Precizez încă din start că nu-l cunosc nici pe Radu Nica, nici pe George Ivașcu. Nici nu fac parte din cercurile interioare ale breslei teatrale: sunt un spectator care scrie. Tot ce scriu e o opinie „obiectivă” în sensul că nu am interese și nu urmăresc nici un scop.
Cred că un conducător al unei instituții culturale trebuie să aibă două aptitudini esențiale: talentul creativ și cel diplomatic. Acesta din urmă este, poate, și mai important, pentru că trebuie să gestioneze problemele multor oameni, care, la rândul lor, au probleme personale.
Observ că, în cazul Teatrului Metropolis, cei care îl susțin pe Radu Nica enumeră spectacolele sale reușite și frumoase. Dar un director de teatru nu e doar un creator de geniu, ci și „dirijorul” unei echipe, care se poate crede un stăpân atotputernic.
Pe Facebook a apărut postarea O poveste personală. Un teatru de stat din București. Un an și ceva din viața mea în două episoade, de Mirela Sandu Gheorghiu, care descrie întâmplări foarte neplăcute și scene abuzive. Din acest articol reiese un portret foarte șifonat al directorului. Sub postare, o fostă angajată a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj povestește că a avut aceleași experiențe în teatrul din capitala Transilvaniei.
Ei bine, dacă nu ne pasă de asemenea mărturii, atunci trebuie să admitem că scandalul Zholdak, de pildă, a fost gratuit și că regizorii sau directorii de teatru ar avea dreptul la absolut orice, doar pentru că sunt „talentați” — ceea ce, desigur, nu poate fi adevărat. Cred că trebuie să ținem seama mereu de latura „intra muros” a unui director și să nu îl achităm referindu-ne la cea socială și artistică.
Și susțin în continuare că „soluția Ivașcu” a fost una de mântuială. Orice asemenea soluție ar trebui să se contureze organic, în urma unei examinări atente a întregii situații și a eliminării cât mai rapide a „interimatului” ca noțiune vicioasă, chiar otrăvitoare.
