Mi-am imaginat-o de la Marea Baltică la Marea Mediterană. Să fi fost uitat trecutul totuși recent? Se pare că nu. Vom afla peste câteva luni, la alegerile viitoare.
Oricum, Budapesta e unul dintre cele mai vii orașe pe care le-am vizitat, surprinzător la fiecare colț, un amestec de epoci, stiluri, mesaje. Faptul că pe malul Dunării literatura română a fost regina balului mi se pare o realizare demnă de laudă.
Tocmai am comis-o.
Acasă, în ambele limbi, română și maghiară
Gabriella Koszta
Locul celei de-a XXX-a ediții a Festivalului Internațional de Carte de la Budapesta, impunătoarea clădire Bálna, m-a surprins încă de la prima vedere. În vastul edificiu închis, la parter descopăr o expoziție militară – cu arme, uniforme și diverse instrumente de luptă –, care mi-a stârnit o neliniște neașteptată. M-am temut că, în contextul tulbure al situației geopolitice actuale, prezența acestor obiecte ar putea diminua farmecul unui eveniment dedicat culturii, făcându-l mai puțin atractiv pentru publicul larg. Mi-era teamă că vizitatorii, descurajați de această atmosferă, nu vor mai urca la etaj, acolo unde standurile editurilor și ale distribuitorilor de carte îi așteptau cu o bogăție de volume expuse. Ceremonia oficială de deschidere s-a desfășurat în sala de concerte Budapest Music Center, într-un cadru demn de importanța evenimentului.
Discursurile au fost susținute de Demeter András István, ministrul Culturii din România, și de Excelența Sa Gabriel Șopandă, ambasadorul României în Ungaria. Momentul festiv a continuat cu decernarea Marelui Premiu al Budapestei, distincție care i-a revenit scriitoarei daneze Janne Teller.
Armele și cărțile nu sunt, de fapt, obiecte tocmai compatibile, dar la etaj, standurile editurilor și forfota din jurul nenumăratelor cărți, precum și întâlnirea din sala de expoziții „Hadik“ cu scriitorii invitați din România și traducătorii maghiari mi-au risipit curând neliniștea inițială.
Ioana Anghel, directoarea ICR Budapesta, și Ágota Szentannai, managerul de program, au făcut, după părerea mea, o muncă excelentă, deoarece au prezentat publicului maghiar o gamă foarte bogată din literatură română contemporană, literatură maghiară din România și traduceri literare. Programele care s-au desfășurat de dimineața până seara – lansări de carte, discuții, lecturi publice – au avut loc sub semnul multiculturalității, și asta și pentru că la evenimente au participat mai mulți autori și traducători care se simt acasă în ambele limbi, ceea ce a făcut ca trecerea dintre culturi să fie firească.
Granițele spirituale s-au lărgit între Chișinău, București, Tg. Mureș, Cluj, Brașov, Timișoara, Budapesta și Viena, deoarece în mai multe opere se reflectă diversitatea etnică și comunitatea de destin. Ar fi nedrept să evidențiez un eveniment anume, deoarece și gusturile literare sunt diverse. Despre diferitele programe și participanți oferă informații site-ul Institutului Cultural Român din Budapesta, iar din fotografii se poate vedea clar cât de mare a fost interesul față de prezența României ca invitat de onoare, iar faptul că sala a fost mereu plină până la refuz demonstrează că autorii români au stârnit un mare interes în rândul cititorilor maghiari.
În revista literară Műút a apărut o bogată selecție de poezie și proză românească contemporană, prezentând fragmente traduse din operele invitaților festivalului, dar nu numai! În calitate de redactor invitat, Péter Demény, care se simte literalmente acasă în cultura română, și coordonatoarea maghiară Éva Karádi au reușit să prezinte, în acest număr de revistă de tip antologie, un spectru mult mai amplu al literaturii române contemporane decât ar putea fi reprezentat doar prin participanții la festival. Diversitatea bogată a poemelor și fragmentelor publicate și datele biografice ale autorilor și traducătorilor îi ajută pe cititorii maghiari să se orienteze în pădurea densă a literaturii române. Tot cu ocazia festivalului a fost publicat și volumul Dicționarul romanului din literatura central-europeană a secolului XX, coordonat de Adriana Babeți și tradus în limba maghiară, care îi ghidează pe cititori prin peisaje literare de dimensiunea Europei Centrale și plasează literatura română – precum și literatura maghiară – într-un context internațional.
