Leo Vardiashvili s-a născut în 1983, în Tbilisi. După războiul civil georgian, familia sa a părăsit Georgia și a cerut azil politic în Marea Britanie. A studiat literatura engleză la Queen Mary University din Londra. La marginea unui codru nesfârșit este romanul său de debut.
Aveai doisprezece ani când ai părăsit Georgia. În La marginea unui codru nesfârșit, ai scris că atunci când georgienii își părăseau căminul, georgienii nu luau cu ei aur sau bani, ci cărți, poezii, tablouri, oseminte, butași de vie, „tot ce-i face pe georgieni georgieni“. Poate și câteva amintiri. Cum a fost pentru tine adaptarea la o lume nouă și care sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?
Așa e, aveam doisprezece ani în 1995, când am părăsit Georgia. După războiul civil, devenise clar că situația n-avea să se îmbunătățească prea curând. Am ales Europa pentru ca eu și fratele meu să studiem. Planul nostru era să mergem acolo pentru câțiva ani, să învățăm engleza și să ne întoarcem. Lucrurile nu s-au petrecut așa. Am rămas acolo de atunci. A fost un șoc cultural, recunosc. M-au dat la școală în Tottenham. Ai trăit în Londra, așa că poate știi, e o zonă destul de săracă. Nu vorbeam o boabă de engleză, așa că stăteam în ultima bancă, cu dicționarul deschis, încercând să înțeleg ce naiba spuneau profesorii.
N-au știut ce altceva să facă cu mine, așa că mi-au dat un dicționar și mi-au zis să încerc să țin pasul. Așa că tata, care nici el nu prea vorbea engleza, dar care scria și era pasionat de literatură și știa toate cărțile autorilor occidentali, a găsit o cale de a mă învăța. Mergeam împreună la bibliotecă și împrumutam câte o carte pe care eu apoi o citeam, notându-mi toate cuvintele pe care nu le înțelegeam. Le căutam apoi în dicționar, le memoram și tata mă asculta. Asta-i una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele, chiar dacă uneori uram să fac asta. Așa am descoperit o groază de cărți excelente. Îmi amintesc că prima carte pe care am citit-o în engleză a fost Comoara din insulă. Pentru un puști de treisprezece ani, a fost grozavă!
Revenind la ce-i face pe georgieni să fie georgieni, istoric vorbind, când erau invadați de alte popoare, aceștia se refugiau în munți. Nu luau cu ei aur sau bani, pentru că nu le erau de folos, dar luau butași de vie, spre exemplu, care erau transmiși din generație în generație. Când se întorceau la casele lor, îi plantau și așa refăceau via lăsată în urmă. Și fiecare putea să bea vinul strămoșilor lor. Unchiul meu îmi povestea despre asta. Când ești copil nu prea îți pasă de astfel de lucruri, dar ca adult îi înțeleg.
Istoria Georgiei a fost marcată de turbulențe, războaie, tensiuni politice, transformări. Tbilisi a fost distrus și reconstruit de zeci de ori. Cum s-au schimbat însă lucrurile în ultimele decenii?
Îmi vine să râd pentru că nu pare să se fi petrecut nicio schimbare în tot timpul ăsta. A dispărut URSS, da. Dar, după 70 de ani de URSS, încă ne străduim să scăpăm de mentalitatea sovietică. Dacă privești arhitectura din Tbilisi, îți dai seama imediat de moștenirea asta. Mai mult, unii oameni încă îl admiră pe Stalin și au afișe cu el în casă. Aș fi vrut să spun că încă simțim o mahmureală după URSS, dar nu cred că ar fi corect, căci o mahmureală implică faptul că măcar la un moment dat te-ai și distrat. Noi ne-am ales doar cu răul de pe urma beției sovietice. Cum totul era deținut de stat, odată cu prăbușirea a fost haos. Legea junglei, cine a fost mai puternic, cine a avut oameni și arme, a pus mâna pe fabrici și afaceri. Țara s-a dezintegrat. E valabil peste tot în Europa de Est. E nevoie de un lider care să conducă țara spre democrație, dar ultimele alegeri din Georgia au fost un coșmar. Încă mai sunt manifestații de stradă. Nici în Marea Britanie nu ai schimbări majore. Parlamentarii care vin se diferențiază de cei care pleacă doar prin culoarea cravatei.
