Derulându-se doar o dată la patru ani, Jocurile Olimpice servesc și pe post de colocviu informal al audiovizualului. Cum a mai avansat transmisiunea sportivă? Ce evoluții se remarcă de la ultima ediție? Cât din spectacol revine sportului, și cât imaginii?
1.
Marea idee a acestei Olimpiade a ținut de outdoor. Alegând să spargă tradiționala unitate de loc – niciodată mai mult de câteva incinte acoperite pentru toate competițiile –, echipa „Paris 2024“ s-a rupt de un mod de organizare ancestral. Culoarea a fost anunțată încă de la mult discutata ceremonie de deschidere concepută de Thomas Jolly, care a optat pentru o revizuire radicală a formatului clasic al defilării de pe stadion. Mobilizând Sena și alte obiective turistice ale orașului în timpul unor averse de ploaie, deschiderea a monopolizat dezbaterile timp de zile bune. Semn că Jolly și compania au avut o intuiție grozavă.
Căci deschiderea aceasta a permis într-adevăr mai multe lucruri. Grație ploii care a transformat fiecare mișcare în acrobație și fiecare coregrafie în probă fizică cu risc – nu în ultimul rând, pe cele ale cameramanilor –, ea a oferit un fel de post-scriptum grandios cu privire la puterea directului. Transmisiunea live – mai cu seamă alăturată secvențelor pre-înregistrate într-o ambianță curat idilică – a fost o provocare tehnică. Stropii de ploaie interpuși între public și atleți, micile desincronizări – toate aceste rateuri au adăugat un fel de relief suplimentar imaginii și au bruiat efectul „carte poștală“ pe care mizau creatorii deschiderii. Stricându-le planurile, ploaia a oferit un fel de victorie à la Pirrhus pentru televiziune, acest mediu tot mai diminuat sub acțiunea Internetului.
O altă inovație a echipei din spatele JO a ținut, bineînțeles, de modul în care au pus la lucru peisajul urban al Parisului. Idee de două ori câștigătoare: întâi, pentru că a întinerit raportul dintre această competiție efemeră, cu suprastructurile sale menite să nu îmbătrânească dincolo de vârsta de două săptămâni, și orașul-gazdă; și-apoi, pentru că a amplificat sentimentul de măreție născut din această potențare reciprocă, făcând din Paris cu adevărat un decor – acolo unde orașul organizator era mai mult o rumoare vagă dincolo de pereții sălilor de competiție. Or aici, între probele de ciclism pe șosea care au culminat pe povârnișurile din Montmartre, voleiul pe nisip jucat în dreptul Turnului Eiffel, arcașii filmați pe fundalul Domului Invalizilor, înotătorii lansați în Sena sau sabreurii ce au concurat chiar în Muzeul Grand Palais, Olimpiada a produs o întrepătrundere interesantă între acest spirit cinetic al competiției și țesutul arhitectural chemat să dăinuie. De parcă amestecul de tradiție și progresism distilat în deschidere s-ar fi prelungit nu doar declarativ, ci cât se poate de concret de-a lungul celor două săptămâni de concurs.
2.
Toți spectatorii acestor jocuri trebuie să fi remarcat o coregrafie repetată la fiecare podium de premiere: după clasica înmânare a medaliilor, sportivii învingători sunt chemați să culeagă un smartphone pliabil de pe o tavă adusă de un voluntar și să se execute cu un selfie colectiv. Moment în aparență anodin, dar care a sfârșit – după ineditul primelor zile – să se transforme în ritual repetat până la sațietate. Dar în spatele acestui gest convivial și cool se ascunde, să fim convinși, un mecanism strategic care dezvăluie mai multe lucruri despre modul de funcționare al Olimpiadei.
Căci la originea inițiativei se află compania Samsung – aflată printre „partenerii mondiali“ ai JO, cea mai înaltă categorie în materie –, care astfel realizează o frumoasă operațiune de marketing sub auspiciile fair-play-ului și prieteniei sportive. Penetrând flagrant în țesutul aseptizat al ceremoniei de premiere – site-ul gigantului de telefonie amintește, de altfel, că „în trecut, obiectele personale, inclusiv telefoanele, nu erau autorizate în aria competițională“ –, acest mic pătrat de tehnologie demonstrează că unii sunt mai egali decât alții, și că până și regulamentul de neclintit al JO poate fi totuși modelat la nevoie, în acord cu anumite beneficii de statut.
Dar aici nu e vorba doar despre a demistifica un gest al cărui temei se dovedește a fi nimic altceva decât cinismul comercial. E vorba, în plus, despre a observa ce livrează acest gest în realitate, la modul concret. Vezi, de pildă, momentul din prima zi de competiție, când cicliștii premianți ai probei de contratimp individual au avut mari probleme în a mânui obiectul: cu mâinile înghețate de la ploaie, Wout van Aert, medaliat cu bronz, a scăpat astfel telefonul pe jos, iar Filippo Ganna, omul de pe locul 2 și cunoscut trickster al plutonului profesionist, a mimat că îl aruncă cât colo de nervi. Ne și imaginăm reacția ușor jenată a responsabililor de la Samsung văzând cum inițiativa lor e deturnată cu asemenea aplomb. Și mai important a fost momentul când, la tenis de masă, sportivii din China, Coreea de Sud și Coreea de Nord și-au împărțit medaliile. Deznodământ sportiv potențial tensionat al „victory selfie“-ului, care a permis totuși o simbolică reconciliere de dragul sportului, cele două state rivale reunindu-se sub auspiciile ecumenice ale marketingului tehnologic. O morală justă pentru acest eveniment care se pretinde înverșunat apolitic, permițându-și devieri de la agendă doar cu acordul oamenilor care pompează în el financiar și, astfel, capătă o disproporționată putere de a influența mersul lucrurilor. Totul până la sponsori.
