Dacă cineva mă întreabă ce înseamnă pentru mine literatura română, nu pot răspunde decât în raport cu o întrebare mai amplă: ce înseamnă pentru mine literatura, în general – literatura maghiară, literatura română, literatura universală?
Este o întrebare dificilă, dar nu îmi este greu să răspund, poate tocmai pentru că nu sunt filolog. Nu vreau să dau lecții – părerea mea despre literatura română nu e una de expert, reflectă doar propriul meu interes și gust. Sunt un cititor blând căruia cărțile îi vorbesc. Așa a fost încă din copilărie și consider această posibilitate ca fiind una dintre minunile lumii. Involuntar, mă exprim față de literatură – față de orice literatură – prin primul vers al poeziei Prefață de Gizella Hervay: „Cine crede că literatura e literatură e un prost“.
Este în firea noastră umană, de la creație încoace, să împărtășim celorlalți experiențele noastre emoționale, spirituale, practice și abstracte – să ne povestim viețile, experiențele, să ne comprimăm sentimentele în poezii, să ne dramatizăm conflictele și frământările. Versetul întâi din Evanghelia după Ioan – „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu“– se referă la acea caracteristică a logosului care îl face inseparabil de viața vie. În acest sens, consider că versul lui Hervay este o formulare profană afirmației evanghelice. Mircea Cărtărescu spune că orice carte ar trebui să fie o evanghelie, și mai spune că o carte adevărată este o evadare din lumea noastră tridimensională, plată. Așa cred și eu.
Fiecare om se naște într-o cultură dată, alcătuită din numeroase componente: limba maternă, mediul geografic, istoria, obiceiurile, religia, conștiința de sine, nivelul științific, atitudinea față de arte, dezvoltarea tehnologică și multe altele. Cred că cei care se nasc în Transilvania sunt norocoși: chiar dacă nu se nasc neapărat în două culturi, cresc totuși în două sau chiar mai multe, deosebirile se combină, iar fiecare cultură e ca o fereastră, o ușă, o poartă sau o mică crăpătură către lumea noastră multidimensională. Depinde doar cum te uiți, depinde de orientarea ta!
Pentru mine, literatura română este o astfel de ușă larg deschisă, prin care pot intra și ieși, o parte importantă a locului meu natal, deoarece patria mea este o unitate geografică în care, din timpuri străvechi, culturile s-au amestecat, s-au influențat reciproc și, desigur, m-au influențat și pe mine. Una dintre trăsăturile caracteristice ale omului este curiozitatea față de alți oameni, alte locuri, alte obiceiuri, alte povești, alte literaturi. Ne cercetăm unii pe alții, ne raportăm unii la alții, vorbim unii cu alții. Uneori ne certăm, pentru că nu suntem la fel. Și toate acestea se reflectă în literatură. Glumind aș putea numi literatura universală un imens „cuib de bârfe“, în care omul se simte competent în lucruri cu care, de fapt, nu are nicio legătură în afară de curiozitate – și totuși, îi place să participe.
În copilăria mea nu existau internet, calculator, smartphone, televizor. Practic nu aveam nimic. Eventual ascultam știrile la radio, deși oamenii erau la fel de curioși ca azi. În locul informațiilor electronice, oamenii își spuneau povești unii altora. Și, din fericire, existau cărțile! Atunci, cărțile înlocuiau internetul și la orice întrebare care apărea, în primul rând, căutam răspunsul în cărți. Aveam multe întrebări și citeam enorm. Mi se părea curios că în jurul meu trăiau oameni care, deși păreau asemenea nouă, trăiau în aceleași condiții, totuși erau diferiți – aveau altă limbă maternă, altă religie, alte obiceiuri. Eram curioasă, așa am intrat în contact cu literatura română, mai larg spus cu cultura română. Mă interesau acele puncte de întâlnire care permiteau o privire în caracteristicile celuilalt. Și era fascinant că asemenea puncte există – de exemplu, balada meșterului Manole și cea a lui Kőműves Kelemen sunt foarte asemănătoare.
