Pe măsură ce dau înapoi pixelii de piatră se dizolvă și recompun imaginea de dinaintea dezastrului.
Bărbatul cărunt abia s-a trezit din somn și nu bănuiește că peste câteva secunde spatele galerei se va desprinde din chila șubredă, va cădea și-i va strivi căpățâna. Trag zgomotos aer în piept și-l țin înăuntru. Aștept.
Foarte aproape un pescăruș țipă amenințător. Tresar. Expir lung.
– Ei, ce părere ai? mă-ntreabă Defne, încântată de surpriza zugrăvită pe fața mea.
– Splendid, atât pot să zic. Splendid.
La o sută de pași mai încolo Egeea sparge alintată niște valuri de stânci ca să-mi spună bine-ai-venit.
Defne se apleacă, își scutură părul lung, vrâstat cu șuvițe sure, încurcat de vânt și-l prinde într-o eșarfă albă. Se îndreaptă repede și strigă ceva, cu voce îngroșată, la unul din mustăcioșii de jos, de pe platou.
Situl e casetat, fac câțiva pași în lateral, atent să nu cad de pe martor și tulbur praful roșcat, soarele aflat în crucea cerului luminează perpendicular mozaicul roman proaspăt descoperit. Muncitorul îl învie udându-l cu un mop din sfori groase de bumbac. Scena ilustrată aici e momentul anterior morții eroului care a ratat Olimpul, a lui Iason, cel cu lâna de aur. Covorul din pietricele acoperă o suprafață de aproximativ douăzeci și cinci de metri pătrați. Îl pot admira acum din cel mai bun unghi, din dreapta-jos. Chenarul lat, din meandre labirintice, e realizat în tehnica trompe-l’œil cu piese ocru, cărămizii, albe, gri și negre. Mult mai bogat în nuanțe și detalii e tabloul central: fostul lider al argonauților e lungit pe o plajă, ține ochii întredeschiși, pleoapele de jos sunt groase cu cearcăne fragmentate, are alb și violet în păr, e costeliv, ciolănos și poartă chiton zdrențuit. Deasupra, în dreapta, o corabie cu catargul rupt e priponită cu bolovani, prova arcuită, grațioasă e identică cu cea săpată la baza acropolei din Lindos, în stânga sus Hera, după ce i-a întors spatele, plutește pe-un nor către un mic templu doric, în dreapta sus Atena, cu o bufniță pe umăr, își mână carul de luptă spre mare.
Dacă te-au părăsit zeii sfârșești în tartar.
Îmi sună, alterate, în minte versurile lui Euripide, blestemul vrăjitoarei:
„Iar tu, cum meriţi, vei pieri de moarte rea,
lovit în cap de-o bârnă care-ţi va cădea
din bătrâna-ți Argo, putrezind acolo unde-i ea
și amărât vei fi după ce ai văzut
cum toate cununiile s-au petrecut.“
– E unic, am scormonit în toată baza de date, am cercetat zeci de cataloage și nu am găsit unul la fel.
Defne vorbește molcom în engleză cu pauze sesizabile între cuvinte, poți ghici ușor că și le alege cu grijă și-i e teamă să nu comită vreo greșeală gramaticală. Presupun că face asta intimidată puțintel de accentul meu, pe care mi-l doresc britanic, deși nu fac decât să zic „dăunt“ în loc de don’t, să lungesc vocalele ca să nu se audă „r“-ul final sau să scuip „p“-uri.
Inspir adânc, aerul uscat îmi zgârie gâtul și încinge plămânii. E curios că nu transpir. Dau un bobârnac borului pălăriei de o trimit pe ceafă. Egeea mă îmbie la o scaldă. Mai târziu, îmi promit. Situl arheologic în care am fost invitat e undeva la sud-vest de Marmaris, pe Coasta de turcoaz a Turciei, într-un loc unde munții peteciți cu maquis și-au domolit asaltul către mare.
Stau drept, cu picioarele desfăcute ca o copie neinspirată a colosului din Rodos, pe care, dacă m-aș fi întors în timp cu 2300 de ani, l-aș fi văzut la orizont.
