Like a Natural Human

Start

I

Inspir adânc și închid repede ochii. Plușul vișiniu al cortinei atârnă greu în fața mea, măturând răbdător podeaua scenei. Cu ochii închiși aștept ca gongul să scoată primul sunet. Mi se  pare că îl aud și deschid mijit ochii, amândoi deodată.

De ce cortina nu e sus?  mă întreb. Realizez pe loc că este gongul din pieptul meu care bate accelerat. Închid din nou ochii, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii și mă trezesc urându-mi singură succes printre căscături.

Ca de fiecare dată înainte de ridicarea cortinei, emoția mi se manifestă printr-un căscat prelung, pe care îl slobod involuntar înainte de a vedea spectatorii din sală. După ce casc pot în sfârșit să respir normal. Inspir: 1-2-3. Expir: 1-2-3. Ascult.

Orchestra din fosă atacă primul acord al uverturii operetei pentru copii, Pasărea Măiastră.

Am 12 ani și sunt solistă principală. Mai întâi ca un ciripit de măiastră, lent și melodic, apoi într-un crescendo, vibrant și vioi, pregătind publicul pentru călătoria muzicală ce urmează. Instrumentele se alătură pe rând dansului, se întrec și se adună la final, într-o explozie de energie și de entuziasm.

Cortina cu franjuri aurii mă gâdilă la picioare. Deci este tot jos, gândesc în întunericul din spatele pleoapelor strânse. Îmi fac repede socoteala dacă am băut destule șodouri ca nu cumva  să scot vreo notă falsă. În sfârșit, simt cortina cum se ridică leneșă, foșnind. Deschid ochii. Pe scenă, sub lumina reflectoarelor, văd sala ca o gură neagră care se cască, gata să mă înghită. În abisul întunericului din sală zăresc doar scânteile din ochii spectatorilor sub povara anticipației. Dirijorul îmi face semn să intru. Inspir adânc înainte de a ataca prima notă a ariei cu care încep.

După primul sunet, totul se evaporă în jurul meu. Nu mai exist decât eu cu mine și cu muzica.

Instrumentiștii din fosă, corpul de balet de pe scenă, corul de copii, spectatorii, toți se evaporă în neant. Eu mă imaginez singură pe scena mare și luminată, transportată în lumea mitologică a Păsării Măiestre.

Și cânt… Și cânt… Eu sunt Pasărea Măiastră!

Mă înalț la cerul nesfârșit, mângâi cu penele vârful copacilor, miros văzduhul, mă alerg cu vântul, dansez cu razele de soare. Eu sunt Pasărea Măiastră! Mă înalț către visele neatinse, traversez orizonturi infinite, ating cerul cu aripile deschise într-o călătorie către eternitate.

Și cânt… Și cânt…

Mă trezește ropotul de aplauze de la final. Totul pare să fi durat doar o secundă.

Mă înclin reverențios la bis și înainte de a ieși complet din transă, Mami urcă pe scenă și îmi oferă un buchet de flori roșii. „Bravo, privighetoarea mamei!“ Mă sărută și obrajii îmi devin două flori roșii de emoție și contaminate de rujul aprins de pe buzele mamei.                                         

Cortina de pluș se coboară ușor, culcându-se greoaie peste pantofiorii mei roșii, de lac. Sunt din nou o fetiță.

Mami îmi povestea că înainte de a rosti cuvinte, am început să cânt cu glasul inocent al copilăriei. Inventase ea un joc pe care doar noi două îl jucam, mai ales atunci când dorea să mă roage ceva. Ruga ei către mine era cântată, iar eu îi răspundeam tot cu note muzicale de mică soprană de coloratură. Cuvintele erau doar pașii într-un dans muzical prin care noi două ne regăseam într-un univers al iubirii.

II

Pășesc alert către  camera de gardă a spitalului în care de câțiva ani lucrez ca medic psihiatru.

O aud deja. Holul spitalului răsună de vocea ei, aproape divină, ca un neîngrădit râu de emoție și de pasiune. Cum mă apropii, zgomotele spitalului se estompează. Vocea ei acoperă orice alt sunet și călătorește ca o rugăciune care se înalță către ceruri.

Amazing Grace, how sweet the sound

Cuvintele ei mă fac să simt dintr-odată o profundă reverență și uimire. De la smerenie și umilință până la extaz și eliberare, toată gama de emoții se prăvălește din sufletul celei ce cântă  în sufletul meu. Pe măsură ce înaintez, vocea ei se aude din ce în ce mai puternic.

O localizez, vine chiar dinspre camera de gardă din secția de psihiatrie. Iuțesc pasul, nu vreau să ajung înainte ca ea să termine de cântat.

„Aretha Franklin“, mă gândesc. Îi recunosc vocea.

Mă văd dintr-odată în bucătăria întunecată și rece a apartamentului minuscul din blocul  29.