Cu literatura clasică română m-am întâlnit încă din copilărie, prin excelente traduceri maghiare. Toate operele fundamentale existau deja în maghiară, traduse de mari scriitori și poeți maghiari. Acest lucru a fost util, pentru că în jurul meu toată lumea vorbea maghiara – nici eu nu știam românește, căci și prietenii români vorbeau maghiara. Dar asta părea atunci ceva natural. Prietena bunicii mele, tanti Florica, mă lua uneori la biserica ortodoxă, când eram la grădiniță. Nu înțelegeam o iotă din liturghie, dar întreaga experiență era ca o vrajă și îmi stimula curiozitatea.
Încă din liceu, am citit Eminescu, Vasile Alecsandri, Creangă, Coșbuc, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Hortensia Papadat Bengescu, Lucian Blaga, Marin Preda, Marin Sorescu, Tudor Arghezi – în paralel cu literatura maghiară și universală, care era parte constantă din programul meu de lectură. Și nu doar pentru mine. Pe atunci circula o vorbă: „Spune-mi ce citești și îți spun cine ești“.
La facultatea de teatru m-am întâlnit cu dramaturgia română, și descoperirea lui Caragiale a fost o adevărată revelație. În cadrul orelor de practică scenică, modul său de a vedea lumea, ironia și sarcasmul său au reprezentat o experiență viscerală. Teatrul românesc de atunci, cu personalități ca Pintilie, Ciulei, Penciulescu, David Esrig, arăta clar cât de relativă era puterea dictaturii lui Ceaușescu. În teatrul românesc de atunci se simțea o forță invincibilă a libertății, chiar și atunci când unele spectacole erau interzise. Profesorul meu a fost György Kovács, un artist conservator, dar totuși ne-a dus la București să vedem Tango de Mrozek, Rinocerii de Ionesco, cu Beligan, am asistat la repetițiile pentru Macbeth în regia lui Ciulei la Teatrul Bulandra. Iar în facultate, clasa lui Gergely Géza a avut ca spectacol de absolvire Cântăreața cheală. Toate acestea au fost experiențe definitorii. Nu era greu să vezi afinitatea dintre viziunea lui Caragiale și cea a lui Ionesco. Din acest punct de vedere, facultatea de teatru a fost o piatră de hotar în viața mea și în relația mea cu literatura română.
După absolvire, m-am angajat la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara. Aveam impresia că vorbesc bine românește, dar acolo mi-am dat seama cât de puțin știam, de fapt. Și dacă tot eram atât de îndrăgostită de acest oraș – care mi se părea o adevărată metropolă comparativ cu Târgu Mureș –, era cazul să învăț româna mai serios. Am citit mult în română și atunci am cunoscut o fată româncă din Timișoara, cu care am o prietenie strânsă până în ziua de azi și căreia îi datorez foarte mult din ceea ce știu despre România, literatura și cultura română.
Da, în cazul meu, dimensiunea personală joacă un rol uriaș în formarea interesului meu pentru literatura română.
După șapte ani în Timișoara m-am stabilit în Ungaria unde, pe lângă teatru, literatura a devenit o parte efectivă a vieții mele. Fostul meu soț a fondat Editura Jelenkor care, la început, a fost o mică firmă de familie, fără capital, dar – prin autorii publicați acolo – prestigioasă, în care a trebuit să învățăm totul de la zero. El, în calitate de director al editurii, mi-a încredințat imediat sarcina de lector pentru literatura română contemporană.
Nu există un loc mai potrivit pentru a intra în contact cu literatura contemporană decât o editură literară sau o redacție de revistă literară. A fost deopotrivă o provocare, o sarcină și o oportunitate – mai ales că a trebuit să învăț și aspectele practice ale realizării unei cărți.
Nu tuturor le este dat ca munca de zi cu zi să fie și pasiunea lor. Nu pot fi destul de recunoscătoare sorții că mie mi s-a întâmplat asta. Eu, de fapt, n-am muncit niciodată în viața mea – pentru că ambele vocații ale mele, teatrul și traducerea, sunt și pasiunile mele. Ceea ce este un dar. Cu alte cuvinte, îmi pot permite să fiu leneșă, să nu fac nimic, doar să citesc. Este un dar și șirul de întâmplări aparent incidentale care, independent de voința mea, s-au legat unele de altele și – în cele din urmă – au conturat o operă modestă de traducător.
