Relicve și credințe

Start

Prezentul text a fost realizat având ca bază materialul televizat din cadrul emisiunii „Linii de dialog, ediția 20 octombrie 2024, unde am avut ocazia să discut cu conf. univ. dr. habil. Oleg Garaz despre problemele iscate în urma propagării miturilor referitoare la muzica clasică. Pe această cale vreau să aduc mulțumiri lui Oleg Garaz, sub a cărui îndrumare și prin a cărui inițiativă acest text a putut fi scris și redactat. De asemenea, mulțumiri sunt aduse și doamnei Mihaiela Mihale-Ilea, autoarea proiectului TV „Linii în dialog și echipei de filmare, care a urmărit ca emisiunea să se desfășoare în mod firesc și plenar.


Muzica clasică nu mai este ceea ce a fost. Și ea ce a fost? După unii, cea mai înaltă formă de cultură muzicală occidentală. Pentru alții – marca supremă a unui consens elitist exclusivist, care privilegia un anumit profil de tip artistic. Altfel stau lucrurile în sec. XXI. Acum muzica clasică este nevoită să concureze cu industria muzicii pop, rock, EDM, hip-hop etc., unde brand-ul este mult mai important decât conținutul sonor propriu-zis.  Așa că, după cum spunea un internaut anonim, „pentru ca Beethoven să poată supraviețui în secolul XXI, el va trebui să învețe să se vândă“. Respectiv industria muzicii clasice (căci ea demult nu mai este, dacă și a fost vreodată, un sanctuar) copiază modelul idolilor de astăzi, servind publicului, după propriile lor gusturi și afinități, „hituri“ ambalate în „cutiuțe“, produse de „vedete“. În acest sens este încețoșată granița între muzica clasică (să-i spunem academică) și muzica ușoară (să-i spunem vernaculară).

În mod curios, această risipire a hotarului între ceea ce este cult și ceea ce este vulgar nu mai deranjează ca pe vremuri. Ba mai mult decât atât, să fii văzut disprețuind muzica maselor trădează snobism, elitism și lipsă de contact cu „realitatea“. Astfel, ascultătorul de muzică clasică de astăzi o să fie, în cel mai rău caz, tolerant față de muzica maselor (și nu vorbim aici despre albumul lui Depeche Mode, Music for Masses). În caz normal, acest ascultător va afirma că este imposibil să compari un album de Metallica cu, să zicem, o simfonie de Johannes Brahms. El ar zice că fiecare tip de muzică trebuie privită în context, că acesta își propune scopuri diferite, și e bine să existe o multitudine de tradiții muzicale, căci astfel ceea ce-mi place mie are la fel de mult drept la existență precum și ceea ce-ți place ție ș.a.m.d.

Dar există, dincolo de această aparentă toleranță, o anxietate cu privire la vulgarizarea muzicii clasice. Felul în care imaginea exterioară a muzicii date este livrată celorlalți influențează percepția a ceea ce este imaginea interioară conservată pentru noi, cei școliți. În afară de problema comodificării unei tradiții muzicale „matusalemice“, muzica sub forma ei didactică se dezvoltă parazitată de muzica sub forma ei de divertisment. Și ideea brand-ului pare că este infiltrată și în cadrul sistemului educațional. Iar acest fenomen influențează din ce în ce mai mult imaginea muzicii clasice, construind ceea ce putem numi miturile muzicii clasice. Ca să fim lămuriți, nu se pune problema de atitudine. Fie că apreciezi, fie că depreciezi muzica clasică, atâta timp cât o faci prin intermediul acestor mituri creezi și propagi o imagine distorsionată asupra acestei tradiții. În schimb poate fi oferită, prin demontarea acestor mituri, o abordare alternativă cu privire la rolul muzicii clasice în lumea de astăzi.       

1) Mitul №1: Muzica clasică este forma supremă a muzicii sau, cu alte cuvinte, muzica însăși

Muzica clasică, prin însăși definiția ei, se presupune a fi supremă. De altfel, cuvântul „clasic“ este o trimitere la clasicitatea antică elină, unde cuvântul era asociat cu concepte precum etalon, standard și canon. În era modernă conceptul respectiv este reiterat prin elaborarea unei triade stilistice definitorii pentru istoria culturii europene: barocclasic romantic.  Prin urmare, clasicismul este construit pentru a reprezenta un set de norme după care muzica trebuie să fie compusă, interpretată, analizată. Aceste trei acțiuni rezultă într-o ascultare adecvată, informată și corectă (!) a muzicii ca atare. Prin urmare, nu este clasicitatea un tip de exclusivitate referențială?