Radioul pe baterii bâzâie pe unde scurte, iar vocea Arethei Franklin se curmă la intervale regulate. Liviu încearcă să schimbe frecvența sperând să reducă interferențele.

–Iar ne bruiază porcii de la Secu!“, spune cu disperare, apoi continuă: Ei încă mai cred că ne pot controla accesul la posturile occidentale.

Ajustează puțin antena și vocea Arethei inundă bucătăria.

You and I

I know we can survive

We just gotta be strong

– Redu volumul“, îmi cere Liviu speriat. Ne aud vecinii și iar ne cheamă la Securitate ca dușmani ai poporului.

Stăm amândoi pe bancheta din spatele mesei de la bucătărie, sorbim din țuică fiartă și, înghesuiți unul într-altul, ne încălzim. Fumăm. Ținându-ne de mână fredonăm în surdină

Through the storm, încercând să ținem pasul cu Aretha.

Anul 1989. România comunistă.

E frig afară, e frig și în casă. 11 grade Celsius. Căldura e „centralizată“, adică controlată de comuniștii care promovează autosuficiența și adaptabilitatea. Asta spun ori de câte ori încurajează reziliența „Mai puneți un palton pe voi tovarăși“, predică doct și pe șleau Ceaușescu, „Fiul Iubit al Popoului“, cum îi place lui Liviu să îl numească. Am pus amândoi câte un palton peste pijamale, dacă așa ne îndrumă Conducătorul.

E întuneric afară și beznă în casă.

– Iar au luat canaliile curentul, mă surprinde Liviu cu fraza pe care o rostește în fiecare seara la ora 8 fix, ca și cum memoria lui de scurtă durată refuză să își amintească de repetabila povară.

Radioul în surdină (noroc de bateriile făcute rost pe sub mână) „să nu audă vecinii că ascultăm posturi străine“.

Andrada sau copilul, poreclit din prima zi Moș (adică fără păr și fără dinți, ca atunci când a venit pe lume), în dormitor, înfofolit în două plăpumi, visează probabil la prăjitura sau pulpița de pui pe care nu le-a mâncat săptămâna asta. Rațiile de mâncare se termină tot mai repede.

Avem 32 de ani fiecare. Îi spun lui Liviu că prevăd încă un an de crucificare, iar apoi putem muri ca și Hristos, la 33, după care vom învia din nou. Îmi răspunde descurajat:

– Vise, taică!

Mă îndeamnă să încheiem seara cu un cântec patriotic ascultat pe unicul post TV, care emite 2 ore exact în fiecare zi. Și pe două voci, mai cu aplomb ca să se poată auzi prin peretele subțire și la vecini, vocalizăm: „Mulțumim din inimă Partidului“, acoperind vocea clandestină a Arethei.

Ce se întâmplă?! Dintr-odată vocea Arethei Franklin cântă o alta melodie decât cea pe care o aud eu în minte?! O secundă sunt în derivă, dar realizez imediat că sunt într-o altă viață, pe o altă planetă. USA!

Oare cum o fi ajuns așa o celebritate  la urgențe?! Și tocmai azi, când sunt eu de gardă?! Gândurile încep să mi se bâlbâie și în suflet mi se instalează o umbră de îndoială că aș putea întoarce darul speranței pe care ea mi l-a dat în vremurile trecute.

Aproape de ușa salonului mă împiedic de o mulțime chemată de melodia ce se prelinge prin crăpătura ușii întredeschise. Atrași fiind de vocea fascinantă, asistentele medicale, infirmierele, paza, până și medicii au uitat parcă de bolnavii care așteaptă să le vină rândul. Au dat năvală cu toții către  camera de gardă, de unde vocea îi invită ca o Fata Morgana a sunetului. Ascultă înmărmuriți, cu respirațiile tăiate și privirile extatice, parcă s-ar ruga.

– Aretha Franklin? întreb în timp ce mulțimea îmi face loc să vin mai aproape.

– Nu!, îmi răspunde asistenta de salon, în transă ca și ceilalți gură-cască adunați lângă ușă. Este o Jane Doe. Nu știe nimeni cum o cheamă sau de unde vine. A cules-o poliția dintr-o stație de metrou unde cânta de două zile, fără întrerupere. Refuză să răspundă la orice întrebare și nu face altceva decât să cânte de când au adus-o aici. A făcut o pauză doar când au încercat zadarnic să o îmbrace în halatul de spital. S-a opus violent și a trebuit să o lege de pat. Acum cântă din nou.

Cu o mișcare a capului doar, asistenta mă invită să îmi iau rolul în primire. Umerii pe care și-i ridică a nehotărâre par a spune însă că n-ar vrea s-o întrerup pe Aretha noastră.