O fărâmă de Nobel
Ildikó Gábos-Foarţă
Joi, 9 octombrie 2025, ora 14. Mă aflu la înmormântarea lui George, 93 de ani („a avut zile, nimic de zis“!), vecinul nostru drag timp de mulți-mulți ani. În timp ce preotul cântă Doamne miluiește, telefonul din poșetă vibrează discret dar insistent. În drum spre groapă arunc, pe furiș, o privire, watsApp-ul plin de mesaje și apeluri, neavând ochelarii pe nas, dibuiesc vag câte un „Bravo Ildi!“, „Felicitări“!, „Uraaa!“, „Super“. Nu știu ce se întâmplă, ce fapte eroice oi mai fi săvârșit? Căci ziua mea e abia peste două zile. Mă lămuresc mult mai târziu, în mașină, în drum spre casă, când Mary îmi strigă la telefon: „A luat Krasznahorkai Nobelul!“. Tot nedumirită sunt, păi ce merit am eu?, păi tu l-ai tradus, amețito!, ești traducătoare de Nobel!, a, da, wow, ce mișto, mă umflu eu în pene, aducându-mi aminte cât de mult nu vrusesem să-l traduc, speriată, ba chiar îngrozită de Avertismentul cu care debutează romanul său Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim: o singură frază întortocheată, ce se întinde pe opt pagini de carte, fără să știi dacă vorbește un el sau o ea (limba maghiară neavând gen), ca să nu mai zic de cele peste 500 de pagini care urmau…
Mi-e rușine, foarte rușine să recunosc că, până atunci, în toamna lui 2020, când Bogdan-Alexandru Stănescu, directorul editorial de la Pandora M şi coordonatorul deja celebrei colecții Anansi, mi-a trimis romanul cu rugămintea de a-l traduce, eu încă nu citisem nimic de Krasznahorkai. Însă prin 2003 sau 2004, nu mai ştiu exact, în orice caz era în perioada când relațiile bilaterale România-China păreau să se fi intensificat, deodată m-am pomenit cu un telefon de la el. Ne invita, de fapt pe soţul meu, la o mare întâlnire literară internațională de la Beijing. Am rămas muţi de mirare şi încântare, dar… din cauza dificultăților pe care le-ar fi presupus o asemenea escapadă pe gustul Spătarului Milescu (acte, pașapoarte, drumul prea lung și cu siguranță aventuros, plus prognozarea unor furtuni de nisip la Beijing, în acea perioadă), din păcate am hotărât să nu mergem.
A doua oară am ratat șansa întâlnirii cu Krasznahorkai în 2016, când a fost invitatul de onoare al FILTM ‒ Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (a cărei ediție, a XIV-a, tocmai e în desfășurare în timp ce scriu aceste rânduri). Acum sper din toată inima să nu ratez și o a treia șansă!
Firește că auzisem de el, știam cine e, știam că se zvonește că „nu-i ușor de citit” (contrar părerii lui Radu Paraschivescu care, în 2022, în renumitul lui podcast Vorbitorincii a prezentat cartea – între timp apărută deja la Pandora M – spunând că este „o carte foarte ușor de citit, dar greu de tradus, pentru că sunt fraze lungi, care se întind uneori pe două pagini, pe trei, pe patru“, totuși „te simți îmbiat să citești, pentru că e scrisă foarte confesiv, fără nimic pretențios“. Iar la finalul emisiunii anticipa că scriitorul „este un pariu de Nobel, pe durata următorilor zece ani“. Iată că, spre bucuria noastră, n-a fost nevoie de zece ani, ci doar de trei!
În aceeași ordine de idei, simt nevoia să-l felicit pe Bogdan-Alexandru Stănescu pentru extraordinarul lui fler de a miza pe autori pasibili de Nobel, publicându-i, parcă drept „bună vestire“, înainte de decernarea mult râvnitului premiu, cum ar fi Péter Nádas, Annie Erneaux, László Krasznahorkai, dintre care, iată, ultimii doi l-au și luat în 2022, respectiv 2025.