Tbilisi nu e doar un loc, ci un personaj în sine în romanul tău. E greu să fii echilibrat când scrii despre casă, nu? Încerci să fii realist, dar uneori nostalgia e mai puternică.
Nostalgia a fost combustibilul meu. Din nostalgie am scris despre Tbilisi. Dar la un moment dat am simțit că trebuie să mă întorc acolo, ca să scap de această nostalgie și să prezint locurile așa cum sunt. Am fost în toate locurile din roman, în afară de Osetia de Sud, unde nu poți merge. Așa că am putut pune în balanță realitatea și amintirea. Asta se întâmpla prin 2017 sau 2018, deci nu prea departe de când se petrece acțiunea romanului. Am vrut să elimin subiectivismul și să descriu acele locuri cât de bine puteam, având în minte un cititor occidental. Nu mă așteptam ca romanul meu să fie publicat, nicăieri, cu atât mai puțin să-l văd tradus în română. Între timp am devenit un fel de purtător de cuvânt al orașului Tbilisi și al georgienilor de pretutindeni.
Mi-am luat unele libertăți geografice sau cronologice pe ici, pe colo, ca în cazul inundației de la grădina zoologică. S-a întâmplat în realitate, dar în 2015, pe când romanul meu e plasat în 2011. Cititorii georgieni observă imediat astfel de lucruri. Dar tot ceea ce ține de atmosfera locurilor sau de felul de a fi al georgienilor am încercat să înfățișez cât mai aproape de adevăr.
Ai încercat să mergi în Osetia de Sud?
Am fost până la graniță, unde am fost sfătuit cu insistență să nu trec în partea cealaltă. În multe locuri nici nu-ți dai seama că e o graniță. Nu sunt garduri sau posturi de pază.
Poți trece din greșeală. Poți fi împușcat pentru că ai trecut granița fără să știi că ai trecut-o.
Se întâmplă foarte des asta.
De ce îți era cel mai dor când te gândeai la Tbilisi? Și de ce crezi că ți-ar fi dor dacă ai pleca din Birmingham?
Dacă aș pleca din Birmingham mi-ar lipsi grădina mea. Am o grădină tare frumoasă. Am fost norocoși. Fostul proprietar ne-a lăsat-o. Era pasionat de grădinărit. Eu nu mă pricep, dar îmi place să privesc pe fereastră. Cât despre Tbilisi, o mare parte a familiei mele încă trăiește acolo. Doar eu, tata, fratele meu și mama mea vitregă am venit în Marea Britanie. Restul, inclusiv mama, sunt încă în Georgia. De ei mi-e dor.
Nu vor să vină și ei în Marea Britanie?
Vor să vină în vizită, dar nu vor să locuiască acolo. Iubesc Georgia. O aduc pe mama să stea la noi o lună sau două, dar după câteva săptămâni o văd că se frăsuiește. Nu-i că nu-i place Anglia, dar i se pare că oamenii sunt prea reci. O înțeleg. Casa ei este mereu deschisă. Vecinii intră oricând au chef. Când eram acolo, mă trezeam cu câte un necunoscut în casă. Îl întrebam cine e și-mi zicea că-i vecinul nu știu care. Așa sunt oamenii acolo.
În proza ta incluzi mituri, legende, basme. Ce rol au acestea în mentalul georgian?
În primul rând, de a-i familiariza pe copii cu primejdiile lumii înconjurătoare. Romanul meu e strâns legat de Hänsel și Gretel. E o poveste cumplită, cu ucideri, foamete și canibalism. Cumva, s-a hotărât că asta e o poveste potrivită pentru copii. Îmi amintesc și acum când am auzit-o prima dată. Uneori basmele îți arată cât de urâtă poate fi lumea. Sunt un adept al realismului magic. Mi se pare distractiv să scrii despre două lumi care se ciocnesc și astfel elemente din fiecare lume pătrund în cealaltă. Asta îți dă o multitudine de perspective.