Studenții lui Defne, în ultimul an, viitori profesori de istorie, vreo cinci fete și șase băieți, s-au retras sub un umbrar uriaș din pânză de cort împreună cu moșii de la muzeul local, unii fumează, alții râd și discută tolăniți pe niște scoarțe vechi așternute direct pe pământ. La capătul unei mese lungi doi bărbați joacă table, zarurile zornăie grăbite, în partea opusă e un reșou de camping pe care stau suprapuse două ceainice.
Privirile mi s-au fixat pe una din studente. E atât de frumoasă încât rămân cu gura căscată, îmi pare că o odaliscă de-a lui Renoir a coborât din ramă și s-a îmbrăcat modern.
Tânăra pregătește lucrușoarele pentru ceai, cu gesturi rotunde scoate lingurițe minuscule și păhărele de sticlă dintr-o cutie de carton, le încolonează, după care ia dintr-o zaharniță metalică, cu un cleștișor, cubulețe albe și așează câte unul pe fiecare farfurioară. Din când în când ridică palma și o scutură să-și rearanjeze brățările din curelușe de piele ce au prinse în ele ochi albaștri de sticlă, nazar cum li se spune aici. Unghiile arată ca vopsite cu pastă corectoare. Se răsucește spre reșou și eu fac doi pași înspre ea să o văd mai bine, are părul brun roșcat, foarte lung, împletit într-o coadă groasă cât un odgon, iar bretonul e retezat perfect drept la un deget deasupra sprâncenelor lucioase, nici groase, nici subțiri. Gene încurcate, îndesite de două dungi late de machiaj, îi umbresc irișii verzi-albăstrui, nasu-i mic, ascuțit, cu nări înguste și buza de jos, cărnoasă, e despicată în două de o crăpătură abia vizibilă. Nu-i slabă, rotunjimi de piersici îndulcesc cămașa albă, largă și șalvarii cargo prăfuiți, cu multe buzunare.
Nu vreau să fiu surprins într-o ipostază ridicolă, holbat ca un puber, sau ca un moș libidinos, așa că scot ochelarii de soare din buzunar, îi instalez pe nas, mă sucesc douăzeci de grade spre stânga și mai întâi privesc cerul pe care trei avioane ce merg în direcții diferite își amestecă siajele, apoi mă prefac că admir crestele munților, căci cu coada ochiului continui să studiez fetișcana.
Ridică ceainicul de deasupra și dă din cap mulțumită, în cel mare de dedesubt apa fierbe. Își linge buzele, saltă capacul și toarnă în ceainicul mic, arcuiește degetele mic și inelar de la mâna dreaptă, ia o lingură și, dintr-o cutie de tablă, scoate de patru ori ceai negru, îl bagă înăuntru după care îl acoperă repede. Cere ceva în turcește fără să ridice ochii, un coleg se ridică de pe carpetă, aproape aleargă spre o ladă uriașă, învelită cu tablă zincată, scoate din ea câteva bidoane cu apă și i le aduce într-un suflet.
Îi spune slăbănogului cu nas mare:
– Sağol.
Adaugă un zâmbet, are dinți mărunți și foarte albi, e și mai frumoasă acum. Puștiul e fericit, fetele dau din capete amuzate. De nicăieri un vârf de ac de gelozie se strecoară și mă înțeapă în suflet. Sunt afectat, cum?, de ce?, n-am niciun motiv. M-am sonat?!
Completează apa lipsă din ceainicul mare de pe plită, îl așează pe cel mic deasupra, scoate telefonul din buzunar și începe să-și miște degetele foarte repede pe suprafața lui, nu pleacă de lângă reșou.
Îmi dau seama că Defne a ajuns lângă mine pentru că mă îmbălsămează parfumul ei greu, de iasomie. Am impresia că nu i-am mulțumit îndeajuns și, alarmat că a observat interesul pe care mi-l trezește studenta ei, m-apuc repejor să înșir cuvinte politicoase. Le ascultă cu vădită plăcere și deranjantă preeminență.
– De îndată ce partea centrală a fost dezgropată și spălată, m-am gândit automat la tine și ți-am trimis email.
– N-ai idee cât mă bucur! zic, printre dinți.
– Mi-a fost teamă că n-aveți fonduri destule pentru delegații și n-o să ajungi la timp, înainte să-l transfer. Trebuie să-l mutăm la muzeu, suntem pe proprietate privată, o să fie un hotel aici.
– Te-ai îngrijorat degeaba, zâmbesc strepezit.
Aș fi venit oricum, chiar dacă ar fi fost nevoie să-mi iau concediu.