Sunt perfect de acord cu Octavian Plăiașu care, în excelentul său articol Asfalt Tango, Satantango, din ultimul număr, 1277, al revistei Observator cultural, spune că „BAS trebuie să-și deschidă neapărat o agenție de pariuri literare: în acest fel, va avea șanse mari să ajungă pe live-urile iAM SPORT, iar consumul de literatură va crește semnificativ în România“. Ceea ce într-adevăr ar fi cazul!
Dar să revin. Deci am primit cartea, am început s-o citesc și… m-am speriat și mai mult. Pentru că – din păcate e tot mai inevitabil – o citisem cu ochi de traducător și nu de cititor naiv. Fiind primul meu contact cu scriitura lui, frazele mi s-au părut îngrozitor de stufoase, cu enorm de multe încrengături, la prima vedere ambigue precum o apă tulbure, dar cu o curgere totuși melodioasă. Aveau un soi de muzicalitate stranie, aproape barbară și erau extraordinar de ritmate. Totodată textul mi-a trezit și curiozitatea, una bolnăvicioasă aș zice: cum va continua? Unde se va ajunge în ritmul ăsta?
În fine, până la urmă am sărit peste acel Avertisment, am citit un sfert din carte și, cu inima îndoită, dar deja fascinată de stilul lui cu efect hipnotizant, fără a citi cartea până la capăt (vorba ceea: dacă aș fi citit-o, probabil n-aș mai fi tradus-o!), obicei – bun? prost? – pe care l-am păstrat până în prezent, după oareșce tergiversări, am spus totuși „da“. Pe de o parte pentru că ne aflam în plină pandemie și mă gândeam că s-ar putea să-mi mai îndulcească repetatele carantinări, pe de alta din plăcerea, probabil masochistă, a acestei uriașe provocări. În plus, poate că m-au impulsionat și cele citite: „până la urmă o să iasă, ba, mai mult, de la bun început totul va suna așa cum va trebui să sune conform așteptărilor […], ăsta este un avertisment, deloc binevoitor, pentru că aici puteți juca doar un singur joc și numai într-un singur fel“. OK – mi-am zis, atunci hai să jucăm jocul!
Da, se pare că îmi plac provocările, aparenta intraductibilitate a unui text, revărsarea de adrenalină prin vene în timp ce traduc… Și se pare că sunt chiar dependentă – cumplită dependență! – căci după aceea (în 2022) a urmat romanul Satantango,o dublă provocare, el apărând inițial, în 2012, la Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, în excelenta traducere a regretatei Anamaria Pop, neobosită promotoare a literaturii maghiare, ea traducându-i pe mulți dintre „greii“ acestei literaturi: Imre Kertész (celălalt nobelist), Péter Esterházy, Sándor Márai, Péter Nádas, Attila Bartis ş. a.
Pe lângă pasiunea comună pentru literatură și traduceri (cât mai provocatoare și interesante cu putință), de Anamaria Pop mă leagă și amintiri agreabile. Am avut plăcerea s-o întâlnesc, în 2007, la Casa Traducătorilor de la Balatonfüred, unde împărțeam cu soțul meu, Șerban, bursa Balassi acordată pentru transpunerea în limba română a unui volum de versuri de Ádám Nádasdy. Am admirat-o mult, mai ales pentru că tocmai lucra la Harmonia Celestis al lui Péter Esterházy, un roman-monstru de peste 800 de pagini, în timp ce, până în acel moment, eu nu tradusesem decât poezie, împreună cu Şerban (care nu știe limba), el fiind pe post de „maestru al versificării“, iar eu, pe cel de… cunoscătoare a limbii maghiare! Am povestit mult, despre cărți și traduceri, despre proiectele ei, despre ce scriitor grozav este Krasznahorkai, că a fost tradus în vreo treizeci de limbi și că ar trebui tradus și în limba română (ceea ce ea, după cum am spus, a și făcut). Pe atunci nici n-aș fi visat că peste 15 ani voi retraduce acest roman! Reproduc aici singura fotografie pe care o am cu ea și cu un alt traducător celebru, George Volceanov.