Personajele tale încearcă să-și aducă aminte, sunt năpădite de sentimentul de vinovăție sau caută să simtă că aparțin unui loc sau unei culturi. Sunt acestea teme personale sau oglindesc situația georgienilor ori poate a est-europenilor ori chiar a oamenilor de pretutindeni?
Cred că toate acestea sunt universale. Dar le simți cu atât mai mult dacă ești imigrant. Trebuie să găsești o cale de a face față amintirilor. Nostalgia e foarte dureroasă. Înțeleg conceptul de culpabilitate a supraviețuitorului, chiar dacă eu însumi n-am simțit asta. Un sfert dintre georgieni trăiesc în afara Georgiei. Nu știu dacă se simt vinovați pentru asta. Dar ce mi-aș dori ar fi ca Georgia să fie un loc unde vrei să trăiești, nu de unde vrei să pleci.
În La marginea unui codru nesfârșit, ai scris că, deși aproape jumătate din populație a părăsit țara în timpul războiului civil, sunt șanse mai mari să fii lovit de trăsnet decât să întâlnești un georgian în afara Georgiei. Georgienii spun că un oaspete e un dar de la Dumnezeu. Ținând cont de Brexit, crezi că britanicii sunt de acord? Cum reacționează oamenii când le zici că ești din Georgia? Crezi că propria ta perspectivă s-a schimbat în toți anii de când trăiești în Marea Britanie?
Am purtat multe discuții pornind de la roman și am fost de câteva ori uimit, când cei cu care vorbeam știau câte ceva despre țara mea sau chiar o vizitaseră, ceea ce mereu m-a surprins plăcut. Tuturor le zic ce locuri frumoase sunt în Georgia și mulți chiar au ținut cont de asta și s-au dus acolo. Eu n-am trăit cea mai cruntă perioadă a URSS-ului, dar încă îmi amintesc când n-aveam curent electric sau trebuia să stăm la coadă pentru pâine. Asta cred că mi-a dat un fel de superputere printre britanici. Când se plâng de ceva, le zic că lucrurile ar putea sta mult mai rău. Nu-i așa o problemă că Wi-Fi-ul nu-ți merge prea bine, stai liniștit.
La marginea unui codru nesfârșit, apărut în 2024, a fost unul dintre cele mai remarcabile debuturi ale anului.
Da, a fost pe lista Observer, cu cele mai importante debuturi, care sunt prezentate publicului. Înainte de asta, te duc într-unul dintre birourile lor înspăimântătoare și-ți fac poze. A fost distractiv.
Cum s-a întâmplat asta? Care-a fost drumul tău?
Profesia mea este cea de consilier fiscal. Ăsta-i jobul meu de zi cu zi. Scriam noaptea și în weekenduri. De aceea mi-a luat cinci sau șase ani să-mi termin romanul. Vocile pe care le aude protagonistul n-au fost în varianta inițială. Ideea mi-a venit mai târziu și mi-a mai luat vreo șase luni să le adaug. Și apoi, când am considerat că nu mai e nimic de modificat și deja mi se făcea greață la gândul de a reciti ce scrisesem, am trimis manuscrisul tuturor agenților literari din Marea Britanie, convins să nu mai revin asupra lui. Mi-am zis că dacă e respins de toți, voi scrie pur și simplu o altă carte. L-am trimis și am plecat în Georgia, în vacanță. Se schiază foarte bine în Georgia, să știi. Și în timp ce urcam cu teleschiul, îmi tot intrau e-mailuri cu refuzuri. Primești refuzurile cu o mult mai mare detașare atunci când ești pe teleschi decât atunci când ești la birou. Așadar, primeam refuzuri și mă prefăceam că nu-mi pasă când, deodată, un agent literar mi-a scris că ar dori să ne întâlnim, ceea ce a fost în sine un succes, ținând cont de cât de greu este să obții un agent literar în Marea Britanie. La un moment dat, un agent m-a rugat să-i dau timp de gândire, dar după câteva săptămâni, în care am tot sperat, mi-a spus nu. A fost cumplit. Dar apoi mi-a apărut romanul și am primit de la el un e-mail în care m-a felicitat.