Toate astea înseamnă că relația mea cu literatura română este mai degrabă personală. Dacă privesc lista mea de publicații, mă umple de satisfacție să văd că, deși acoperă doar o parte mică – dar semnificativă – a literaturii române contemporane, fiecare dintre aceste cărți a însemnat pentru mine o nouă deschidere, o nouă perspectivă și, dincolo de lucrul intens cu textele, a însemnat întotdeauna și o întâlnire personală intensă. Traducătorul, prin intermediul textelor literare, ajunge să stabilească o relație foarte apropiată cu autorul, chiar dacă nu se cunosc în realitate.
Anii ’90 au fost o perioadă fertilă pentru literatura română. La editură colegii priveau cu curiozitate spre aceasta. La Târgul de Carte de la Frankfurt, standul românesc a obținut o apariție proaspătă: nume noi, titluri noi, cărți noi și reviste noi – ca Dilema și 22.
Îmi amintesc că prin ’95 sau ’96, nu mai știu exact, mi-a atras atenția un volum intitulat Nostalgia, semnat de Mircea Cărtărescu. Îl cunoșteam deja ca poet, îi citisem versurile, știam că făcea parte din generația optzecistă de avangardă, una profund antidictatorială.
Acolo, în fața standului românesc de la Frankfurt, am început să citesc și pur și simplu nu m-am putut opri. Era o proză atât de nouă, atât de captivantă și de fermecătoare, încât am stat acolo ore în șir, cufundată în paginile cărții. La finalul târgului – pentru că nu se făcea vânzare în timpul acestuia – am rugat să mi se dea un exemplar, împreună cu volumele lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu.
Nu mult după aceea, am început și eu, într-un mod firesc, să promovez literatura română. Nici prin gând nu-mi trecea că voi ajunge să traduc beletristică, dar adesea era mai simplu să traduc un text decât să explic de ce este valoros și să conving editura că merită publicat.
Așa am ajuns să fac traduceri brute din câteva poeme ale unor poeți români contemporani.
La un moment dat, un teatru maghiar pregătea o montare a piesei O scrisoare pierdută, de Caragiale, și mi s-a părut că, fără să cunoască eseul Marea trăncăneală al lui Mircea Iorgulescu, spectacolul ar fi fost lipsit de o cheie de lectură esențială. Acea analiză pătrunzătoare și plină de umor a artei scrisului lui Caragiale și a mentalității literare românești a fost pentru mine o mare revelație – și mi-am dorit să o împărtășesc cu alții, așa că am tradus-o.
L-am convins pe László Csiki să traducă Nostalgia – și a făcut o treabă minunată. Cartea a apărut la Editura Jelenkor, la fel ca primul volum din Orbitor în traducerea lui Csiki. Pe durata editării Nostalgiei, am vorbit atât de mult despre frazele lui Cărtărescu și despre limbajul său poetic în proză încât atunci când a trimis editurii volumul de proză scurtă De ce iubim femeile, am început să-l traduc din pură curiozitate. La vremea aceea, lansasem la editură o serie nouă, în care publicam texte scurte semnate de autori maghiari și europeni aparținând aceleiași generații. Volumul lui Cărtărescu s-a potrivit perfect acestei serii – și a fost publicat.
Pe atunci Florina Ilis era la Pécs ca rezidentă timp de o lună. Ne-am întâlnit de câteva ori, iar la plecare mi-a lăsat cărțile ei. Cruciada copiilor m-a copleșit – pur și simplu nu puteam să mă opresc din vorbit despre ea, nu mă puteam desprinde de carte.
Am considerat – și consider și acum – că este una dintre cele mai precise, ironice și profund empatice scrieri literare despre perioada de tranziție de după schimbarea de regim.
Imaginea cărții trăia în mine ca o metaforă: o pâine mare, rotundă, coaptă în cuptor, tăiată de șinele trenului care duce copiii la mare – precum un cuțit ascuțit –, iar când privești în miezul pâinii, vezi că acolo s-a copt totul. Nu m-am putut abține: a trebuit s-o traduc. Și a fost publicată la Jelenkor. La acea vreme, nu aveam altă intenție decât să împărtășesc experiența mea de lectură. Dar Anamaria Pop – traducătoare din maghiară în română – a început să mă convingă insistent să traduc mai mult. Îmi aducea constant cărți românești contemporane.