3.
Oarecum ironic, același model de telefon a servit în multe cazuri pentru a produce o contra-imagine a acestor Jocuri. Într-adevăr, fiecare atlet prezent la Paris a primit cadou respectivul model, pe care unii dintre ei l-au și pus imediat la treabă. Ne-am putut delecta, astfel, cu o grămadă de take-uri personale asupra modelului, dar și cu o evaluare virtuală în timp real a capacităților sale. Prelungind și amplificând un trend inaugurat la Tokyo în 2021, sportivii s-au remarcat drept creatori de conținut cu normă întreagă. Reel-urile lor au invadat rețelele de socializare; fețele lor, pe care uneori le cunoșteam dintr-o anumită probă, au căpătat o nouă proximitate; satul olimpic despre care auzisem știri sporadice la televizor a devenit cartierul general al acestei producții foto-video nesfârșite, decorul improbabil al acestei întâlniri dintre fani și atleți prilejuite de social media.
Din abstracțiune sau clickbait, satul olimpic a căpătat aerul unui studio de film bătut la pas. De la jucătoarea de tenis Bianca Andreescu la echipa de gimnastică feminină a Statelor Unite, sportivii s-au întrecut în a strânge like-uri din interiorul fantasmat al acestor locații. Patul de carton al fiecărei camere, împreună cu salteaua ecologică, au devenit gag proverbial testat cu pumnii și picioarele, în vreme ce spațiile comune – de la cantină la sala de jocuri – s-au remarcat ca locus privilegiat al videourilor de tip „Three things that make sense in the Olympic Village“. Unii au filmat oferta culinară; alții, inventivitatea de a acoperi fereastra – de unde lipsea o necesară perdea – cu un prosop sau ce s-a găsit.
În fond, înlocuind imaginea oficială din mass-media cu pluriperspectivismul privirilor de amator individuale și mai puțin formatate, respectivii creatori de conținut nu doar că au schimbat scara de la care priveam totul (distanța a lăsat locul imediateții și imersiunii), ci ne-au arătat reversul, fața invizibilă, culisele acestui joc de glamour și imperialism soft care e Olimpiada (maximul acestui revers e atins, fără îndoială, de atleții care „dublează“ pe platforme cu conținut plătit de tip OnlyFans). Reel-ul creează o îmbietoare (și halucinantă) abolire a decalajelor: diverși sportivi aparent inaccesibili sunt miraculos en tête-à-tête cu noi. Diversele trenduri și subgenuri de pe TikTok serveau aici pentru a aduce un plus de realitate, întreținând această fantasmă de „a trăi ca și X sau Y“ pe fundalul acestor Jocuri care s-au chinuit să propage o imagine flatantă despre Paris (vezi și toate știrile cu oameni fără adăpost ce s-au trezit relocați în mod abuziv în numele evenimentului). Pentru prima oară – la Tokyo având loc o versiune de trial în plin spațiu pandemic-fantomatic –, grila televizuală a reprezentat doar o modalitate prin care am putut experimenta de acasă evenimentul; a doua a constat în navigarea pe profilurile personale ale atleților.
Privilegiind aproapele în dauna distanței rigide impuse de buletinul de știri sau de transmisiunea convențională a evenimentelor sportive, atleții au adus – uneori chiar grație uneltei de sponsoring întoarsă astfel împotriva ei înșiși – un supliment de vizibilitate contradictorie. Fie că au elaborat o critică sau o celebrare a condițiilor concrete de trai din interiorul satului olimpic, aceștia au creat o nouă narațiune capabilă să se detașeze de grila sportivă și să bulverseze categoriile de star, reality show și forme audiovizuale prestabilite.
Se bate monedă, în zona studiilor critice și în cercurile sociale mai politizate, pe nevoia de a decripta operațiunea de turism, imperialism și sportswashing care poartă numele de „Jocuri Olimpice“. Nevoie fără doar și poate legitimă, dar care nu e suficientă pentru a elucida contradicția dintre scena însorită, vandabilă, ireproșabilă a evenimentului sportiv și culisele murdare mascate de dragul unor imagini fără pată. Adevărul e că între ceea ce se vede și hors-champ-ul care urlă (politicile anti-sociale și anti-ecologice, diversiunea de la probleme politice grave, dublul standard față de națiuni etc.), contradicția mai generală ține de aceea că nu prea există contradicție: încă de la ediția inaugurală visată de baronul Pierre de Coubertin – un individ megaloman și erudit, cu viziuni simultan misogine, rasiste, internaționaliste –, Jocurile Olimpice au fost un paradox, o sumă de incongruențe, ca și o unealtă geopolitică. A te bucura de sport nu exclude o critică de ansamblu a evenimentului. A discuta imaginile sale nu reprezintă un refugiu din calea chestiunilor mai ardente: dimpotrivă, Jocurile de la Paris au demonstrat ancorarea fermă pe terenul imaginilor, legătura consubstanțială dintre gest și audivovizual. E sarcina analiștilor, criticilor și cercetătorilor să le observe circulația dincolo de cadrul lor imediat, să le adâncească frumusețea sau misterul, să le chestioneze neajunsurile și sensul.
Imagine: Atleți relaxându-se în primul sat olimpic, Paris 1924, Getty Images, Ilustrație: Selman Hoşgör