Iar în momentul de față și ultima carte pe care i-am tradus-o, Zsömle s-a dus, apărută anul trecut în Ungaria, este aproape gata de tipar. Să sperăm că peste câteva săptămâni o vom putea pune pe noptieră.
Cum mă simt acum, ca traducătoarea unui autor de Nobel? – iată întrebarea care mi s-a pus foarte des în ultimele zile. Ca și cum aș fi primit și eu o fărâmă, rația unei furnici, de Nobel! – le răspund zâmbind. Și sunt emoționată, impresionată, încântată, de-a dreptul euforică de mulțimea de mesaje frumoase de la cunoscuți și necunoscuți, vecini, prieteni, scriitori, cea mai „tare“ fiind postarea pe FB a prietenului Ion Barbu: „Ildiko Gabos pentru noi/ Este Premiul Nobel număr 2!“.
După cum am mai spus-o și într-un alt interviu, simt o mare bucurie și mândrie în numele tuturor traducătorilor, acești artiști – căci da, sunt cu adevărat artiști, re-creatori într-o altă limbă ale unor importante opere literare, respectiv, vorba lui Bogdan Ghiu, „niște scriitori de traduceri“, – rămași de cele mai multe ori în umbră. Cu atât mai impresionată sunt de faptul că, iată, atenția publicului acum e ceva mai mult îndreptată și asupra lor, că sunt scoși la luminile rampei, că numele lor – în sfârșit! – apare și pe copertele cărților și sunt tot mai des solicitați să vorbească publicului despre munca lor frumoasă și dificilă, uneori ca de cvasi-ocnaș… intelectual.
Din păcate există și multe lucruri intraductibile, mai ales în poezie, cum ar fi jocuri de cuvinte, aliterații, asonanțe, rime rare. Rezolvarea lor depinde de limba în care traduci, poți să faci numai ce și cât îți permite limba respectivă. Există și pierderi inevitabile, dar poate și câștiguri neașteptate, depinde.
Nu sunt critic literar, deci nu are rost să analizez eu opera lui Krasznahorkai, au făcut-o mult mai bine cei competenți, presa din întreaga lume „bubuie“, așa-zicând, cărțile din librării se epuizează repede, lumea a început să-l citească mai mult.
În continuare pot să vorbesc doar despre munca mea la aceste cărți și despre impactul acestui autor asupra mea, atât ca persoană, cât și ca traducătoare. Am vorbit anterior de curiozitate, ca fiind una din motivații și un motor al întregului proces. Eram curioasă pe ce meleaguri mă vor purta apele acestui fluviu lingvistic, în care odată ce-ai intrat să te scalzi, nu-ți mai e permis să faci pluta liniștit, ci ești prins, fără scăpare, în vârtejul curgerii lui, iar dacă nu vrei să te îneci, trebuie să înoți și să te zbați din toate puterile pentru a ieși cu bine la malul celălalt, al celeilalte limbi.
Rar am putut spune, în special în timp ce am lucrat la Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, că iată, am avut o zi bună, am reușit să traduc o frază întreagă! Iar dacă într-o zi traduci numai jumătate de frază, a doua zi trebuie s-o iei de la capăt, s-o recitești, uneori cu voce tare, pentru a păstra același ritm și aceeași melodie a frazei. De altfel, toată scriitura lui este deosebit de muzicală, acest roman fiind conceput ca o partitură literară în care vocile, ritmurile și temele se împletesc într-o compoziție polifonică și contrapunctică. Cu permisiunea admirabilei doamne Amik Annamária, voi cita din articolul ei apărut în România literară nr 43/2022: „Cartea Wenckheim este o creație muzicală complexă. Ultimul capitol este format dintr-o așa-zisă bibliotecă de partituri, care enumeră «materialele utilizate» – personaje, obiecte, locuri din roman –, unele dispărute, altele distruse. […] Muzicalitatea este accentuată prin faptul că în locul unui cuprins, titlurile onomatopeice – ca niște îngânări – ale capitolelor sunt adunate la sfârșit într-un «Carnet de bal». Ram, Pam, Pam, Pam, Hmmm, Rarira, Ri, Rom. La sfârșitul carnetului de bal, aceste titluri sunt reluate cu o mică, dar esențială modificare: la repetare, «muzica» se schimbă după acel Ram care denotă capitolul doi, cel al apariției baronului, sugerând că tocmai acest moment – speranțele investite în apariția unui personaj mesianic – este punctul în care putem schimba dansul existențial. Suita apocaliptică se încheie, evident, cu Da capo al fine“.