Dacă ar fi să schimbi ceva din trecut, ce ai schimba?
Aș începe să scriu mai devreme. Întotdeauna mi-am spus că nu-mi permit să fiu un artist muritor de foame. Trebuie să-mi întrețin familia, așa că înainte să mă apuc de scris îmi trebuie o carieră într-un domeniu stabil, care să nu depindă de preferințele editorilor sau ale agenților literari, un domeniu ca finanțele. Așa că am devenit consilier fiscal. Dar dacă aș putea să mă întorc în timp, probabil m-aș apuca de scris mai devreme.
Ca membru al unei familii care a trecut prin multe greutăți, cum privești ce se întâmplă acum în Ucraina sau în Fâșia Gaza?
Astfel de nenorociri m-au motivat să scriu. E o ruptură între ceea ce ajunge la tine prin mass-media și ce se întâmplă în realitate. De multe ori primești doar cifre, câți oameni au murit, câți oameni au fost deportați, dar cifrele nu mai înseamnă nimic când ești supraexpus la ele. Pe lângă asta, sunt prea mari. Eu nici nu-mi pot închipui ce înseamnă 20 000 de victime. De aceea eu m-am limitat la o singură familie, la impactul războiului și al imigrației asupra unei singure familii. Invazia Ucrainei a început în 2022, nu? Acum trei ani, chiar mai mult. Nu știu care-i situația aici, dar în Marea Britanie la știri nu mai pomenește nimeni despre asta. Ai crede că războiul s-a încheiat.
Similar a fost și aici. În primele luni, doar despre asta vorbea toată lumea. Apoi a trecut în fundal, deși războiul continuă, nu departe de unde suntem noi acum.
Vorbeam despre sentimentul de vinovăție mai devreme. Uneori mă simt vinovat că nu sunt mai atent la ce se întâmplă în lume. Totodată, timpul mi-e limitat. Vreau să știu ce se întâmplă în Ucraina, vreau să știu ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, dar mai sunt atât de multe alte zone de conflict. Tot așa e și cu cărțile, nu poți să scrii despre tot ce se întâmplă în lume. Eu am ales să spun o singură poveste.
Înaintea acestui interviu, am povestit împreună despre Londra și despre comunitățile diverse de acolo. Eu am locuit în Tower Hamlets, în East End, care mi s-a părut un loc cu o imensă diversitate culturală. Care-i zona ta preferată și care-i partea cea mai urâtă?
Zona mea preferată e Camden. Datorită muzicii. Era ceva obișnuit să mergi la un pub din Camden și să dai acolo peste o trupă ca Foo Fighters. Am fost într-o seară la The Monarch, unde aveau muzică live, și întâmplarea făcuse ca Foo Fighters să aibă un concert în zonă și după concert veniseră acolo să bea ceva. Și dacă tot erau acolo, au și cântat. Astfel de lucruri se întâmplă în Camden. Cât despre partea cea mai urâtă, aș zică că metroul. În orice zonă a Londrei, nenorocitul de metrou.
Cum ți se pare până acum România prin comparație cu Tbilisi?
Aseară, când mergeam cu mașina pe străduțe pustii și întunecate, mi s-a părut foarte familiară. Mă simțeam ca protagonistul meu când a ajuns în Tbilisi. Recunosc pe alocuri amprenta sovietică. O senzație tare stranie. Dar apoi am ieșit azi din hotel și am intrat în atmosfera festivalului, care e exact opusul. Îmi place contrastul ăsta. Și vreau să particip la cât mai multe evenimente.
