Queer este un love story. O poveste de dragoste amară, nedusă până la capăt. Pentru acest film, Luca Guadagnino adaptează romanul cu același nume al lui William S. Burroughs. Ce rezultă este un fel de fabulă despre pericolul care îi paște pe cei care folosesc iubirea pe post de panaceu (pentru o rană mai adâncă, în fond neconsolabilă).
Suntem în anii ’50, în Mexico City. Unele cartiere ale orașului par a fi safe haven-uri pentru proscriși, în mare expați americani și europeni, care nu fac decât să-și trateze singurătatea în diverse moduri. Cei mai mulți beau, agață sau, când nu le iese, vizitează bordeluri, consumă chestii, ori pur și simplu își duc zilele trăncănind întruna unii cu alții. În mare parte, asta a făcut și Burroughs, în timp ce aștepta ca sentința lui (pentru posesie de substanțe ilicite) să se prescrie în State. Posibil că asta face și protagonistul filmului William Lee (Daniel Craig). Nu știm multe lucruri despre el, în afara faptului că pare că suferă enorm. Îl vedem oarecum integrat in the local gay scene, dar totodată profund nemulțumit de aceasta. Până apare cineva nou în peisaj: Eugene Allerton (Drew Starkey), un tânăr, fost militar, refugiat aici din întâmplare. Cei doi se observă, se tatonează, încep să vorbească. Pentru Burroughs, limbajul e foarte important. Și, deci, și pentru alter ego-ul său. Lee pare un om construit din vorbe. Așa îl cucerește pe Gene: spunându-i lucruri, amuzându-l cu diverse routines, cu povești suprarealiste desprinse din cotidian. De remarcat felul în care Craig se pliază pe această partitură romantică. Vorbind, Lee transformă realitatea în magie. Gene se lasă sedus, cel puțin la început, dar pe măsură ce relația lor se concretizează, devine din ce în ce mai nesigur.
Lee vorbește fiindcă simte că asta e cea mai reală parte din ființa lui. Atunci când Burroughs însuși locuia de unul singur în Tanger, consumând masiv opioide, localnicii îl porecliseră El Hombre Invisible. Dependența îl desprinsese atât de mult de viață încât devenise aproape complet translucid. La fel se simte și Lee, în Queer. Într-una dintre primele secvențe, în timp ce stă la bar ascultând cum un prieten i se plânge de nu știu ce problemă, brusc începe să dispară din vedere. Totul se schimbă după ce-l cunoaște pe Gene. Brusc, devine jovial, interesat de viață. De fapt, înlocuiește o adicție cu alta. Nu e clar dacă Gene știe asta și pur și simplu decide să-i facă jocul sau dacă e doar naiv. Îi vedem cum petrec timp împreună, se plimbă, se duc să vadă Orfeu (r. Jean Cocteau, 1950), vorbesc despre tehnici de contraspionaj, conspirații, telepatie sau natura dragostei. Însă ceva e putred la mijloc. Disperarea aparentă a lui Lee e amplificată de ambivalența lui Gene.
În roman se vede asta mai clar: „Ori de câte ori te simți amenințat“, citează la un moment dat Lee spusele unui cunoscut, „nu trebuie decât să emiți un nor gros de dragoste, ca o caracatiță care împroșcă cerneala“. Pentru el, dragostea e o reacție la singurătate și la greutățile vieții. Viziunea asta, destul de nesănătoasă, se vede și în relația cu Gene. Prin tot ceea ce face, Lee pare că vrea să îl înglobeze pe tânărul de care s-a îndrăgostit. Cuvintele, vorbele, routines-urile pe care le folosește nu sunt decât pseudopodele pe care le întinde către acesta. Vedem asta atât în film, cât și în roman: „Lee simți cum trupul îi este tras înspre cel al lui Allerton, o proiecție amiboidă protoplasmatică, încordându-se din răsputeri, cu o foame oarbă, să intre în corpul celuilalt, să respire prin plămânii lui, să vadă cu ochii lui, să învețe senzațiile viscerelor și organelor genitale“. Pentru Lee, iubirea e un proces de fagocitoză.