Amazing Grace, how sweet the sound

Împing ușor, cu o strângere de inimă, ușa salonului îndărătul căreia stau ascunsă și o privesc de la distanță. În camera de spital unde nu încap mai mult de 3 persoane odată, un televizor este agățat în perete, iar pe patul de fier, iat-o pe Jane Doe. O zăresc printre puținele raze de lumină ce pătrund prin fereastra cu gratii a salonului. Întoarsă către perete, făcută ghemotoc cu genunchii la piept, cu mâinile încleștate pe curelele de piele ce o leagă de pat, continuă să cânte. Corpul ei e legat în „lanțuri”, spiritul captiv în labirintul minții obosite, dar vocea ei zboară liberă. Ecoul versurilor este parcă un simbol al luptei pe care o duce cu demonii dinăuntru, ca și cu cei dinafară. 

Salonul întreg vibrează de emoția pură a vocii ei.

Și cântă…Și cântă…

Spectatorii dindărătul ușii, pioși, dar și temători, se trezesc aplaudând instinctiv. După două ore de încercări zadarnice, au renunțat la efortul de a mai afla orice informație de la pacientă.

Se mulțumesc acum doar să-i asculte glasul. Mă apropii de pat și mă întreb dacă aș trebui să aplaud și eu.

– Sunt dr. Nichols, mă prezint.

Încep după ritualul bine cunoscut al anamnezei: identitate/nume, vârstă, sex (dacă nu este evident) și motivele pentru care se află la spital.

– Poți să-mi spui cum te numești?

Nu răspunde. Stă cu spatele la mine, continuând să fixeze peretele camerei de spital. Și cântă. Realizez că nu mă aude, sau doar nu este dispusă să coopereze. Este prea ocupată într-o altă lume, creată de mintea ei, o lume a disperării și a durerii. O lume la care deocamdată accesul îmi este tacit refuzat.

Pelerina de ploaie, murdară și ciuruită de țigări, lipită pe corpul mic și chircit, o acoperă de sus până jos. Femeia stă ascunsă în ea ca și cum ar vrea să dispară în haina de împrumut sau cumpărată de la second-hand, mult prea mare pentru ea. Din pelerina îndesată adânc pe cap ies câteva șuvițe rebele de păr de abanos, cârlionțat, încâlcit și probabil nepieptănat de săptămâni întregi.

– Spune-mi ce se întâmplă, cum ai ajuns la spital? o întreb sperând că mă aude.

Mogâldeața continuă să cânte și să mă ignore. Vocea sa face geamul cu zăbrele să vibreze, gata să-l spargă și contrastează evident cu corpul flasc, abandonat curelelor de piele în care este încins. Încă nu i-am văzut fața, nu știu cum o cheamă sau de unde vine.

– Ai o voce divină, îi spun în speranța că așa ne vom împrieteni.
Complimentul meu nu îmi aduce nici o victorie. Se ascunde și mai adânc la perete și continuă să cânte imperturbabil, ca și cum ar fi singură în cameră. Doar ea și muzica ei.

Dintr-odată, apare în fața ochilor mei imaginea bunicii. Se cântă – cum spunea ea, încuiată pe dinăuntru în dormitorul ei. O apuca, ori de câte ori i se făcea dor de Rășinari, satul ei natal, un fel de jale pe care și-o cânta singură, pe versuri tălmăcite pe moment. Se mutase din Ardeal în Muntenia, venind să locuiască la noi iernile. Repeta la intervale regulate, cu năduf „No apăi eu regățană nu m-oi face, așa să știți!“ Se simțea ca o oaie rătăcită pe pășunile necunoscute ale Regatului. Nu înțelegeam eu atunci ce e depresia și cum se manifestă. Când o învăluia melancolia, bunica se cânta.

– Ai o voce foarte frumoasă, bunico! încercam să o ademenesc, doar-doar va descuia ușa și se va opri din a  cânta.

Complimentul nu îmi aducea nicio victorie.

După câteva zile, în care toată casa fierbea, repetând întruna: „Moare bunica!“, bunica se domolea, descuia molcom ușa și se uita cu mirare la fețele noastre obosite de așteptare.

– Tulai, că dară nu v-am spăriet prea tare.

Și apoi, ca și cum și-ar fi cerut iertare, cu un zâmbet triumfal ne aducea la cunoștință mândră de ea, adresându-mi-se de obicei mie:

– Apăi tu Julieto, versurile astea-s ale mele. Eu viu din satul lui Goga și acolo tot românul ce s-o pus pe lume îi poet!

Vocea lui Jane mă trezește la realitate. Nu mă dau bătută și încerc altceva:

– Dacă nu vrei să îmi spui cum te cheamă, am să-ți spun Aretha, ce zici?

La auzul numelui Arethei, fața ascunsă în pelerină se întoarce brusc către mine și doi ochi de tăciune mă fixează cu disperare, neputință și mânie. Îi privesc fața  arămie. Nu pot să îi ghicesc vârsta, căci pare prematur îmbătrânită de durerea care i-a săpat riduri adânci. Ridică sprâncenele groase și arcuite a semn de mirare, surprinsă probabil de numele pe care i l-am acordat. Deschide gura larg, mă bucur că în sfârșit va începe să vorbească, dar o face doar ca să tragă adânc aer în piept, înainte de a erupe cu o energie neașteptată, în timbrul de mezzo-soprană al Arethei Franklin:

Chain, Chain, Chain!!!