De anul trecut lucrez la o temă de cercetare ce pleacă de la ipoteza expediției argonauților ca eveniment istoric real ce s-a desfășurat pe un probabil drum antic, european al mătăsii.
Pe Defne am cunoscut-o la sesiunea de comunicări științifice din ianuarie, ținută la noi, la institut în București, a prezentat un articol despre minereuri aurifere, transportul și prelucrarea lor în bazinul Mării Negre în timpul perioadei elenistice. Defne e profesoară de istorie economică și socială la Univesitatea de Stat din Istanbul. În linii mari o femeie de treabă, care-mi amintește mereu că e văduvă când ieșim la cafea, amabilă în general, cu puseuri de orgoliu în care se poziționează profesional, deranjant, undeva pe o treaptă deasupra mea. Cândva tot o să arunc eu într-o discuție: „madam, cercetătorul științific gradul II e echivalentul unui conferențiar universitar, e, futu-i mama mă-sii!“
Domnișoara studentă își toarnă în palme puțin lichid dintr-o butelcuță metalică cu gât lung, și le freacă bine, pune două păhărele înalte, evazate, pe farfurioare, le apucă cu grijă și se apropie de noi. Mă servește întâi pe mine, apoi pe Defne. Una din colegele ei, cea cu bărbia nu mai lată de un deget chicotește zgomotos, celelale îi țin isonul, mai potolite, profesoara își sticlește incisivii, năsosul e brusc palid, fata roșește.
Întrebării nerostite din ochii mei îi răspunde Defne:
– Emine te place.
Un norișor de spumă de ras, îmbibat cu sânge, cade pe porțelanul chiuvetei, deviez jetul robinetului cu căușul palmei și o spirală roz colorează apa, pocnesc de câteva ori Henson-ul de marginea bazinului și-mi cercetez fața-n oglindă, riduri fine, de la statul în soare, evident, ceva mai mult verde în căpruiul irișilor, niciun coș pe nas, fără fire lungi în sprâncene, verific linia părului, parcă s-a retras, în morții ei! Nu cred că există angoasă mai mărunt măcinătoare pentru un bărbat, decât cea provocată de chelire.
Îmi amintesc de surpriza inițială din ochii neveste-mii, și pletele, și barba, și mustața date jos în aceeași zi, fără acceptul ei, fără ca măcar s-o întreb. Am citit o urmă de interes, de parcă aspectul noului eu ar fi intrigat-o, dar ridicatul nemulțumit din umeri m-a convins de contrariu. Încă un hap amar înghițit.
Mă pregătesc pentru un eveniment local la care am fost invitat. E Ziua Victoriei. Ce ironie! Sentimente amestecate, vagi, îmi tulbură stomacul.
Telefonul mă anunță că primesc mesaje, nu-l bag în seamă.
Las să cadă câțiva stropi de Sauvage în căușul palmei și-mi tamponez maxilarul, notele aspre de bergamotă combinate cu cele amărui de levănțică mă calmează. Schimb TAG Heuer-ul pe care-l port de obicei cu un Omega, schimb și ochelarii de soare, în locul pălăriei australiene iau panamaua fedora, sunt mulțumit că am fost sufiecient de prevăzător încât să-mi pun costumul bej, de in, în bagaj, dar nu-s hotărât ce să aleg între Jordanii vintage albi și mocasinii de piele întoarsă. Mă sună de jos, de la recepție, Defne a ajuns cu mașina.
Cobor fără grabă și urc în crossoverul profesoarei. Zâmbește politicos, dar dincolo de zâmbetul străveziu adulmec nervi, stânjeneală și ceva maliție. Nu-mi pasă.
Conduce în tăcere, mașina se strecoară greu pe niște drumuri înguste, mărginite de blocuri albe cu două etaje și balcoane imense, ajungem la poalele unei coline pietroase împădurită cu pini, lângă un teren de sport. Multă lume lângă porți. Nu găsește loc de parcare, bodogăne ceva pe limba ei și întoarce. Găsim un spațiu liber la două străzi distanță. Mergem agale, eu dau tonul la ritm, ea fierbe mocnit, aștept să-mi zică ceva, nu-mi zice.
Am intrat pe stadionul modest, urcăm în tribuna oficială, Defne salută niște importanți încorsetați în sacouri negre de stofă lucioasă și ne așezăm central, în rândul patru, în fața studenților ei.