Apropo de „dansul existențial“, în celălalt roman, Satantango, personajele (şi textul) par să dănțuie un veritabil dans satanic, cu elemente grotești, condimentate de un comic ironic-amar. Un exemplu clasic este scena tangoului din birtul sătesc, în timp ce se așteaptă apariția „salvării mesianice“ în persoana lui Irimiás, redată extraordinar în lungile cadre, deja emblematice, ale regizorului maghiar Béla Tarr, prietenul lui Krasznahorkai, care, în 1994, a ecranizat această carte de debut a autorului, scrisă în 1984.
Ultimul roman, Zsömle s-a dus, mi s-a părut cel mai ușor de tradus, în primul rând pentru că este mai scurt, are un respiro mai puțin amplu și o curgere a textului mai puțin năvalnică. Sau poate și deoarece, cum s-ar zice, eram deja „acasă în limba autorului”, după cum preconizase acesta într-un mail trimis în decembrie 2021, după apariția romanului Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim: „Pentru că în cazul celor mai multe limbi – sunt tradus în aproximativ 35-40 de limbi, nu știu exact – am traducători permanenți, iar după chinurile de început, de fiecare dată s-a conturat o limbă Krasznahorkai specifică acelei limbi. Așa cum, datorită Dumneavoastră, începe acum să se contureze și o limbă română Krasznahorkai, iar de acum încolo povara va apăsa asupra Dumneavoastră cu mult mai puțină greutate decât a făcut-o până acum“. Și – aș adăuga eu – sper ca această limbă să placă tot mai mult cititorilor noștri!
Dar pe cât de importantă e traducerea, pe atât de importantă este și munca întregii echipe care contribuie la apariția unei cărți. În acest sens am avut marele noroc de a fi lucrat cu o echipă admirabilă, începând cu inegalabilul Alin Croitoru, redactorul celor trei cărți, cu care am o afinitate aparte, artistul grafic Andrei Gamarț, maestrul designului, cu copertele sale devenite între timp un adevărat brand, până la editori, corectori vigilenți, plus toți cei care au mai contribuit la realizarea minunatelor cărți din colecția Anansi. De fapt și ei, toți, au primit o fărâmă de Nobel!
În orice caz, pot să spun că, traducându-l pe Krasznahorkai, am avut impresia că am învățat să respir în alt mod, să accept că o frază poate fi o melodie sau o întreagă (altă) lume, iar limba română poate fremăta și altfel, precum o frunză de toamnă prinsă într-un vârtej apocaliptic.
Iar drept concluzie îmi permit să-l parafrazez pe Marius Chivu: Krasznahorkai este un autor pe care ți-l permiți sau nu.
Realitatea e un artist simbolic înduioșător de prost
Radu Vancu
1 octombrie. Budapesta, unde voi lansa Kaddish-ul tradus de André Ferenc la târgul de carte de aici, unde România e invitat de onoare. Publicația maghiară Fidelio face o recomandare cu zece evenimente pe care le consideră mai semnificative; mă bucură mult că prima dintre ele e chiar lansarea Kaddish-ului meu, despre care spune și niște cuvinte flatante.
Iar un jurnalist maghiar mi-a spus că publicația lui, Magyar Narancs, face anual un top al celor mai bune cărți ale anului publicate în Ungaria, la care invită vreo 20 și ceva de critici să voteze; Kaddish ar fi ieșit pe locul 3, dar asta se va anunța oficial abia peste câteva zile.