Clasicitatea este un model de referință constant pentru realimentare și reîncărcare, cu scopul de a păstra și conserva, spre exemplu, identitatea europeană. Aceasta din urmă este un hibrid axiologic, care însumează atât valorile estetice preluate din arta Greciei Antice, cât și valorile etice adoptate din tradiția iudeo-creștină. Deci, aceste valori canonice, care însumează atât ce au creat compozitorii pe parcursul istoriei, cât și cum au trăit, sunt suficiente pentru a menține vie această imagine de sine. Dar, cum stau lucrurile cu acest clasicism transportat într-o altă cultură?

În culturile orientale, canonul este altfel. Mai mult decât atât, canonul, spre deosebire de cel european, care este hiper-evolutiv și dialectic, este imutabil în tradiții precum cea arabă (maqam), indiană (raga) sau cea japoneză (gagaku). Bineînțeles, și canoanele orientale suferă schimbări, însă pentru un occidental ele par permanente, întrucât diferențele din cadrul lor sunt abia perceptibile. Cu atât mai mult cu cât istoria colonialismului european dovedește cât de dăunătoare poate fi credința că o tradiție este superioară alteia. Până la urmă, dacă muzica clasică (adică muzica europeană de tradiție academică) este un ideal cultural, de ce există atâta cenzură și excludere cu privire la ceea ce este și ceea ce nu este muzică? Oare ideea că muzica clasică și canonul occidental se dezvoltă organic și firesc nu este de fapt doar o iluzie? Iluzie, care este până la urmă doar rezultanta unui consens localizabil istoric.

2) Mitul №2: Toată muzica clasică este compusă din capodopere

Nimic mai fals. Această credință provine dintr-o puternică tendință occidentală de a asocia biografia compozitorului cu valoarea lucrărilor muzicale. Amintesc aici o celebră propoziție din Tractatus Logico-Philosophicus a lui Ludwig Wittgenstein – „Etica și estetica sunt unul și același lucru“ (6.421). Altfel spus, hibridul axiologic moștenit din Antichitate nu poate fi separat și, prin urmare, valoarea artistică a unei lucrări muzicale este direct raportată la biografia compozitorului.

Aici emerge un paradox îngrijorător. Dacă un ascultător este informat asupra genezei lucrării, atunci el va fi constrâns să interpreteze muzica în lumina faptelor descoperite. Iar dacă ascultătorul percepe muzica ca fiind agreabilă, va fi mult mai îngăduitor față de anumite aspecte ale vieții compozitorului, care nu concordă cu propriile lui norme etice. Se spune des că ar trebui să separăm arta de artist, dar dacă etica și estetica sunt același lucru, cum este posibilă o asemenea separare? Ori poate etica și estetica nu sunt același lucru, fapt pentru care ar trebui să găsim un mod de a aprecia muzica în termenii ei proprii.

De altfel, ce considerăm a fi o capodoperă? O lucrare scrisă de un geniu. Și ce este un geniu? Cineva care scrie capodopere. Pentru a evada această circularitate, este suficient ca respectivul geniu să compună o lucrare mediocră (vezi Ruinele Atenei, op. 113, de Ludwig van Beethoven), și prin aceasta să fie detronat din panteonul european al titanilor muzicali. Sau poate o capodoperă este definită în termeni de popularitate? Puțin probabil. Să luăm exemplul bagatelei Für Elise, care este probabil cea mai cunoscută piesă pentru pian a lui Ludwig van Beethoven. Cel mai vizualizat videoclip pe YouTube aparține canalului Rousseau, și are la momentul actual 85 milioane vizualizări. Însă cu toate acestea, lucrarea nu poartă număr de opus, cuvânt care poate fi tradus în română prin lucrare. Și acest fapt nu se datorează facilității lucrării sau genului de care aparține, întrucât Beethoven are și lucrări similare cu număr de opus (ex: 6 Bagatelles, op. 126, o lucrare din ultimii lui ani de viață). Piesa nu poartă calificativul consfințit, pentru că ea nu este un Opus, ci un Werk. În absența canonicității de proveniență eclesiastică, ne este prezentat artizanatul banal al unui diletant. Reinvoc aici numele lui Wittgenstein: „Acolo unde lipsește geniul, se întrezărește meșteșugul“. 