Bărbia puternică i se îndreaptă hotărât în direcția curelelor ce o imobilizează și, fără ezitare, aproape silabisind, repetă pe note muzicale:

Chain, Chain, Chain!
Chain of fools

Vocea ei îmi izbește timpanele cu puterea greutății durerii ce îi chinuie sufletul și îi încătușează mâinile.

I ain’t nothing but your fool
I’m just a link in your chain

Vocea îi sună tot mai trist, se sfărâmă sub adâncimea disperării și a neputinței, iar fața i se schimonosește a durere venită din adânc. Citesc pe ea tot universul fragil al sufletului ei în derivă. Ca o măiastră în colivie, gata să abandoneze lupta, se chircește și mai tare, amintind de un fetus nenăscut.

Mă simt vinovată. De ce trebuie ca eu să fiu cea care decide cine și când are dreptul la libertate?  Dilema morală stă în a putea obține echilibrul dintre a-i respecta autonomia și confidențialitatea  și a o trata, la nevoie, împotriva voinței ei. Deposedată de tot ce-i aparține, curele, șnururi, bijuterii, telefon, eșarfă, orice ar putea constitui un pericol pentru ea însăși sau pentru cei din jur. La ușa de la intrate i-au rămas nu doar obiectele de mai sus, ci și demnitatea. Cine îmi dă mie dreptul să o deposedez de demnitate? Și de confidențialitate? Cum pot eu să opresc camerele flămânde de senzațional ale paparazzilor care abia așteaptă să muște din ea?

Dintr-odată, flash-ul camerelor paparazzilor de la ziarul România Liberă mă învăluie într-o strălucire orbitoare care îmi întunecă vederea. Aud doar clickul aparatelor de fotografiat și un cor de voci strigând: „Eliberați-o pe Lia!“

Suntem la poarta Secției de Poliție, așteptăm să o luăm acasă. Lia, mama soțului meu a fost ridicată de Securitate azi dimineață. Se pare că spiritele muncii ei literare au atras din nou atenția.

Un alt cor îmi răsună din memoria serii trecute, captat de la singura emisiune a zilei pe singurul canal TV:

„Ceaușescu – eroism
România – comunism!“

Adunați în jurul televizorului alb-negru din bucătăria Liei îl „sărbătorimׅ“ pe Tovarășul, care împlinește azi 71 de ani. Ziarul România Liberă (câtă ironie, mă gândesc, România e orice, numai liberă nu-i). Pe prima pagină ni se reamintește de sărbătoarea zilei cu litere roșii de tipar. 26 ianuarie, 1989.

LA MULȚI ANI , IUBIT CONDUCĂTOR!
TOVARĂȘULUI NICOLE CEAUȘESCU
MARELE EROU AL ROMÂNIEI
OMAGIUL FIERBINTE AL ÎNTREGII NAȚIUNI!

Afară a început să ningă ușor. Pe masă, paharele cu vin ca sângele ce ne clocotește în vene așteaptă să fie umplute din nou, pentru a nu știu câta oară. Titi, soțul Liei, întinde mâna către paharul din fața lui și înainte de a-l duce la gură, lasă să cadă pe dalele podelei câteva picături, ca atunci când dai de pomană pentru sufletul mortului.

– Fie-i țărâna grea! spune în completarea gestului.

Televizorul continuă în surdină:

„Vom munci și vom lupta
Țara o vom înălța“
„Ceaușescu și poporul!
România, viitorul!“

Vocea lui Liviu sparge tăcerea și acoperă ovațiile și aplauzele de la televizor:

– Eu unul m-am saturat să tot muncesc și să lupt pentru viitorul de aici! Vreau să îmi manifest „eroismul“ la construirea capitalismului! Degeaba a fost luat tata-mare la Canal când a strigat „Vin Americanii“. Se pare că nu se prea se grăbesc să vină, așa că mă voi duce eu la ei!“.

Spune asta fără a bănui măcar că într-un an își va vedea visul cu ochii.

Corul de voci de aseară de la televizor se preschimbă în corul vocilor noastre ce se izbesc de fațada clădirii Securității: „Eliberați-o pe Lia!“ Mă aud și pe mine strigând din bezna dindărătul ochilor închiși care încearcă reflex să se apere de durerea provocată de flash-urile aparatelor foto. Încerc să îi deschid și retina începe ușor să capteze lumina. Percep din nou culoarea din jur. Liviu, Mella, Titi. Lia e încă reținută în beciul de la subsolul Securității. Mi-o imaginez și pe ea cu ochii închiși din cauza reflectorului ce îi arde.

Ceea ce se credea o discuție banală se transformase în multe ore de interogații care s-au sfârșit cu deposedarea mașinii de scris la care își compunea versurile. Autonomia și libertatea de expresie i-au fost încălcate, iar amenințarea cu spitalizarea într-un ospiciu de psihiatrie a fost o tactică brutală pentru a o determina să tacă.