De aceea, atunci când Gene pare să-l respingă, Lee plusează și îi propune o călătorie până la Ecuator, pe urmele unei plante magice numite yagé. Tânărul acceptă, posibil din același motiv pentru care stă pe lângă el – curiozitatea. Spre deosebire de Lee, Gene e un om fără însușiri. Pare că, în mod fundamental, nimic nu-i suscită interesul. Poate de aceea se lasă fascinat de idiosincraziile lui Lee. Asta nu înseamnă că îi împărtășește curiozitățile, ci că i le tolerează, pentru că alternativa ar fi plictiseala.
De la jumătate încolo, filmul devine un road movie of sorts. Îi vedem pe cei doi cum călătoresc prin Panama, Quito, Ambato și Puyo pe urmele misterioasei plante yagé. Oprindu-se sporadic pentru a vizita (laolaltă cu alți turiști) atracțiile locale, dar și pe la diverși medici, pentru a-i face rost lui Lee de tincturi de opiu și antihistaminice. În mod bizar, Gene pare destul de indiferent la sevrajul prin care trece Lee, deși îl ajută atât cât poate.
Yagé, Ayahuasca sau Banisteriopsis caapi este o plantă halucinogenă folosită în diverse ritualuri șamanice. Burroughs însuși a întreprins o călătorie similară pe urmele acestei substanțe, sperând că-l va ajuta cu adicția, dar și că va putea învăța telepatia. În mod similar, Lee, omul făcut din vorbe, e și el obsedat de ideea comunicării non-verbale, de a-ți deschide mintea și a putea-o locui (cel puțin temporar) pe a altcuiva. Sau chiar mai mult: a-i putea implanta celuilalt gânduri, idei, sentimente. De fapt, toată această tevatură se reduce din nou la rana sa mare: iubirea (sau, mai bine spus, nesiguranța în iubire). Lee e atât de sigur că nimeni nu-l poate iubi cu adevărat, încât preferă să traverseze jumătate de continent și să-și riște viața prin jungla amazoniană pentru a găsi o cale de a se asigura de sentimentele celuilalt. Din acest punct încolo, poveștile din film și carte încep să difere. Într-una, cei doi găsesc planta magică, în alta, nu. Însă, și cu, și fără yagé (și fantasmagoriile aferente), rezultatul e același. (Înainte să poți iubi pe altcineva, trebuie să te iubești pe tine însuți. Lee încă mai are asta de învățat.)
Adaptând romanul lui Burroughs, Luca Guadagnino reușește, printr-un decupaj curat și montaj minimal, să păstreze aerul fresh al cărții. În același timp, prin anumite inserturi bine plasate, el dialoghează și cu alte texte ale autorului sau derivate din opera sa. Cum ar fi toate referințele la romanul Naked Lunch (1959) și adaptarea cinematografică a lui David Cronenberg din 1991. De acolo vin tripurile macabre (și lubrice) cu miriapode uriașe sau oameni care se consumă unii pe alții. Tot de acolo sunt transmutate și referințele la statul Annexia: cu atmosfera de continuă paranoia, cu ai săi agenți dubli și tripli, no man’s land-uri dubioase, în care se fac afaceri murdare (braconaj, trafic de arme și substanțe), și companii multinaționale fără scrupule (și ravagiile pe care le fac în sferele lor de influență).
Universul din Queer (dar și din restul operelor lui Burroughs) este bizar: deopotrivă repugnant și fascinant. Povestea unui amor neîmpărtășit e veche de când lumea. Modul în care e spusă și atenția la detalii sunt cele care o transformă în ceva cu adevărat straniu. Iar Guadagnino nu face decât să adauge noi straturi de explorat.
Filmul va rula în cadrul Festivalului Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiana in Romania și din 21 martie în cinematografele din țară.
Imagine: Queer, r. Luca Guadagnino, 2024