Prin urmare, o atitudine onestă față de o lucrare muzicală nu va duce niciodată la idolatrizarea unui compozitor. Dimpotrivă, cine are urechi de auzit, o să audă cu adevărat ceea ce conține muzica respectivă. Truismul „Muzica clasică este constituită din capodopere“ trebuie înlocuit cu o alternativă neutră: „Muzica europeană de tradiție academică este alcătuită din lucrări.“ Mai puțin pompos, mult mai cinstit.

3) Mit №3: Muzica clasică este greu de înțeles

Chiar dacă mijloacele prin care avem acces la muzica clasică s-au multiplicat, faptul că aceasta ar fi greu de înțeles persistă până în prezent. Din anii ’50 trăim într-o cultură adolescentină, hormonală și plină de vitalitate și diversitate, cu alte cuvinte nerăbdătoare și dornică de consum. Astfel, fiecare produs muzical trebuie să aibă respectabila durată de radiodifuzare, adică puțin peste trei minute. Raportat la acest minutaj claustrofobic, simfoniile unui Mahler ori Bruckner eșuează în a fi propagate. Dar chiar și așa, pe YouTube pot fi găsite numeroase înregistrări video cu simfonii leviatanice, doar că cine ar sta să le asculte?  

Nu o să spun că muzica clasică este ușor de înțeles. E o tradiție care poate fi identificată ca începând de la prima Europă (carolingiană), și anume de la Notker Balbulus (Bâlbâitul), demn antipod al lui Ioannes Chrysostomus. Și aproape un mileniu mai târziu, o altă celebră pereche va emerge să definească o nouă Europă (napoleoniană) pentru un tip diferit de mentalitate – Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart (alias Wolfgang Amadeus Mozart), respectiv Ludovicus Surdus van Beethoven. Oricât de purificată și epurată de vulgaritate poate fi muzica clasică, ea rămâne într-un final un conglomerat de arabescuri sonore desfășurate în timp. Și la urma urmei, problema nu se pune deloc în termeni precum ușor sau greu de înțeles. Bineînțeles, un ascultător poate să sacrifice autonomia propriei interpretări în favoarea uneia informate, istorice și obiective. Dar astfel va fi blocat în cercul vicios de tip geniu-capodoperă, și sinceritatea abordării discursului muzical va fi obscurizată de brand, mit și relicve. Așadar, riscul pe care și-l asumă un ascultător nu ține de dificultatea muzicii, ci de autenticitatea ei.

Înțelegerea de tip obiectiv a muzicii clasice este condiționată de factori extra-muzicali. Dacă cineva dorește să adere la tipul de conștiință pe care îl reclamă această muzică, va trebui în mod cert să fie familiarizat cu un anumit consens. Înțelegerea de tip subiectiv nu impune asemenea condiții, ci te forțează să accepți fenomenul sonor așa cum este. Dificultatea înțelegerii muzicii clasice constă nu în muzica propriu-zisă, ci în familiarizarea cu o tradiție elaborată de elite, unde discursivitatea interpretării contează mai mult decât experiența muzicală. Impedimentele care țin de ascultarea propriu-zisă a muzicii țin de familiarizare. Cineva care ascultă bona fide muzica clasică o va face în mod repetat, dacă este ceva în acea muzică care transmite mai mult despre experiența trăită de el, și nu de ei

În prezent, ceea ce cândva era considerat drept artă muzicală înaltă, fie în virtutea referinței divine, fie în virtutea referinței nobiliare, fie în virtutea supremației culturale metropolitane asupra spațiilor colonizate, deja demult a devenit un bun comun. Virtuțile s-au transformat în mituri, care la rândul lor nu au întârziat să devină niște banale prejudecăți. Nu mai există exclusivitate ecleziastică. Nu există nici exclusivitate aristocratică, dar nici despre „povara omului alb“ nu mai poate fi vorba. Astăzi privim și vedem, auzim și ascultăm, într-un cuvânt, gândim cu totul altfel. Iar muzica clasică riscă să devină un vestigiu și o mărturie culturală a unor vremuri, obiceiuri și gusturi, care s-ar putea să nu mai aibă nimic în comun cu actualitatea. Un prezent deloc imaginat nici de Bach, nici de Beethoven, nici de Wagner, și cu atât mai puțin de toate avangardele muzicale, oricât de futuriste s-ar fi considerat ele a fi.  

Imagine: Apollo Crowned by Victory after Having Slayed Python, Noël Coypel, 1688

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×