Ea nu cântă. Ea e poetă. Versurile ei, un cântec al îndurării și rezistenței, note pe partitura vremurilor opresive ale comunismului. Versurile ei, hrana pentru flămânzii de speranță.

Am văzut realitatea
târâind umbra schimbătoare
nebuloase albastre ghemuite în coadă
ochiului
apusul epuizat țintuind un colț de cer
Univers nebun!
Îngerii s-au preschimbat în soldați
și eu tot mai învârtesc cheițele-n
poeme

 Prin metafore ea își exprima suferința și lupta împotriva nedreptății. O rezistență prin cuvânt care trezește conștiințe și aduce lumină în sufletele deznădăjduite. Versurile ei, un cor pe multe voci, o rugăciune pentru schimbare, voci ce nu se pot face auzite altfel.

Sunt eu Securitatea azi, cu Jane? Cu siguranță, NU! Eu trebuie să o ajut să își regăsească demnitatea, păstrând în același timp confidențialitatea fiecărei pagini a existenței ei.

You are treating me mean
Oh, you are treating me cruel

Cu mintea inimii gândesc, impulsiv, că ar trebui să îi dezleg curelele ce o țin legată de pat. Mintea rațională mă trage imediat de mânecă și mă trezesc întrebându-mă: „Dar de lanțurile sufletului cum să o descătușez?“

– Știi că nu pot dezlega curelele până nu îmi spui ce gânduri ai, îi zic.

You got me where you wanted
I ain’t nothing but your fool – cântă ea în continuare, vocea ei emanând resemnare.

Cred că se simte doar o piesă în jocul de șah al destinului. Cum aș putea să-i explic că și eu mă simt o piesă în același joc pe care îl jucăm acum împreună?

Capul mic, pe jumătate ieșit din pelerina soioasă, se prăvălește peste piept și cu ochii în pământ încearcă să-și împreuneze mâinile a miluire. Curelele de piele însă o lasă cu gestul neterminat.

Îmi pare un copil abandonat sorții, așteptând îndurarea. Mi se face dintr-o dată rușine și pun capul în pământ, imitând-o. Liniște. Nu îi aud decât respirația sacadată, din ce în ce mai adâncă. A mea încearcă să o imite, respirând odată cu ea.

Curioșii de la ușă se pare că s-au risipit în sfârșit pe la treburile lor. Un țipăt ascuțit și dureros ca o rană sparge liniștea și pătrunde prin peretele ce ne desparte de salonul de alături.

„Altă pasăre în colivie“, mă gândesc. Următorul pacient, cu siguranță.

Nu apuc să îmi sfârșesc gândul că țipătul mă izbește înmulțit. Ca răspuns la sunetul din camera vecină, Jane își găsește propriul ecou care se alătură primului, într-o conexiune nevăzută, dar resimțită a vocilor care se împletesc într-o simfonie a dorinței de eliberare în fața opresiunii. Asistenta de salon se face mică în spatele meu și mă avertizează:

– Dacă nu faci ceva, o să avem în curând nu un duet, ci tot corul sclavilor din Nabucco, aici pe etaj.

Încercând să îmi fac curaj încep să fredonez… „Va, pensiero“. Jane amuțește. De data asta, eu cânt și ea ascultă. Ochii ei căscați ca două văi mă fixează cu mirare și gura i-a rămas încremenită într-o tăcere de emoții nespuse.

Nu am suficiente informații, dar reușesc totuși să schițez un diagnostic provizoriu. Cel mai probabil, un episod mixt de criză maniaco-depresivă acută. Posibil psihoză.

Sufletul ei pare a se zbate ca două aripi ale aceleiași păsări între manie și melancolie.

Mania îl împinge înainte, alimentându-i pasiunea și curajul de a se ridica în fața provocărilor, iar melancolia îl trage înapoi, într-o groapă de potențial, unde neputința și renunțarea iau locul speranței.

O ascult încercând să descifrez mesajele pe care continuă să mi le cânte.

Oh, one of these days
The chain is gonna break

– Asta este exact ce-mi doresc și eu, îi spun cu blândețe. Și adaug: lasă-mă să te ajut să rupi lanțurile ca să poți gusta libertatea din nou!

Oh, but how can I give you all the things I can
If you’re tying both my hands ?

Îi spun deschis că mă tem de ea și o întreb ce va face dacă îi scot curelele.

I ain’t gonna do you wrong
cause I don’t wanna – îmi promite.

Cu speranța că nu greșesc și că va colabora, mă apropii cu teamă și cu pași mărunți de patul ei. Își schimbase de mult poziția. Era acum în șezut, cu picioarele adunate sub ea în forma de cruce și cu mâinile răstignite, parcă ar fi Hristos.