În aeroportul din München am citit o știre din New York Times despre lupte între roboți înzestrați cu inteligență artificială organizate în San Francisco. Era și un interviu cu organizatorul, care spunea că e și el șocat că așa ceva se poate întâmpla atât de repede. „Mă așteptam să pot organiza așa ceva prin 2040, în nici un caz în 2025“, zicea. Și mai era și o poză – cu ringul în care se luptau cei doi androizi, cu mulțimea de spectatori & pariori strigând de plăcere, era bucățică ruptă din Total Recall sau din Blade Runners. Ca întotdeauna, realitatea copiază din răsputeri ficțiunea.
(Dar o face, tot ca întotdeauna, înduioșător de prost – ca un copil care, de 4.000 de ani încoace, tot încearcă să învețe să scrie. Și nu reușește, scrie mereu murdărind foaia – sau, uneori, rupând-o de-a dreptul.)
2 octombrie. Târgul de carte de aici se ține într-o imensă balenă de pe malul Dunării. Stomacul balenei are două etaje: la cel de jos e un târg de arme – la cel de sus e un târg de carte.
Cum ziceam ieri, realitatea e un artist simbolic înduioșător de prost. Dar chiar și așa tot îți strânge stomacul. (Inclusiv stomacul balenei – se cunoștea cu ochiul liber cât era de strâns când ne plimbam prin el. Iar cel mai strâns era în mod evident la etajul cu cărți, nu la cel cu arme.)
4 octombrie. Tot în Budapesta, ar fi trebuit să plec spre Sibiu, dar mi s-a anulat zborul & m-au cazat într-un hotel lângă aeroport până mâine. Năuc din nou. Am avut, cred, cinci evenimente în două zile; Kaddish-ul a fost într-adevăr pus pe locul 3 în acel top al criticilor din Magyar Narancs, după Knausgaard & Annie Ernaux. Și înainte de Han Kang, Sally Rooney, Christoph Ransmayr, Irene Sola, Witold Gombrowicz, dintre cei pe care i-am citit. Ba chiar și Stendhal, pe ultimul loc.
E singura carte de poezie din tot topul; iar scriitorii unguri mi-au spus că nu-și amintesc să mai fi fost altă carte de poezie în top 10 al cărților traduse în ultimii ani. André Ferenc a făcut o treabă extraordinară cu cărticica asta, în care a avut atâta încredere. Ca și editorul ei, Endre Balogh, pe care l-am cunoscut acum – și care, după lansarea de la târg (au vorbit Anna T. Szabo, care mi-a dat un teanc cu câteva zeci de poeme inspirate cumva de lectura Kaddish-ului meu & Feri; am citit poemele Annei de îndată ce am ajuns la hotel, absolut extraordinare), mi-a organizat o sesiune de autografe la standul editurii Prae; unde o fată, după ce i-am semnat cartea, mi-a spus că e cartea ei preferată de poezie din toate literaturile.
Din poveștile de la târg, m-a mișcat una a lui Moni Stănilă despre Sandu Vakulovski: se plimbau prin Bistrița, unde Bogdan Lipcanu le făcea un fel de tur ghidat, când s-au întâlnit cu un uriaș tatuat – care, când Lipcanu le-a făcut prezentările, l-a luat în brațe pe Sandu:
– Cartea ta Pizdeț mi-a salvat viața.
A reieșit că, în închisoare, hotărâse să se sinucidă; un coleg de celulă i-a spus:
– Nu te omorî înainte să citești cartea asta.
Și i-a dat cartea lui Sandu & omul a vrut să trăiască din nou.
(Dacă ar fi avut inimă, și specia s-ar fi sinucis în absența poeziei.)
Altă poveste e a Ioanei Pârvulescu: înainte să plece spre aeroport, s-a oprit din scrisul la Alfabetul domnilor, care va ieși în toamnă; scria despre cei 29 de scriitori români care s-au înrolat pe front în Primul Război Mondial. A dat drumul radioului să asculte emisiunea lui Cătălin Striblea, România în direct,din care nu scapă nici o ediție, dacă poate; se vorbea exact despre scriitorii români care se înrolaseră în Primul Război Mondial.