În anul 2000, Carmen Silvia Mușat a fondat revista literară Observatorul Cultural, care mi-a părut ca o soră geamănă a revistei Élet és Irodalom. Cu ocazia unei vizite la București, am cunoscut redactorii revistei. De la apariția sa, Observatorul Cultural a devenit pentru mine un veritabil reper, o busolă în explorarea literaturii române – care, treptat, m-a acaparat complet.
În 2008 am tradus romanul lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă!, pur și simplu de plăcere. Traducerea a apărut imediat și a devenit un succes de public. Datorez mult acestei cărți.
În acel an, Institutul Cultural Român a organizat la Paris o conferință dedicată traducătorilor de literatură, iar atunci, pe lângă Dan Lungu și alți traducători, m-au invitat și pe mine. La început am crezut că e o glumă – nu aveam un trecut considerabil în calitate de traducător literar profesionist. Dar nu era nicio farsă: la scurt timp, am primit biletul de avion și programul detaliat al evenimentului. Ca într-o poveste, m-am trezit în superbul palat Bourbon din Paris, la sediul ICR. Directoarea institutului atunci era Magda Cârneci, poetă apreciată și în discuții literare din Ungaria. La dineul organizat la ambasadă, i-am cunoscut pe unii dintre cei mai importanți intelectuali români din diaspora pariziană, printre care și Mircea Iorgulescu. Tot acolo m-am întâlnit cu traducători profesioniști de literatură română din alte țări – toți dedicați, la fel ca mine, literaturii române contemporane. Cu Gerhardt Csejka ne-am întâlnit și înainte de mai multe ori la Frankfurt, chiar am visat împreună despre proiecte editoriale comune. Atunci, la Paris, m-am convins că interesul și preocuparea mea pentru literatura română nu au fost în zadar.
Nu doar palatul parizian și luminile orașului m-au fermecat, ci și o conversație profundă cu Virgil Tănase. Scriitor, regizor și traducător, el mi-a deschis perspectiva unei noi profesii, sfătuindu-mă să mă bazez în traduceri mai degrabă pe experiența mea teatrală și actoricească – pentru că formarea filologică nu e întotdeauna suficientă pentru o traducere vie și autentică. M-a întrebat despre rolurile mele, iar când l-am menționat pe Cehov, mi-a dăruit propriul său volum despre Cehov, scris în limba franceză. Am aflat recent despre moartea lui Virgil Tănase. M-a tulburat profund și îl plâng sincer. Îi datorez mult. S-a dovedit că avea dreptate.
Poate că tocmai acest moment exprimă cel mai bine ceea ce simt mereu: în cazul meu, literatura nu e doar literatură. Ea este strâns legată de viața mea – iar între cele două se produce un continuu schimb, o trecere firească de la una la cealaltă.
De la László Csiki, prin moartea lui neașteptată, am „moștenit“ traducerea celorlalte două volume din trilogia Orbitor de Mircea Cărtărescu, precum și romanul Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu. Faptul că destinul mi-a încredințat aceste lucrări mi-a oferit și o nouă profesie, care implică provocări constante. A traduce înseamnă nu doar a reda în altă limbă un text, ci a media o mentalitate diferită de cea a propriei culturi – o mentalitate care, în cel mai bun caz, poate influența și îmbogăți cultura în care pătrunde.De exemplu, cred că de aceea nu m-am rătăcit în labirintul Solenoidului și am reușit să găsesc ieșirea, fiindcă realitatea românească descrisă în roman îmi este familiară, m-a amuzat, vedeam totul ca un film colorat. Iar visele, descrierile fantastice din roman sunt niște fluturi care se nasc din coconii fragili ai aceleiași realități.