Îi descătușez mai întâi mâna stângă. Ochii ni se întâlnesc și ne țintim adânc câteva secunde care durează cât orele. Ne amușinăm una pe alta ca două animale speriate. Nu știm încă care va fi victima și care călăul. Încep să îi dezleg cu mișcări calculate și lente mâna dreaptă. Pielea ei aspră îmi atinge degetele, înfiorându-mă. Prea târziu să mă răzgândesc, îmi spun. O eliberez din strâmtoare și mă dau involuntar un pas înapoi. Vocea ei cântată se prăvălește peste mine în cascadă:

I caught your eye
You can’t hide – strigă vocea ei, dar…

Nu, nu e vocea Arethei. E răcnetul unui animal tocmai eliberat din captivitate. Un strigăt de sfidare împotriva unui univers pe care-l crede   împotriva ei. Apuc doar să mă fac mică îndărătul ușii, nu am unde să mă ascund. Se înalță în picioare în vârful patului și devine mult mai înaltă decât mine. Din ochi îi ies scântei, sau doar mi se pare. Încerc să mă agăț de clanță, dar ușa se deschide pe dinăuntru și mă izbește înapoi în cameră. Dintr-un salt plonjează în fața mea ca o felină, iar la aterizare părul ei de abanos îi e răsfirat în evantai ca al Gorgonei.

Simțindu-se învingătoare, își regăsește vocea Arethei și dintr-odată răsună:

Oh, Freedom, freedom, freedom, yeh

Cu bucuria eliberării, vocea ei strigată-cântată urcă în urmărirea privirii de laser înălțată către tavanul alb de spital, încercând parcă să răpună o deschizătură eliberatoare către ceruri.

Închid ochii, mă rog. Îi simt respirația fierbinte aburindu-mi fața și mi-e teamă să deschid ochii. Se regrupează rapid, parcă aducându-și aminte că n-a terminat ce începuse cu mine:

You thought I’d be naive and tame
But I beat you at your own game, oh

Deschid ochii, mijit, ca atunci când așteptam cu emoție să văd spectatorii în sală. Încerc să strig după ajutor, dar vocea mi se oprește în gâtlej, nu își găsește drumul afară, printre buzele încleștate. O văd în picioare, cu un cap mai înaltă ca mine și subțire ca o trestie. Un fluture   mi se zbate neputincios în piept. Degetul ei  arătător cu unghia odată vopsita violet, acum cu oja scorojită, mă împunge în coaste amenințător. Vocea Arethei mi se revarsă în față ca un râu rebel care s-a eliberat dărmând cu forță barajul.

I ain’t no doctor with degrees
But it don’t take too much IQ
To see what you’re doing to me               

Nu răspund, adrenalina mi-a secat și nu mai pot juca jocul ăsta. Asistenta nu-i nicăieri. Nimeni în colțurile privirii. Și unde dracu’ sunt băieții de la securitate? S-au încins la o partidă de poker din nou?! Mă simt răpusă și mă abandonez sorții. Mă tem să-mi mișc mâinile, așa că îmi fac, ca pe vremuri, cruce cu limba în cerul gurii. Stau țintuită în podea și aștept. Deodată, Jane coboară intensitatea. Se dă un pas înapoi, parcă să îmi facă loc să respir. Nu știu dacă vorbește cu mine sau cu demonii pe care încearcă să îi confrunte și să-și elibereze lanțurile propriilor gânduri întunecate.

Din pământ răsare Kevin, tipul de la securitate, trezit de tumultul care tocmai se stingea în salon. „Ce bine că ai sosit și tu la sfârșitul luptei“, îi sugerez cu o privire mustrătoare. Mă întreabă din ochi dacă trebuie să îi pună legăturile la loc, parcă dezamăgit de hotărârea mea nechibzuită de a i le desface. Gândesc rapid că un coctail injectabil 5/2 (5 mg haloperidol/2 mg lorazepam) ar fi mai potrivit. Mă uit la ușa dată de perete, ca o invitație la fugă în caz de primejdie, și la mușchii lui Kevin profilați prin uniformă și frica începe să mi se risipească. Mă uit la Jane, care zace pe pat fără vlagă, secătuită de tot zbuciumul dinainte și îmi spun că nu greșesc nesimțindu-mă amenințată.  S-o răstignesc din nou, legată de pat, ar însemna să pierd terenul, cam mic ce-i drept, pe care l-am câștigat deja.

Și cum gura îmi este tot încleștată, întârziind să îmi rostesc hotărârea, Jane decide să ia cuvântul:

Every chain has a weak link
You might be weak, child – versurile Arethei îmi vin în minte fără să le chem.

Chipul mamei care îmi cântă rugămințile îmi răsare cu o forță nebănuită, îmi mângâie harpa sunetelor (în anatomie, laringele) și mă îmbie să răspund cu vocea cântată a Arethei Franklin.