I-am povestit despre concidența pe care am trăit-o și eu la aceeași emisiune a lui Cătălin – știu că am mai povestit, nu știu dacă în volumul anterior din jurnal sau în ăsta la care scriu acum: povestiserăm cu Cătălin despre piesa de teatru a lui András Visky, Juliet, inspirată din experiența deportării familiei lui la Lătești (Visky era cel mai mic dintre copiii familiei, avea doi ani), când mama lui a fost șantajată de un activist comunist – care i-a promis că, dacă divorțează de soțul ei aflat în închisoare, o scoate din lagăr dimpreună cu copiii.
Primul telefon primit în emisiune de Cătălin a fost de la un domn Bejan, dacă-mi aduc bine aminte – care trecuse și el în copilărie prin același lagăr, iar mama lui trecuse prin exact același șantaj.
În cele mai bune momente ale lor, visele reușesc să fie la fel de stranii ca realitatea.
5 octombrie. La una dintre cinele târgului budapestan, Filip Florian mi-a povestit despre pictorul Csontváry, căruia familia i-a scos la vânzare în 1919 pânzele de mari dimensiuni pentru a fi folosite pe post de huse de căruță. Le-a cumpărat un tânăr arhitect, nimerit absolut întâmplător pe strada unde erau scoase la vânzare, dimpreună cu manuscrisele lui – care urmau să fie folosite ca hârtie pentru foc. Ne-am uitat pe telefon la pictura lui, într-adevăr hipnotică. Poate că povestea lui Csontváry ar fi fost perfectă dacă sute de căruțe învelite în pânzele lui policolore & hipnotice ar fi împânzit deodată Europa de după Marele Război.
Romanul despre Culianu merge încetișor (cam treizeci de pagini până acum), dar am impresia că tot mai sigur. În orice caz, nu vreau să depășească 200 de pagini povestea asta despre trecuturile vinovate care se întorc și ucid (trecutul lui Eliade l-a asasinat pe Culianu; trecuturile totalitare ale României, întoarse sub forma lui Georgescu, aproape că au ucis România).
Scaunele se ocupau imediat
Moni Stănilă
Am participat pentru prima dată în viață la Târgul de carte de la Budapesta. Cu emoții, mai mult pentru Sandu (Vakulovski), că i-au apărut deja trei cărți în maghiară, iar ăsta e un vis pentru orice scriitor.
Am ajuns încă din prima zi. M-am întâlnit imediat cu câțiva participanți din România și ne-am dus săgeată la stand. Standul României e chiar frumos, cu fețe multiple, cu titluri recente, cu angajați puțini, dar mereu prezenți. Livia Stoia era deja acolo, Radu Vancu – emoționat de succesul (meritat) al Kaddishului în maghiară, Ioan Cristescu pregătit de moderare.
Am făcut fotografii. L-am cunoscut pe Pethő Lorand, l-am reîntâlnit pe André Ferenc. Péter Demény ne-a adus antologia realizată de el în revista Műút, care arată excepțional (mersi, Péter).
În deschidere au avut un cuvânt de felicitare ministrul Culturii al României, András István Demeter, și ambasadorul României în Ungaria, Gabriel Șopandă. Apoi a început programul. E mult să-l povestesc, trebuia să îl vedeți. Deși ar fi fost greu, pentru că – vă vine sau nu să credeți – publicul a acoperit tot spațiul la fiecare eveniment. Că erau invitate Gabriela Adameșteanu sau Ioana Pârvulescu, că recita Radu Vancu, Alexandru Vakulovski sau Robert Șerban, că erau discuții cu Gabriella Koszta, György Dragomán sau Attila Bartis ori Tompa Andrea scaunele se ocupau imediat.
Eu am prins doar primele două zile, așa că n-am apucat să-i văd pe ceilalți invitați, dar nu sunt prima dată la un târg internațional cu Ministerul Culturii și știu foarte bine că a ieșit cum trebuie, fiindcă echipa de acolo, în frunte cu Alex Popescu, pe care îl așteptăm – de ceva vreme – în rândul autorilor, face o treabă grozavă.
În calitate de autoare invitată, ce pot spune? Sper să mai ajung!
Foto © Ema Cojocaru