Sunt conștient că fac notă discordantă, mai înalt cu jumătate de cap decât toți cei din jurul meu, înțolit mai degrabă ca pentru un cocktail party în Miami decât pentru evenimentul ăsta atât de serios, dar pozez în relaxat, cu toate că am un sentiment de prizonier, și-mi pun, englezește, picior peste picior.
Pe gazon doi oameni spun solemni chestii într-un microfon, alții agită stegulețe cu stea și semilună, urmează niște mișcări de grupuri într-o coregrafie ce seamănă teribil cu ceva cunoscut în copilărie, dacă aș avea cravată la gât aș lărgi-o. Defne și-a băgat nasul coroiat în urechea mea dreaptă și-mi trăncăne ceva despre Războiul de Independență Turc, altceva decât varianta bunicilor, refugiați din Grecia Pontică. Plec capul. Revăd cu ochii minții secvențe din filmele generate de istorisirile lor în mintea mea de copil. Povești despre cum au legat tovărășie pe viață străbunicii mei în 1914, când bărbații greci între optsprezece și patruzeci și cinci de ani au fost mobilizați în batalioanele de muncă forțată, Amele Taburu, și trimiși în marșurile morții în Antalia pentru a fi exterminați, privați de apă și mâncare, decimați continuu de bandele de criminali Çetes și Teşkilât-ı Mahsusa. Au supraviețuit douăzeci din trei mii, doar pentru a-și vedea satele arse și au scăpat de genocid fugind prin est, cu femei și copii, dând roată Mării Negre, prin Armenia, Georgia și Rusia sovietică, încă măcinate de lupte, până în regatul României.
Observă că-mi frec fruntea și mă întreabă:
– Da’ tu nu ești grec de-adevăratelea, ești român, nu-i așa?
Nu-i răspund pentru că actul doi începe, în tribuna neacoperită de vizavi, plină ochi, spectatorii ridică la unison pătrate mari de carton, soarele arde pe rând imaginea lui Mustafa Kemal Atatürk, drapelul național, diverse mesaje din care nu pricep nimic.
Defne ignoră culoarea tenului meu, devenit pământiu și mă întreabă veselă:
– Îți place, nu-i așa?
– Sunt ok!
Nu-i povestesc întâmplarea din clasa a șasea, de pe stadionul municipal din Brăila, când crăpam de oboseală și sete, ridicam panouri în semn de dragoste față de Ceaușescu și primeam șuturi în cur de la grăsanul de Giurcă dintr-a opta însoțite de porunci mârâite: „cântă grecule, ’te-n guriță, cântă: Noi sîntem români, noi sîntem români, noi sîntem aici pe veci stăpîni! Mai tare, grecule, mai tare!“. N-ar pricepe nimic nici dacă i-aș spune de felul în care profesoara de română, o barabaftă cu aere de mare stolniceasă de Comorofca, ne citea din Scrisoarea III și rânjea spre mine cu subînțeles:
„… grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!“
La fel de inutil ar fi dacă i-aș pomeni de profesorul meu de istorie din liceu, un sfrijit limbut, mare fan al Căpitanului Zelea Codreanu, care mai avea puțin și mă acuza că am fost în cârdășie cu Ypsilanti, Olympios, Pharmakis și tartorul de Karavias când l-au trădat, chinuit și hăcuit pe Tudor Vladimirescu.
Spectacolul omagial s-a terminat, mă ia valul mulțimii și mă trezesc într-o mare de pigmei, ne înghesuim către strunga ieșirii. Mi-e greață, urăsc îmbulzeala, hainele lipicioase, șifonate, mirosurile oamenilor încinși, călcatul pe picioare.
O mână o prinde pe-a mea, dau să mă scutur, dar n-am loc, încruntat, mă uit cine a îndrăznit. Lipită de brațul meu Emine se preface că mă ignoră, privesc și eu neutru în față și nu mă desfac din prinsoare. Mâna ei mică, nici moale, nici tare e transpirată. Îmi dă drumul, o părere de rău mă năpădește, dar mânuța se întoarce, s-a șters, nu mai e umedă și acum, cu degetul mare, îmi mângâie dosul palmei. Mi se încălzește sufletul.
Am, din nou, șaisprezece ani.
Imagine: Colossus of Rhodes