O Aretha mai prăfuită, care își bâlbâie armoniile de prea mult timp neexersate:

You might be weak, child, but
I will give you strength – mă aud spunându-i și amintindu-mi cât îmi era de ușor să îi răspund mamei pe note.  Continui cu îndrăzneală:

You need me and I need you
Without each other there ain’t nothing people can do

La auzul Arethei improvizate de mine, Jane rămâne înmărmurită, ca o divinitate feminină obsidiană, plămădită parcă în urma răcirii lavelor din străfundu-i.

Revine curând la viață și cu vocea ei incandescentă care pare să aprindă flăcări în juru-i, își cântă ruga de pe urmă:

Hear my cry, hear my call
Hold my hand, least I fall
Take my hand and lead me home!

Nu capitulare, nu deznădejde, ci speranță îmi semnalează. Speranța că poate fi salvată.

Take my hand,
Precious
I’ll lead you home – mă încumet eu să-i răspund, aproape mirată că în sfârșit pot începe interviul cu ea.

III

Adevăratul interviu s-a desfășurat după ce, de bună voie și nesilită de nimeni a fost transportată în sânul „azilului de suflete“ de la etajul al doilea.

Și-a spus povestea pe îndelete, dezvăluindu-și identitatea și domiciliul:

I was born by the River,
In a little tent
And just like the River
I’ve been running since.

Dialogul nostru a rămas cântat, răspunsurile ei in ritmul de soul al Arethei, iar întrebările mele într-o improvizație de moment, neștiind multe versuri aparținând Arethei.

Tanisha Brown, 34 de ani. Râul la buza căruia s-a născut,  East River.

Ca și Aretha Franklin, a fost poreclită „The Queen of Soul“.

Și cântă… și cântă…

Crescută într-o familie de  cântăreți de soul, în care mama și bunica sufereau adesea de valuri de melancolie. Când umbrele adânci ale sufletului le copleșeau, vocile lor se întreceau într-un cântec plin de durere, unde notele se pierdeau în întunericul emoțiilor.

Sometimes it hurts like Hell – îmi spune Tanisha cântând șoptit, sub povara dureroasă a propriei melancolii.

Sometimes it hurts to even laugh
Sometimes the pain is just too much

Povestindu-mi, vocea ei se frânge și se îneacă printre răsunetele triste ale unui „Hey-eyy, Oh-ow!“ în timp ce lacrimile i se preling peste cuvinte. Mâinile mele se frâng și ele din neputința de a o tămădui mai repede. Îmi șterg pe furiș o lacrimă rătăcită și închid repede gura ca să n-o înghit.

O întreb cum se apără când întunericul o împresoară.

When darkness comes
And pain is all, is all around
I will lay me down
Just like a bridge over troubled water

Sufletul ei, o apă tulbure, se face pod între lumile ei întunecate și pacea pe care o caută cu disperare. O întreb dacă disperarea i-a fost vreodată mai mare decât speranța de vindecare.

Vocea i se îndoaie ca o trestie sub povara prea multor crengi plângătoare, mărturisindu-mi:

And when I know I have to face another day
Lord, it makes me feel so tired

Temătoare, vreau să aflu dacă s-a intersectat vreodată cu ideea renunțării la luptă.

It’s been too hard living
But I’m afraid to die – vine răspunsul ei.
And when the night is cloudy
There is still a light
That shines on me – și parcă o rază de lumină i se prelinge pe fața arămie.

Îngenunchează cu smerenie pregătindu-se parcă de rugăciune. La atingerea pioasă a pardoselii reci, genunchiul ei desculț și murdar îmi pare dintr-odată strălucitor și alb. Mâinile ei lucioase și negre ca abanosul, cu degetele lungi și subțiri, așteaptă împreunate gata de rugă. Vocea divină care îi crește din piept inundă salonul cu muzica gospel.

When I find myself in times of trouble
Mother Mary comes to me
Speaking words of wisdom

Nu am simțit când s-a umplut salonul din nou de spectatori. Asistentele de pe etaj, lucrătoarele sociale, băieții de la securitate, toți buluciți în camera în care noi ne refugiaserăm pentru un interviu liniștit. Până și ceilalți doi colegi psihiatri, Peter și Roberto, atrași ca un magnet de vocea divină. De data asta nimeni nu aplaudă. Doar o pădure de capete care din când în când se clatină ca bărcile pe valuri și deschid gurile, pe rând, să elibereze câte un oftat. Mă întreb imediat cine mai supraveghează pacienții dacă tot personalul e aici. Înainte de a afla un răspuns, neabătută de la menirea ce o dorea împlinită, vocea Tanishei se aude zburând deasupra audienței:

And in my hour of darkness
She is standing right in front of me
Speaking words of wisdom,
Let it be!

Nu mă las tulburată de ochii și de urechile din jur și o încurajez să continuăm dialogul muzical, ignorând orice altă prezență în afara celei din fața mea. Prizonieră în labirintul propriei minți rătăcite, exprimând promisiunea că lumina va învinge întunericul, Tanisha continuă:

There is still a light
That shines on me!
Let it be!