De mai bine de zece ani merg regulat la Iași, particip adesea la FILIT sau la Atelierele FILIT organizate la Ipotești. Aceste experiențe nu înseamnă doar dezvoltare profesională, ci și întărirea legăturilor personale, o formă de adaptare la un loc anume. Iașiul, leagăn al culturii române, m-a ajutat să-mi extind considerabil orizonturile – nu doar spre cultura română, ci și spre lumea largă. Acolo am avut ocazia să intru în contact cu alți traducători din literatura română, veniți din toate colțurile lumii, pentru care literatura română are o semnificație profundă. Între noi s-a format o adevărată solidaritate – un „spirit de gașcă“ fertil, cum îmi place să spun. Am aflat ce aspecte ale literaturii române li se par lor interesante, unde se întâlnește literatura română cu cea universală. Dar ce m-a impresionat cu adevărat la cei care au avut ideea FILIT-ului și-l organizează în fiecare an este acest „spirit de gașcă“. Dan Lungu, Florin Lăzărescu și Cristian Dan Teodorovici la Iași – cu colegii lor devotați –, după părerea mea, au pus la cale ceva unic în toată Europa. Au reușit să adune la un loc toți actorii din lumea literaturii – scriitorii, cititorii, traducătorii, criticii, profesorii și elevii – și să-i transforme într-o singură comunitate mare, care trece și peste granițe. Nu zic că România este cel mai fericit și cel mai bun loc din lume sau că totul în cultura română e perfect, dar pot să zic cu convingere că prin FILIT arată cea mai simpatică și cea mai îndrăgită.
Ceea ce mă fascinează cel mai mult este raportul dintre viziune și limbaj.
Acea verticalitate a limbajului – felul în care, la Adameșteanu sau la Lungu, de exemplu, limbajul colocvial pătrunde în discursul literar, permițând redarea marilor evenimente istorice prin povești personale, intime. Adameșteanu este capabilă să reveleze un secol de istorie românească într-o conversație banală, de zi cu zi. Textele lui Lungu, pe lângă valoarea lor literară, funcționează adesea ca studii sociologice complete. Experiența personală se împletește constant cu magia, cu ironia și cu umorul. Mă atrage profund faptul că literatura română, în reprezentarea perioadei de tranziție, este extrem de critică –, dar niciodată superioară sau condescendentă. Întotdeauna iubesc cel mai mult cartea pe care tocmai o traduc – pentru că fiecare îmi deschide o nouă perspectivă asupra realității și recunosc că mai am, chiar dacă nu fără speranță, iubiri încă neîmplinite. Am mereu impresia că această literatură nu este niciodată închisă în sine: e conectată la viața cotidiană. În acest sens, pot spune că „literatura nu este doar literatură“ – sau, mai precis, nu numai literatură. Așa cum lichidul umple vasele comunicante, tot așa literatura română e umplută cu experiență de viață autentică.
Și acest lucru este aproape independent de gen. De exemplu, volumul al treilea din Orbitor – Aripa dreaptă – este o viziune poetică uriașă, magică, despre revoluția română din ’89, o viziune complet personală și unică. Și, în același timp, este și cea mai sinceră și autentică mărturie literară despre acel eveniment pe care am citit-o vreodată. O carte necruțător de onestă. Aș putea menționa încă mulți autori și opere românești aici – unii pe care nu i-am tradus încă, dar aș dori să o fac, și alții care sunt traduși de către diverși traducători. Din păcate, posibilitățile mele sunt limitate și nu pot traduce tot ce-mi place. Ceea ce-mi place cel mai mult este lipsa orgoliului: din literatura română contemporană lipsește izbitor patosul fals. În schimb, este caracterizată de o privire ironică, adesea grotescă și de o lumină caldă, blândă.
Realitatea românească pe care am cunoscut-o eu și literatura română îmi sunt greu de separat.
În cărțile pe care le citesc, le iubesc și le traduc, cele două dimensiuni sunt inseparabile.
