La fel ca oricine care a citit Mickey7, am așteptat ecranizarea lui Bong Joon Ho, cu scepticism, e drept, căci bănuiam că scenariul avea să despoaie cartea de esență, reducând-o la un produs al entertainmentului facil. Asta pentru că în povestea sa despre terraformare, clone și forme de viață extraterestră, având în prim-plan un înlocuibil trimis să contribuie la colonizarea unei planete ostile, având beneficiul și dezavantajul de a nu experimenta moartea ca pe un sfârșit, ci doar ca pe începutul unei noi iterații, Edward Ashton se joacă aparent nonșalant cu teme majore ale filosofiei.
Memorie, conștiință, identitate, moralitate, imortalitate, suflet, purgatoriu, duplicare, corabia lui Tezeu, paradoxul teletransportării, bioetică. Ceea ce oferă autorul american nu e însă un roman filosofic propriu-zis, ci unul care, luând distanță față de gravitatea temelor abordate, te distrează în timp ce-ți dă de gândit, fără a impune răspunsuri categorice la întrebările fundamentale pe care le ridică. Ce suntem noi, de fapt? Cum ar fi dacă atunci când ne-am trezi dimineața, am fi un alt om, asta zi după zi? În ce măsură nemurirea ar trebui să fie un deziderat?
Printre multe altele, Ashton propune un exercițiu de gândire care mie-mi place mult: Corabia lui Tezeu. Pornit pe mare, eroul întâmpină tot soiul de vicisitudini și nava sa este avariată și reparată de atâtea ori, scândură cu scândură, catarg cu catarg, velă cu velă, încât, până ajunge la destinație, din vasul inițial nu mai rămâne niciun element. Este corabia aceeași, chiar dacă toate componentele ei au fost înlocuite? Sau dacă ai aduna toate piesele originale și le-ai reasambla într-o altă navă, care dintre cele două ar fi adevărata Corabie a lui Tezeu? Identitatea unui obiect depinde de părțile sale sau mai degrabă de continuitatea sa structurală și funcțională? Extrapolând, dacă toate celulele corpului uman sunt înlocuite la un anumit interval de timp, suntem aceiași ca acum un deceniu? Aici ne sare în ajutor John Locke, care afirma că suntem aceeași persoană dacă avem aceeași conștiință. Dar ce e conștiința?
Ei bine, filmul lui Bong Joon Ho, un science fiction cu accente de comedie neagră, nici măcar nu amintește acest paradox. De altfel, există diferențe majore între carte și scenariu, însă, din motive evidente, nu le voi înșira aici, așa cum nu voi povesti nici romanul, nici filmul, și cu atât mai puțin voi face o paralelă între cele două finaluri. Faptul că nu împlinește întru totul imensul potențial al subiectului, nici nu explorează până la capăt toate direcțiile în care pornește, nu înseamnă că pelicula regizorului sud-coreean nu are meritele sale. Regia de imagine a lui Darius Khondji este excelentă, coloana sonoră semnată de Jung Jae-il contribuie decisiv la construirea unei atmosfere deopotrivă apăsătoare și nostalgice. Scenografia îi dă nu doar o estetică aparte, ci și o greutate palpabilă, poate cu excepția scenelor din pustiul înghețat de pe Niflheim, a căror artificialitate devine la un moment dat supărătoare.
Robert Pattinson, în dublu rol, joacă extraordinar, ceea ce nu mă miră, căci pentru mine, Pattinson nu mai este de mult Edward Cullen din Twilight, ci Connie Nikas din Good Time, Monte din High Life și Thomas Howard din The Lighthouse. În Mickey 17, pare că aduce câte ceva din toate aceste personaje, așa cum și Bong Joon-ho, îmbinând o multitudine de genuri, asumându-și riscul unei redundanțe, rămâne aproape de creațiile sale anterioare, Goemool, Okja, Parasite sau, poate preferatul meu, Snowpiercer. Principala mea nemulțumire în ceea ce-l privește este ceea ce eu percep ca fiind o incapacitate a sa de a construi un film coerent în întregime, în mare parte din cauza ratării ultimului act, aspect care a devenit o recurență în mai toate peliculele amintite mai sus. Dar există oare opere de artă perfecte?
În detrimentul psihologiei și a filosofiei, nucleul dur al romanului lui Ashton, Bong optează pentru o decongestionare tematică, concentrându-se pe comentariul social nelipsit din creația sa, pe satirizarea problemelor actuale cu care se confruntă omenirea, excesele capitalismului, supraexploatarea, graba în găsirea unei căi de a părăsi planeta aceasta în loc să ne străduim s-o vindecăm, efectele distructive ale colonialismului, pericolele tehnologiilor avansate, devalorizarea vieții umane. Individul este redus la un instrument, este sacrificabil, aparent în numele binelui comun, dar adeseori în favoarea unui alt individ, aflat pe o treaptă socială superioară. La urma urmelor, în mersul lumii, nu suntem altceva decât resurse regenerabile.
Aici intră în scenă Kenneth și Ylfa Marshall, liderii caricaturali ai misiunii de pe Niflheim și instauratorii unui cult al personalității, interpretați cu abnegație de Mark Ruffalo și Toni Collette. Săgeți evidente trimise spre unii precum Trump sau Musk, în ciuda dezmințirilor regizorului-scenarist. Când Parasite a primit Oscarul pentru cel mai bun film al anului 2019, Trump a fost revoltat, afirmând că premiul n-ar trebui să fie dat decât unei producții în întregime americane. Subiectiv, victimă deopotrivă a realității imediate și a moștenirii noastre, eu m-am gândit la cupluri mai apropiate de noi, mai întâi la Ceaușești, apoi, pe măsură ce personajele descindeau tot mai haotic într-un delir mistic, mi-a devenit evidentă asemănarea cu cei pe care am fost la un pas să-i vedem instalați la Cotroceni. E o hiperbolizare, o parodie grotescă, ai zice la prima vedere, însă de-a lungul istoriei, politica ne-a dat atât de mult grotesc cât n-am putut parodia în mai bine de un secol de cinema.
Per total, deși imperfect, Mickey 17 este o experiență cinematografică ofertantă, atât vizual, cât și tematic, o tragicomedie cu un impact emoțional deloc neglijabil. În ciuda existenței unor filme ca Moon, Enemy, The Double, Oblivion, Coherence sau acel clasic multinominalizat la Razzies, The 6th Day, ca să nu mai vorbim de două veacuri în romane și nuvele de E.T.A. Hoffmann, Dostoievski, Poe, Borges, Saramago, Nabokov și Lem, vine cu destul inedit cât să înlăture iritarea familiarității. Cred însă că o lectură a romanului lui Edward Ashton, Mickey7, înainte de vizionare este esențială, nu atât pentru a înțelege filmul, căci acesta este, desigur, un produs de sine stătător, complementar și nu substitut, ci pentru a-ți oferi o reală provocare intelectuală.
Mickey7
de Edward Ashton
Traducere de Raluca Maria Schidu
Curtea Veche Publishing
2024
Imagine: Mickey 17, r. Joon-ho Bong, 2025