Aplauze? Poate mi se pare. Întorc contrariată capul și mă gândesc: „N-au cum să ne aplaude, că doar am cântat amândouă. Pe rând, ce-i drept. Pe Tanisha, poate, dar  pe mine, cu vocea mea rablagit de anii mulți de hibernare?“

Mâinile ieșite din mânecile halatelor de spital aplaudă de frenetic. Nu văd fețele bolnavilor, le văd doar mâinile pe care le aud bătând din palme. Mă aflu din nou pe scena din copilărie. Mă trezește brutal la realitate Peter, șeful de secție, care, cu aerul lui de diriginte, mă întreabă:  –Nu știam că te pricepi și la muzicoterapie, dr. Nichols. Ai distribuit o porție de Prozac la tot etajul, conchide.

– Ce glumă bună! zic eu.

– Nu, nu, se apără Peter. Tu nu vezi cum s-au înveselit cu toții? 

IV

Prozacul s-a dovedit a fi răspunsul în cazul Tanishei. Porția ei a fost de exact 40 de mg. Cu o porție de și mai multe grame de iubire și una la fel de mare de rugăciuni. Prozacul îl lua o dată pe zi, dimineața, pe burta goală, adică înainte de micul dejun. Iubirea și compasiunea a primit-o de trei ori pe zi de la fiecare dintre asistentele medicale desemnate ei, câte una pe fiecare tură . Iar rugăciunea, o făcea singură, zilnic, în liniștea sălii de terapie care rămânea goală după prânz. O data pe săptămână, duminica, se spovedea și se împărtășea, când preotul spitalului venea să se roage împreună cu pacienții de pe etaj.

Depresia, pesimismul, confuzia  au dispărut tiptil, la fel ca și dialogul nostru muzical. 

O lumină nouă îi locuiește acum chipul. Îi aud râsul, ca un arpegiu, dimineața, de îndată ce ușa de metal de la intrarea pe etaj se închide automat în spatele meu, zăvorându-mă înăuntru. Surâsul alb ca neaua și buzele cărnoase, vopsite roșu aprins fac ca fața ei arămie să vibreze. Părul de abanos, curat și lucios, îi cade în cascade râurite peste umerii firavi. Bluza subțire de cașmir cu model de leopard, mulată pe bustul de Venus african aduce un aer rafinat întregului ansamblu. A plătit pe ea un dolar la  magazinul caritabil improvizat pe etaj de către personalul sanitar care donează haine pentru pacienți. M-am bucurat că avem gusturi comune. Eu am cumpărat-o anul trecut de la Macy’s.

Deși vorbește din nou normal, simțind dezamăgirea mea că am pierdut conversațiile muzicale , mă trage uneori la ea în cameră, închide ușa asigurându-se că nu e nimeni în jur și, ca să îmi facă plăcere, îmi monologhează pe note imnuri învățate tot de la Aretha.

When my soul was in the lost and found
You came along to claim it.

Mă apucă de mână și mă învârtește odată cu ea în jurul camerei în pas de dans.

Se oprește să respire adânc după care îmi susură cu toți dinții de nea la iveală:

I didn’t know just
What was wrong with me
Now I’m no longer doubtful
Of what I am living for

Îmi face șireată cu ochiul, știind că mi-a răsplătit așteptările și dispare în mulțimea de dincolo de ușa salonului ei. Se duce mai departe să împartă zâmbete și speranțe celorlalți pacienți, care se poticnesc încă pe drumul întortocheat către lumină.

Rămân în urmă gânditoare și mă trezesc murmurând în șoaptă versurile Arethei:

You made me feel so good inside
You made me feel so alive…

Nu știu dacă e vocea mea, a Tenishei sau a Arethei. Cu siguranță am învățat versurile de la Jane, scuze, Tanisha. Da, da, știu precis. Ce nu știe ea însă este că eu le cânt acum pentru ea, mulțumindu-i. Și-i cânt în continuare, fără ca ea să mă mai audă:

And if I made you happy
I don’t need to do more.
Mission accomplished!

În ziua externării, pacienții și personalul o roagă să ne mai cânte ceva, „așa, ca de despărțire“, îmbrățisând-o pe rând.

În fața ușii de spital încă încuiate, pe pragul obținerii libertății finale, se oprește și se uită lung în urmă. Își împreunează palmele, ca un copil care se pregătește să spună Înger, îngerașul meu și din pieptu-i umflat de aer îi țâșnește afară, ca o pasăre scăpată din colivie, vocea Arethei.

You made me feel,
You made me feel
Like a Natural (Wo)Human!!!

Mă apucă de mâna care-mi încrețește de emoție buzunarul fustei unde e ascunsă, și cu capul în semn de ordin îmi cere să mă alătur. Pasărea măiastra renaște în mine și întreg etajul se inundă de ecoul vocilor noastre reunite într-un duet al recunoștinței reciproce:

YOU made me feel,
Like a NATURAL HUMAN!

Imagine reprezentativă: Les Boréades

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×