În toamna anului 2014 – poate cea mai frumoasă toamnă din viața mea – am petrecut o lună întreagă ca rezidentă la Casa Pogor din Iași. În curtea Muzeului Literaturii, se află o căsuță primitoare, unde sunt găzduiți rezidenții invitați. Am împărțit acest spațiu cu două traducătoare: Joanna Kornas-Warwas, din Polonia, și Lora Nenkovska, din Bulgaria. Joanna și cu mine locuiam în cele două camere ale Casei Pogor, iar Lora era cazată la muzeul Nicolae Gane din apropiere. Petreceam însă mult timp împreună în parcul minunat al Casei Pogor, printre statuile marilor figuri ale culturii române. În clădirea muzeului am studiat relicvele societății Junimea, fotografii, documente expuse cu grijă. Când mergeam în oraș, treceam pe o străduță liniștită pe lângă casa Veronicăi Micle, iar în Copou ne plimbam lângă teiul lui Eminescu. Puțin mai departe, vizitam casa lui Sadoveanu. În una dintre camerele noastre locuia o doamnă, venită de la Paris, oaspete al muzeului. Când eram acasă, lucram în liniște – încercam să nu ne deranjăm reciproc. Ne intersectam uneori în bucătăria comună, unde ne pregăteam o cafea sau un ceai. Odată, m-am întâlnit cu doamna pariziancă. Ne-am prezentat și, cum oricum intenționam amândouă să bem o cafea, am stat la povești. Se numea Dana Konya-Petrișor – descendentă directă a lui Costache Negruzzi. Mi-a povestit cum, în anii dictaturii, a fost considerată „element străin de clasă“, cum nu a fost acceptată la universitate, ci a fost nevoită să urmeze o școală tehnică în domeniul construcțiilor. După multe suferințe și umilințe, ea și soțul ei au reușit să emigreze. După revoluție, și-a recăpătat apartamentul din București și a fost despăgubită și pentru moșiile din zona Prutului. În timp ce savuram cafeaua, mi-a povestit despre inaugurarea Muzeului Negruzzi, despre greutățile din Paris, despre prietenii ei – direct, prietenos, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. Când, uluită, am întrebat dacă e adevărat că strămoșul ei este acel Costache Negruzzi, a izbucnit în râs și a spus: „Nu te speria, draga mea! Nu eu am scris Alexandru Lăpușneanul. Eu nu sunt scriitoare… Eu doar trăiesc“. A doua zi, administratorul sau intendentul moșiei Negruzzi a sosit cu un SUV nou-nouț și i-a adus doamnei Konya-Petrișor un uriaș „coș al abundenței“ – cel mai impresionant și mai bogat coș cu bunătăți pe care l-am văzut vreodată. Era plin cu tot ce ți-ai putea dori: ciorchini imenși de struguri, pere parfumate, prune albăstrui, cașcaval cât o roată de moară, carne și cârnați afumați, roșii mari și lucioase, urdă proaspătă, pâine de casă, prăjituri, vin roșu și alb – tot ce poate produce generos pământul de pe malul Prutului. Doamna Konya-Petrișor a împărțit imediat darul cu noi, de parcă și noi l-am fi meritat în aceeași măsură ca ea. Am vorbit mult și cu plăcere în acele zile. Ceva mai târziu, ea a plecat. După câteva luni, mi-a trimis la adresa mea din Târgu Mureș volumul ei cu titlul De pe mal de Prut, pe malurile Senei, apărut la Editura Junimea din Iași. Dana nu este scriitoare – și nici nu a aspirat vreodată să fie. Când și-a scris cartea, n-a făcut-o pentru glorie literară, ci pentru a împărtăși experiențele bogate ale vieții ei – exact cum ne-a împărțit și acel coș cu bunătățile crescute pe pământul strămoșesc.
Recunosc că sunt tentată să văd în acel „coș al abundenței“ o alegorie a literaturii române.
E atât de bogată, încât ai vrea să iei din ea mult mai mult decât poți consuma cu adevărat.
Asta înseamnă că pot traduce mult mai puține cărți decât cele pe care le citesc și le iubesc.
Literatura română mi-a oferit nu doar lecturi memorabile, ci și o profesie, o comunitate, o identitate în dialog. Și mai presus de toate, mi-a oferit posibilitatea unei vieți în care literatura nu e doar literatură – ci o formă de a trăi, de a înțelege și de a împărtăși.
27 iunie 1943. Inaugurarea busturilor din Rotonda Scriitorilor. ANR, Colecția Documente Fotografice, F II 2051
